Meditația - Samadhi Bhavana de Venerabilul Ajahn Chah

Căutători ai binelui ce v-ați adunat aici pentru a asculta Dhamma, vă rog, ascultați în pace. Ascultarea Dhammei în pace înseamnă că trebuie să ai mintea concentrată (one-pointed – en), să fii atent la ceea ce auzi, iar apoi să îi dai drumul; asta înseamnă să ai pace în minte.

Ascultarea Dhammei aduce mari beneficii și întrucât este un aspect al practicii Dhammei, sunteți încurajați să vă stabiliți bine mintea și corpul în samadhi. În vremea lui Buddha, Dhamma era ascultată cu samadhi pentru a o cunoaște și mulți dintre discipolii Lui au realizat Dhamma în timp ce stăteau, ascultând.

Acest loc este potrivit pentru practica meditației. Am stat deja aici câteva nopți și îmi dau seama că este un loc important. La nivelul exterior, aici există deja pace; ce rămâne este ceea ce se află în interior, în mințile și inimile noastre. Deci, vă cer tuturor să faceți un efort pentru a vă concentra, dar să nu fiți supărați dacă mințile voastre sunt pașnice doar o parte din timp.

De ce v-ați adunat pentru a practica meditația? Pentru că mințile și inimile voastre nu înțeleg încă acele lucruri care ar trebui înțelese. Cu alte cuvinte, înțelegerea voastră nu este în acord cu adevărul despre cum sunt lucrurile sau despre ce sunt lucrurile. Ce e rău și ce e bine? Ce vă aduce suferință și ce vă face să vă îndoiți? Deci pentru început ați venit să vă liniștiți. Motivul pentru care ați venit aici să cultivați calm și înfrânare este acela că inimile și mințile voastre nu sunt ușoare. Mințile voastre nu sunt calme, mințile voastre nu sunt înfrânate ci, mai degrabă, sunt pline de îndoială și agitație. Așa că ați aranjat să veniți aici și, în consecință, ar trebui să vă determinați mințile să asculte Dhamma.

Aș vrea să vă concentrați și să ascultați cu atenție ceea ce vă voi spune și vă cer permisiunea de a vorbi mai tare, pentru că așa este caracterul meu. Dar chiar dacă vorbesc astfel, o fac cu metta (afecțiune, prietenie) față de ceilalți. Îmi cer scuze pentru orice aș putea spune și v-ar face să vă simțiți incomod, pentru că obiceiurile din Thailanda și cele din vest nu sunt la fel. De fapt, să vorbești puțin mai tare poate fi un lucru bun pentru că stârnește interesul oamenilor, care altfel ar putea fi somnoroși sau indiferenți și nu ar înțelege niciodată nimic, complăcându-se mai degrabă în inactivitate decât să se trezească și să vină să asculte Dhamma.

În practică, deși aparent există multe feluri de a o face, în realitate există un singur fel. La fel ca în cazul pomilor fructiferi, e posibil să obții fructe luând un butaș și plantându-l, însă copacul obținut nu va fi durabil și rezilient. Un alt mod ar fi să cultivi copacul chiar din sămânță, astfel acesta va fi cu adevărat puternic și rezistent. Practica urmează același adevăr; este normal pentru toată lumea să fie așa.

Când am început pentru prima dată să practic, aveam probleme să înțeleg acest lucru. Când încă nu înțelesesem fiecare lucru ce e (what is what - en.), meditația formală era de-a dreptul dificilă și adesea mă făcea efectiv să plâng. Câteodată ținteam prea sus, alte dăți nu suficient de sus, niciodată nu găseam nivelul potrivit. Venind aici am observat că și pentru voi este derutant; oameni diferiți au practicat în moduri diferite și ați avut atât de mulți învățători încât atunci când veniți aici să practicați împreună se nasc tot felul de îndoieli. Acest învățător spune că trebuie să practici astfel, acel învățător spune altfel, altul spune altceva și așa mai departe. Stați aici în conflict [cu voi înșivă] și deveniți agitați, fără a ști ce metodă să abordați, care este adevărata substanță a practicii; nu duce decât la confuzie. Există atât de mulți învățători și atât de multe învățături încât nimeni nu știe ce ar trebui folosit pentru a unifica practica în armonie și, în consecință, există doar îndoială și incertitudine tot timpul.

Deci trebuie să încercați să nu gândiți prea mult. Dacă totuși gândiți, faceți ceva în timp ce mențineți o calitate a cunoașterii, însă felul în care ați făcut-o până acum e lipsit de această calitate; mai întâi trebuie să vă calmați mintea. Acolo unde există cunoaștere, nu e nevoie să gândești; conștiința va apărea în acel loc și aceasta va deveni panna (înțelepciune). Dar proliferarea mentală obișnuită nu este același lucru cu panna. Mintea vă rătăcește și gândește în mod continuu fără să fiți conștienți de asta și inevitabil cu cât gândești mai mult, cu atât devii mai agitat. Aceasta nu este panna.

În acest stadiu, trebuie să încercați să nu gândiți. Acasă nu ați gândit suficient de mult? Doar vă agită inima. Trebuie să vă stabiliți în cunoaștere. Gândirea obsesivă vă poate aduce în pragul lacrimilor. Încercați, lăsați-vă pierduți în gânduri înșelătoare. Nu este adevărul; nu este panna. Buddha a fost o persoană foarte înțeleaptă, așa că a învățat cum să se oprească din gândit. În același mod, voi practicați aici pentru a vă opri din gândit și prin urmare să stați liniștiți. Trebuie să existe liniște mai întâi, pentru că atunci când nu există decât gândire, panna nu va apărea, nu va fi Dhamma. Tot ce va apărea va fi proliferare continuă. Dacă deja sunteți liniștiți nu e necesar să gândiți; în acel moment va apărea panna. Atâta timp cât gândiți, panna nu va apărea. Odată ce sunteți calmi, conștiința va apărea din acel calm și va conține gândirea și panna împreună. Dacă mintea nu este calmă, atunci nu există panna, doar gândire și, în consecință, confuzie.

Când meditezi pentru a calma mintea, nu trebuie să vă gândiți mai mult decât că acum este timpul pentru a lucra cu mintea și nimic altceva. Nu lăsați mintea să hoinărească la stânga, la dreapta, în față sau în spate, în sus sau în jos; nu veți face nimic altceva decât să practicați anapanasati (conștientizare respirației). Fixați-vă atenția asupra capului și apoi mutați-o în jos, prin corp, până în degetele de la picioare și apoi înapoi până în vârful capului. Mutați-vă conștiința prin corp, în jos, folosind panna. Aceasta pentru a dobândi o înțelegere inițială asupra felului în care este corpul vostru. Apoi începeți meditația observând că în acest moment singura voastră sarcină este să observați inspirațiile și expirațiile respirației. Nu le forțați să fie mai lungi sau mai scurte decât sunt în mod normal, doar lăsați-le să decurgă cu ușurință. Nu puneți nicio formă de presiune asupra respirației, ci mai degrabă lăsați-o să curgă egal, abandonând controlul cu fiecare inspirație și expirație.

Trebuie să înțelegeți că făcând asta practicați și abandonați, însă conștiința trebuie să fie prezentă. Trebuie să mențineți această conștientizare în timp ce lăsați respirația să intre și să iasă într-un mod confortabil. Nu e nevoie să forțați respirația, doar dați-i voie să curgă ușor și natural. Țineți în minte gândul că în acest moment nu aveți alte îndatoriri sau treburi de făcut. Ar putea apărea gânduri despre ce se va întâmpla, ce veți cunoaște, sau despre ce veți vedea în timpul meditației, dar odată ce au apărut lăsați-le să se oprească singure, nu vă amestecați cu ele.

În timpul sesiunii de meditație nu este nevoie să fiți atenți la impresiile senzoriale. Ori de câte ori mintea este afectată de stimuli senzoriali, ori de câte ori există o senzație sau o impresie în minte, abandonați-o. Dacă este bună sau rea nu are importanță; în acel moment nu este treaba voastră să faceți ceva cu aceste lucruri; lăsați-le să treacă și întoarceți-vă atenția la respirație. Mențineți doar această conștientizare a respirației intrând și ieșind. Nu creați suferință pentru că respirația este prea lungă sau prea scurtă. Doar observați fără să încercați să o controlați sau să o reprimați în vreun fel. Cu alte cuvinte nu vă atașați. Odată ce știți asta lăsați respirația să continue așa cum e ea și mintea va atinge calmul. Pe măsură ce continuați, mintea se va elibera, se va liniști și respirația se va simți tot mai ușoară, iar în cele din urmă va deveni atât de vagă încât va părea că nu mai respirați deloc. Atât corpul cât și mintea vor deveni ușoare și senzațiile de oboseală vor fi dispărute, tot ce va rămâne va fi cunoașterea direcționată într-un singur sens. Ați putea spune că mintea s-a schimbat și a atins o stare de calm. Aceasta se referă în special la meditația în poziția șezând.

Dacă mintea este foarte agitată stabiliți sati (atenția conștientă) și inspirați adânc până nu mai rămâne deloc spațiu pentru a mai adăposti aer, apoi expirați, până nu mai rămâne deloc. După aceasta mai inspirați încă o dată până sunteți plini, iar apoi eliberați aerul și repetați asta de trei ori. Restabiliți-vă concentrarea, iar mintea ar trebui să vă fie mai calmă. Dacă alte impresii senzoriale cauzează agitație în minte, repetați procedura de fiecare dată. Este la fel fie că faceți meditație șezând sau în mers. Dacă faceți meditație în mers și mintea este agitată, atunci opriți-vă în loc, aduceți-vă atenția în punctul de calm și restabiliți-vă acea calitate a cunoașterii, astfel ca mintea să fie fixată pe obiectul meditației și continuați mersul. Deci meditația șezând și meditația în mers sunt similare, diferă doar postura folosită.

Câteodată există incertitudine, astfel că trebuie să ai sati, trebuie să fii cel care cunoaște, care urmărește și examinează încontinuu mintea agitată, sub orice formă se găsește aceasta. Astea înseamnă să ai sati. Sati veghează și are grijă de minte, mintea fiind cea care cunoaște. Pentru a veghea mintea, în orice condiții s-ar angaja aceasta, trebuie să menții actul cunoașterii și să nu fi neglijent ori să te pierzi.

Sati preia controlul și supraveghează mintea; după ce mintea este unificată cu sati, un anume fel de conștiință va fi prezentă. Pe măsură ce mintea se liniștește, este ținută în frâu de această liniște, precum un pui de găină în coteț. Odată ce puiul e închis în coteț nu mai poate rătăci pe afară, cu toate astea, însă, poate încă să se miște în interiorul cotețului. Mersul încoace și încolo nu îi poate face rău pentru că puiul umblă prin coteț. Conștiința care este prezentă atunci când mintea este calmă și are sati nu este ceva care să poată să te agite. Asta înseamnă că ori de câte ori există gânduri sau orice fel de senzație, acestea trebuie să aibă loc într-o stare de calm și atunci nu pot cauza niciun rău sau nicio tulburare.

Unii oameni vor să nu aibă niciun gând sau senzație, însă prin asta deraiază. Acele senzații apar într-o stare de calm. Mintea poate conține și senzații și calm în același timp, fără a fi perturbată. Când există un astfel de calm, nu pot exista consecința dăunătoare, însă important este ce se întâmplă atunci când puiul iese din coteț. De exemplu, atunci când urmărești respirația intrând și ieșind și apoi uiți de tine și îi dai voie minții să rătăcească de la respirație înapoi acasă, la magazine sau în alte variate locuri ori o lași să facă alte lucruri. Poate trece o jumătate de oră până când dintr-o dată îți dai seama și te cerți pentru lipsa de sati. Aici trebuie să fii cu adevărat atent. E important, pentru că acesta este locul unde puiul iese din coteț și mintea părăsește starea de calm.

Trebuie să ai grijă pentru a întreține actul cunoașterii cu sati și să încerci să aduci mintea înapoi. Deși spunem că aduci mintea înapoi, în realitatea nu trebuie adusă, pentru că nu a plecat nicăieri. De fapt, doar obiectul atenției s-a schimbat. Trebuie să îți faci mintea să rămână chiar aici. Chiar așa, ea este deja aici și atâta timp cât există sati va fi și mintea prezentă. Îți imaginezi că o aduci înapoi, dar în realitate nu a plecat nicăieri, ci mai degrabă o schimbare se petrece în mintea însăși. Observi că mintea merge de colo-colo, dar în realitate nu merge nicăieri, schimbarea se petrece în același loc. Trebuie să înțelegeți asta.

Atunci când există cunoaștere completă, o cunoaștere continuă și neîntreruptă în fiecare moment, spunem că există prezență a minții. Dacă atenția voastră alunecă de la respirație înspre alte locuri, atunci această cunoaștere este întreruptă. În orice caz, de fiecare dată când cunoaștem respirația, mintea este acolo. Dacă este doar respirația și această conștiință egală, continuă, atunci mintea vă este prezentă. Aici vorbim despre caracteristicile minții. Trebuie să fie așa.

Trebuie să fie sati și sampajanna. Sati este atenția prezentă și sampajanna este cunoașterea clară . În acest moment cunoașteți cu claritate respirația. Făcând asta ajutați sati și sampajanna să apară împreună. Ele împart munca. Dacă ai sati și sampajanna este ca și cum ai doi muncitori ridică și împart scânduri de lemn. Să presupunem că doi oameni trebuie să ridice niște scânduri grele, iar munca este atât de grea încât este aproape insuportabilă. Însă apare o altă persoană cu inima plină de metta și văzându-i le sare în ajutor. La fel, atunci când există sati și sampajanna, panna va apărea în același loc pentru a le ajuta și toate trei se vor susține reciproc.

Când panna vine în ajutor, va exista cunoaștere a obiectelor senzoriale. De exemplu, atunci când șezi și calitățile sati, sampajanna și panna sunt prezente în minte, în timp ce obiectele senzoriale sunt experimentate vor apărea senzații și tonuri afective. Poate că începeți să vă gândiți la un prieten; atunci, pe loc, răspunsul ar trebui să fie „Nu contează”, „Oprește-te”, „Uită”; sau dacă sunt gânduri despre unde veți merge mâine, atunci răspunsul ar trebui să fie „Nu mă interesează, nu vreau să îmi fac astfel de griji”. Poate începeți să vă gândiți la alți oameni și atunci e „Nu, nu vreau să mă implic în asta”, „Nu vreau să am nimic de a face cu nimeni”. Așa trebuie să rezolvați problemele în timp ce meditați, recunoscând că „Nu e sigur”, „Nu e sigur” și în acest mod vă mențineți actul cunoașterii. Trebuie să renunțați la tot gânditul, la vocea interioară și la dubii. Nu vă implicați în lucrurile acestea pentru această perioadă. Dacă toate acestea se termină cu adevărat, tot ce va rămâne va fi sati, sampajanna și panna, în forma cea mai pură. Ori de câte ori acestea slăbesc, dubiile vor apărea, însă încercați să le abandonați pe loc și rămâneți cu sati, sampajanna și panna. Încercați să mențineți sati la maximum în acest mod și continuați să practicați până ce va fi acolo tot timpul. Atunci veți înțelege ce este aceea sati, ce e sampajanna și ce e aceea panna, și drept consecință veți înțelege ce este samadhi (concentrarea); veți fi înțeles complet.

Când vă concentrați atenția în acel loc, veți vedea sati, sampajanna, samadhi și panna la un loc. Atunci când obiectele senzoriale sunt experimentate din exterior, chiar dacă sunteți atrași de ele, veți putea spune „Nu e sigur”, ori dacă sunteți oripilați, din nou: „Nu e sigur”.În ambele situații sunt doar nivarana (obstrucții mentale) și acestea trebuie toate curățate, până ce mintea este curată. Tot ce trebuie să rămână este sati (atenția conștientă), sampajanna (cunoaștere clară), samadhi sau mintea care este fermă și nu se clatină și panna sau cunoașterea cuprinzătoare (all round - en).

Așa ar trebui să o înțelegeți și deocamdată voi spune doar atât despre felul în care funcționează meditația.

În continuare, voi vorbi despre acele lucruri ce sunt de ajutor în practica meditației. Trebuie să aveți metta în inimă și minte, cu alte cuvinte să aveți calitățile generozității, mărinimiei și serviabilității pe care să le transformați în fundamentul purității voastre mentale. Spre exemplu, puteți începe prin a înlătura lobha sau egoismul, dând dana (literalmente a da de pomană). Dana înseamnă să dăruiești. Dacă oamenii sunt egoiști nu se simt în largul lor, ceea ce duce la un sentiment de disconfort, însă cu toate astea ei au tendința de a fi foarte egoiști fără să își dea seama cum îi afectează asta.

Puteți experimenta oricând. Observați atunci când vă este foame. Dacă primiți niște mere și se ivește ocazia de a le împărți cu cineva, un prieten spre exemplu, vă gândiți și chiar intenția de a dărui e acolo, însă vreți să dați doar mărul mai mic. Să îl dați pe cel mare... ar fi păcat! Este greu să judeci drept, le spuneți să se servească, dar apoi ziceți „ia-l pe acesta” și oferiți mărul cel mic. Îl dăruiți pe cel mic și îl păstrați pe cel mare pentru voi înșivă. Aceasta e o formă de egoism, dar oamenii foarte rar o observă. Ați fost vreodată așa? În a da dana trebuie să înoți contra curentului. Chiar dacă vrei să dai fructul mai mic trebuie să te forțezi și să încerci să îl dai pe cel mare. Bineînțeles că odată ce l-ai dat prietenului tău, oh.. te simți așa de bine! Să îți antrenezi mintea înotând în acest mod contra curentului necesită autodisciplină – trebuie să știi cum să dai și cum să renunți, fără să lași egoismul să ți se cuibărească în inimă. Odată ce ai învățat cum să dăruiești altora, mintea va fi cu adevărat în largul ei. Dacă încă nu știi, dacă încă eziți cu privire la care fruct să îl dai, atunci mintea va fi foarte îngrijorată, chiar încă dinainte de a îndrăzni să iei decizia de a dărui mărul cel mare și vei șovăi. Dar de îndată ce ai luat decizia de a îl da pe cel mare, chestiunea e un capitol încheiat. Asta se cheamă să înoți împotriva curentului în modul corect.

Dacă puteți să faceți asta, înseamnă că ați câștigat controlul asupra sinelui; dar dacă nu, e ca și cum ați fi fost înfrânți de voi înșivă și veți continua să fiți egoiști. În trecut, cu toții am fost egoiști, iar aceasta este o kilessa (impuritate mentală) ce trebuie retezată. Deci în Pali, limba scripturilor, numim asta „a da dana” și înseamnă să aduci fericire altor oameni. E una din cauzele care vor ajuta la curățirea minții de impurități și ar trebui să reflectați asupra ei și să o cultivați ca pe un aspect al practicii voastre.

Ați putea crede că a practica astfel înseamnă să vă creați greutăți, însă nu e așa, mai degrabă creați greutăți petru tanha (dorința) și kilesa. Dacă kilesa apare în voi înșivă, trebuie să faceți ceva pentru a remedia problema. Kilesa e ca o pisică: dacă îi dai atâta mâncare câtă își dorește, se va întoarce mereu căutând și mai multă, însă într-o zi te va zgâria și nu îi mai vei da mâncare; ea va veni mieunând și dacă nu o hrănești pentru o zi sau două, nu va mai veni. La fel este și cu diversele kilesa, nu vor veni să vă deranjeze, lăsându-vă mintea în pace. Deci faceți astfel încât lui kilesa să îi fie frică de voi. Pentru asta, trebuie să vedeți Dhamma în mintea voastră aici și acum.

Unde există Buddha-Dhamma? Este în cunoaștere și în această înțelegere pe care o aveți în minte. Toată lumea este capabilă să știe, toată lumea poate să înțeleagă. Nu e ceva ce există în cărți, nu e necesar extrem de mult studiu și lectură; reflectând în acest moment puteți vedea despre ce vorbesc. Toată lumea poate să vadă, pentru că e ceva ce există în inima tuturor. Toată lumea are kilesa, nu-i așa? Dacă reușiți să le vedeți, atunci veți înțelege. În trecut doreați să vă îngrijiți și să vă hrăniți kilesa, acum trebuie să le cunoașteți și să nu le lăsați să vină să vă deranjeze. Asta e ceva ce încă nu s-a întâmplat, așa că trebuie să practicați pentru a face asta să se nască, iar ceea ce era deja apărut, să crească.

Următorul constituent al practicii este observarea sila (moralitatea). Sila va supraveghea Dhamma și în va permite să crească și să înflorească, în același mod în care mama și tata își supraveghează copilul. Să ții sila înseamnă nu numai să eviți să îi rănești pe ceilalți, ci și să îi ajuți și să îi încurajezi. Cel puțin trebuie să mențineți aceste cinci principii:

1. să răspândiți metta către toate ființele și să nu ucideți, să nu răniți și să nu deranjați în mod deliberat alte ființe, în niciun fel.
2. Să fiți onești, să vă abțineți în a încălca drepturile altora, pe scurt – să nu furați de la ei.
3. Să fiți moderați în relațiile sexuale. În viața laică există structuri familiale cu un soț și o soție. Dacă știți ce e moderația, atunci veți putea practica Dhamma. Pur și simplu trebuie să știți cine vă este soțul sau soția. Aveți moderația în cantitatea de activitate sexuală; cunoașteți limitele și nu le forțați. În general oamenii nu au nicio limită; poate un soț nu e destul și atunci mai iau unul; sau o soție nu e suficientă și își mai iau încă una sau două. După cum văd eu lucrurile, oricum nici măcar nu puteți să satisfaceți pe deplin un singur partener, deci să ai doi parteneri e indulgență exagerată. În felul acesta trebuie să vă curățați mintea și să o antrenați pentru a știi ce este moderația. Să știi ce e moderația este puritate adevărată; fără ea, comportamentul nu are limite. Dacă primiți o mâncare delicioasă, nu zăboviți prea mult asupra gustului; începeți să vă cunoașteți stomacul și cantitatea de mâncare de care are nevoie. Dacă mâncați prea mult puteți avea parte de neplăceri, de aceea e nevoie să fiți moderați. Moderația este cea mai bună; să ai un singur partener e suficient; doi sau trei e indulgență iar lucrurile devin neplăcute și confuze.
4. Onestitatea în vorbire. Aceasta, de asemenea, e o unealtă în eradicarea kilesa-lor. Trebuie să fiți corecți, integrii și să vorbiți adevărul.
5. Trebuie să vă abțineți de la consumul substanțelor intoxicante și e de preferat să renunțați cu totul la ele. Oamenii sunt deja intoxicați cu familia, rudele și prietenii, cu posesiunile lor materiale, cu bogăția și toate celelalte. E deja suficient, fără a mai înrăutăți lucrurile consumând și substanțe intoxicante. Acestea doar creează întunecime în minte. Bineînțeles că oamenii care le vând nu înțeleg asta; trebuie să vezi tu însuți aceste lucruri. Dacă cineva dintre voi consumă cantități mari, atunci să încerce să le reducă treptat și în cele din urmă să renunțe la ele cu desăvârșire. Poate că ar trebui să îmi cer scuze, însă când vă spun aceste lucruri o fac cu speranța că ele vă vor aduce beneficii, că veți realiza și veți înțelege ce e bine. Trebuie să știți fiecare lucru ce este [what is what]. În timp ce stați aici, în acest moment, care sunt lucrurile care vă apasă? Care sunt acțiunile care generează această apăsare? Să faci bine produce rezultate bune și să faci rău produce rezultate rele; acestea sunt cauzele și aș vrea să vă dăruiesc această învățătură. Din nou, trebuie să îmi cer scuze pentru că nu îmi place să vorbesc așa, dar ca un discipol al Domnului Buddha, trebuie să o fac. Toate lucrurile despre care v-am vorbit aici sunt destinate spre a vă ajuta și a vă susține în practică.

Odată ce sila este pură, apare un simț al onestității și o bunătate față de ceilalți, iar aceasta va aduce mulțumire, lipsă de griji și de remușcări. Nu va fi nicio mustrare de conștiință din cele care apar atunci când te comporți în mod agresiv, deranjant pentru alții. Aceasta este o formă de fericire. E ca și cum ai trăi deja în rai. Este confortabil, mănânci și dormi în tihnă cu o stare de fericire ce se naște din sati. Acesta este rezultatul, iar cauza este faptul că acționezi în acord cu sila. E un principiu, te abții de la astfel de rele pentru ca voia-bună să apară. Dacă cineva menține sila în acest mod, răul va dispărea și voia-bună va apărea. Aceste lucruri se nasc din practica corectă.

Însă acesta nu este sfârșitul poveștii – odată ce oamenii dobândesc puțină fericire, au tendința de a deveni neglijenți, nu continuă practica, ci preferă să rămână cu fericire. Nu vor să continue sau să progreseze, preferă fericirea „paradisului” unde, s-ar putea spune, bărbații și femeile sunt „zei” și „zeițe”. E confortabil așa, însă nu există o înțelegere reală și ar trebui să practice în continuare pentru a nu cădea în iluzie. Reflectați în mod repetat asupra dezavantajelor acestei fericiri: e ceva incert, fericirea este câștigată însă nu durează o veșnicie și în curând trebuie să te desparți de ea. Nu e un lucru sigur. Odată ce fericirea pleacă, suferința îi ia locul și începi să plângi din nou. Până și „zeii” și „zeițele” sfârșesc în lacrimi, suferind. Deci Domnul Buddha ne-a învățat să reflectăm pentru a vedea dezavantajele, pentru a vedea că există o latură nesatisfăcătoare a acestei fericiri. Cu toate astea, în timp ce o persoană trăiește acestă fericire, are tendința să nu înțeleagă asta. Pacea care este într-adevăr sigură și durabilă este ascunsă de această fericire care ne induce în eroare și ne împiedică să vedem suferința.

Această fericire nu este o pace sigură sau permanentă, ci mai degrabă o formă de kilesa, o formă rafinată de kilesa de care toată lumea este atrasă. Tuturor le place să fie fericiți; fericirea există din cauza atracției pe care o exercită. Dacă la un moment dat atracția dispare, suferința îi ia locul. Asupra acestor lucruri e nevoie să reflectați în mod repetat, pentru a vedea că această fericire nu este sigură și că are unele dezavantaje. Odată ce lucrurile se schimbă apare suferința și aceasta, de asemenea, este ceva nesigur. Nu e ceva fix și sigur. Aceasta se numește Adinavakatha, reflecția asupra calității nesatisfăcătoare și dezavantajoasă a lumii condiționate. Asta înseamnă să reflectezi asupra acestei fericiri în mod repetat și să nu o iei de bună. Odată ce ai înțeles-o ca pe ceva nesigur, nu trebuie să te agăți de ea cu toată puterea. Trebuie să o apuci, dar mai apoi să îi dai drumul, mai degrabă decât să o ții strâns. Trebuie văzută atât partea bună, cât și partea rea ce însoțesc această formă de fericire. Să știi să meditezi înseamnă și să conștientizezi dezavantajele inerente ale acestei fericii. Reflectați în acest mod. Când fericirea e prezentă, contemplați-o în detaliu până când dezavantajele devin aparente. Aceasta este o calitate distinctivă a cuiva care practică.

Odată ce observați că aceasta e suferință, aceea e suferință, mintea și inima va înțelege Nekkhamakatha sau reflecția asupra renunțării la senzualitate și, în consecință, ostenită, va căuta o cale de ieșire. Osteneala va veni în urma vederii realităţii formelor, realităţii sunetelor, a mirosurilor, a gusturilor, realităţii iubirii și a urii. Această oboseală înseamnă că nu mai există dorința de a te agăța, de a te atașa de ceva. Va fi un pas înapoi de la upadana (atașament) înspre un loc în care poți sta confortabil și observa cu ecuanimitate și fără a te agăța sau a tânji la ceva. Aceasta este pacea care vine din practică.

Acum aş vrea să vă întreb despre practica voastră. Cu toții ați meditat aici, dar în mintea voastră sunteți siguri și încrezători cu privire la practică? În zilele aceasta sunt tot felul de oameni care predau meditație, atât călugări, cât și laici. Din cauza asta îmi e teamă că veți fi plini de dubii cu privire la practică. Într-adevăr nu există nimic mai înalt și mai măreț decât învățăturile buddhiste pe care le-ați pus în practică aici. Dacă înțelegeți clar, veți putea să vă faceți mințile și inimile pașnice și neclintite.

Încercând să vă faceți mintea calmă – ceea ce este cunoscut și sub numele de samadhi-bhavana sau meditație – probabil ați observat deja că aceasta este nestatornică. În unele zile te așezi în meditație și mintea devine calmă de îndată; în alte zile, stai și orice ai face nu este nici măcar un pic de calm, mintea se luptă să scape până ce în final reușește. Câteodată e bine, câteodată nu e chiar așa de bine. Condițiile minții ne apar în acest fel pentru ca noi să le vedem. Trebuie să înțelegem că cei opt factori ai Nobilei Căi se întâlnesc în sila, samadhi și panna și nicăieri în alt loc. În acest moment, în timp ce meditați, faceți sila, samadhi și panna să existe, cu alte cuvinte dați naștere Căii în mod direct.

Se spune că atunci când șezi în meditație ar trebui să închizi ochii, să nu te uiți la diverse lucruri, pentru că asta te încurajează să începi să îți cunoști mintea. Trebuie să o privești. Dacă închizi ochii atenția se va îndrepta în interior și asta va da naștere la multe forme de cunoaștere. Când staţi cu ochii închiși, trebuie să consolidaţi cunoașterea respirației, să faceţi respirația mai importantă decât orice altceva. Spunem că trebuie să îndreptaţi conștiința spre interior, să urmăriţi respirația și drept consecință veţi știi unde sati, cunoașterea și conștiința se întâlnesc. Oricând acești factori ai căii se armonizează, veţi putea vedea respirația, senzațiile, mintea și obiectele mentale așa cum sunt ele. În cele din urmă, veţi cunoaște punctul focal în care există samadhi, acesta fiind locul unde factorii căii se unesc.

Când meditați, așezați-vă atenția asupra respirației și gândiți-vă că stați aici singuri, fără altcineva sau altceva în jur. Fixați-vă atenția pe această senzație că stați singuri și cultivați-o până ce mintea abandonează toate lucrurile exterioare. Fiți conștienți doar de respirați, inspirând și expirând, în timp ce lăsați la o parte tot ce este exterior. Nu vă lăsați mintea să înceapă să se gândească la persoana care stă aici sau la aceea care stă dincolo. Nu întrețineți niciun gând care poate să dea naștere agitației; e mai bine să le aruncați pe toate afară și să terminați cu ele. Nu e nimeni în jurul tău, doar tu, stând aici singur. Continuați până ce toate percepțiile și amintirile se termină și nu vă mai gândiți la oamenii și lucrurile din jurul vostru; atunci puteți să vă fixați atenția exclusiv asupra inspirației și expirației. Lăsați respirația să continue natural, fără a o forța să devină mai lungă sau mai scurtă, mai puternică sau mai firavă decât de obicei. Lăsați-o să se deruleze normal și egal, iar apoi stați și observați inspiraţia şi expiraţia.

Odată ce mintea abandonează impresiile senzoriale exterioare, nu veți mai fi deranjați de sunetul traficului sau de alte sunete. Fie că e vorba de forme, sunete, sau orice altceva, nu vor mai fi o sursă de perturbație pentru minte, nu le va mai băga în seamă, va fi centrată asupra respirației.

Dacă mintea este agitată de diverse lucruri și nu vă puteți concentra, atunci inspirați cât de adânc puteți, până ce nu mai aveți unde să rețineți aerul, iar apoi dați-i drumul, până ce nu mai rămâne deloc. Repetați asta de trei ori, iar apoi centrați-vă din nou mintea în cunoaștere. După ce v-aţi restabilit concentrarea este firesc ca mintea să fie calmă pentru o vreme, iar apoi să devină agitată și confuză din nou. Deci, faceți mintea fermă, inspirați adânc și apoi eliberați tot aerul până ce e expirat complet. Umpleți plămânii la capacitatea maximă din nou, pentru un moment și apoi aduce-ți mintea înapoi la respirație, restabiliți sati odată cu inspirațiile și continuați să mențineți conștientizarea în acest mod.

Bineînțeles că e nevoie de mult efort și de multe sesiuni de meditație până să devii suficient de abil pentru a putea abandona lumea exterioară și a rămâne netulburat, până când obiectele exterioare nu vor mai avea puterea de a clătina mintea. Când nu mai există astfel de influențe, veți putea vedea mintea, care se manifestă ca senzația localizată la vârful nasului și pe lângă asta vor fi prezente respirația și obiectul mental. Sati va fi de neclătinat și va continua să urmărească respirația fără dificultate. Dacă mintea este calmă, respirația va deveni din ce în ce mai puțin grosieră și pe măsură ce obiectul mental devine mai rafinat, atât mintea cât și corpul vor fi simțite mai ușoare și, abandonând fenomenele exterioare, vor continua să privească în interior.

De aici înainte, cunoașterea se va îndepărta de fenomenele exterioare și se va întoarce și se va concentra spre interior. Când atenția se adună în interior, mențineți-o în acel loc. Veți percepe distinct respirația intrând și ieșind, sati va fi clară și toate activitățile mentale vor fi văzute cu mai multă claritate. În acest punct, veți înțelege modul în care sila, samadhi și panna se unesc, iar acest lucru este cunoscut drept unificarea căii. Pe măsură ce această unificare are loc, mintea se va elibera de toate formele de agitație și confuzie, va deveni unidirecțională, iar asta e ceea ce se numește samadhi. Când priviți într-un singur loc (respirația), consecința va fi o cunoaștere și o vedere clară, rezultată din prezența continuă a lui sati. Deoarece există o percepție continuă și clară a respirației, sati crește în putere și mintea va deveni mai sensibilă și mai conștientă în munte feluri diferite. Vedeți mintea adunându-se și devenind unidirecțională, conștiința este îndreptată înăuntru, înspre acel loc și lumea exterioară începe să dispară treptat. Mintea nu va mai face nicio muncă în exterior, ca și cum ați fi intrat în „casa” voastră, unde totul formează o singură unitate compactă. Este mulțumire acolo. Conștiința, fiind eliberată de condițiile exterioare, vine să stea cu respirația. După un timp conștiința se contopește cu respirația ce devine din ce în ce mai rafinată, până ce, în final, senzația respirației dispare. Ați putea spune fie că conștientizarea respirației a dispărut sau că respirația însăși a dispărut, cu un alt fel de conștientizare apărând.

Deci, ar părea că stați acolo și respirația nu mai e. De fapt e chiar acolo, însă a devenit atât de rafinată încât în aparență nu există. Asta se întâmplă pentru că mintea a atins un nivel înalt de subtilitate, cu o cunoaștere specială. Tot ce rămâne este aceast proces de cunoaștere. Chiar dacă respirația a dispărut, există cunoașterea faptului că respirația nu mai e acolo. Și acum ce va fi luat drept obiect de meditație? Luați acest proces de cunoaștere pentru a continua, cunoașterea faptului că respirația a dispărut. Puteți spune că un anume fel de cunoaștere s-a stabilit în voi.

În acest punct s-ar putea să aveți îndoieli, pentru că aici pot să apară lucrurile neașteptate, inclusiv nimitta. Acestea pot fi de mai multe feluri, incluzând formele și sunetele. Dacă nimitta apare (unii oameni au parte de ele, alții nu) trebuie să le înțelegeți în concordanță cu adevărul. Nu vă îndoiți și nu vă permiteți să vă alarmați.

La acest stadiu ar trebui să vă mențineți cu grijă concentrarea și să consolidaţi sati cât de bine puteți. S-ar putea să deveniți alarmați atunci când observați că nu este nicio respirație, pentru că sunteți obișnuiți să o găsiți mereu. Când descoperiți că respirația a dispărut, s-ar putea să intrați în panică sau să vă speriați că muriți. Aici trebuie să țineți în minte faptul că aceasta este doar natura lucrurilor. Observați că nu este nicio respirație și adoptați acest lucru ca obiect al cunoașterii. Aceasta este descrisă ca fiind cea mai fermă și stabilă formă de samadhi, cu un obiect al minții ferm și de neclintit. Când samadhi ajunge la acest nivel, mintea va trece multe schimbări ciudate și neobișnuite. Corpul va fi simțit foarte ușor sau poate chiar va dispărea. Vi s-ar putea părea că plutiți în aer cu o senzație de imponderabilitate și că oriunde v-ați uita sau v-ați îndrepta conștiința, nimic nu rămâne la fel. E ca și cum ai fi în spațiu și nu poți fi sigur nici măcar dacă mai ai sau nu un corp. Acesta este un vid complet, iar întreaga experiență poate fi de-a dreptul stranie.

Așadar trebuie să înțelegeți că nu trebuie să vă faceți griji pentru nimic și ar trebui să faceți ca această senzație de calm, de serenitate să fie foarte fermă și sigură în minte. Odată ce mintea este concentrată și unidirecționată, niciun obiect senzorial nu va fi capabil să ajungă la ea, și veți putea să stați așa pentru orice perioadă, fără nicio senzație de durere sau disconfort.

Ajunși la acest nivel de dezvoltare al samadhi-ului, puteți să îl accesați sau să îl părăsiți când vreți, și se spune că ieșiţi din această stare după bunul plac, mai degrabă decât pentru că vă simțiţi moleșiţi, lipsiţi de energie sau obosiţi. Îl părăsiţi pentru că este timpul potrivit să îl părăsiţi și atunci vă retrageţi. Aceasta este samadhi; puteţi să intraţi și să ieșiţi ușor, fără niciun fel de probleme. Mintea și inima vor fi în largul lor. Dacă ședeți și intrați în samadhi în acest fel pentru o jumătate de oră sau o oră, mintea și inima vor fi liniștite și calme pentru multe zile. Rezultatul este că mintea devine foarte pură și orice experimentează va fi luat și contemplat.

Samadhi îndeplinește funcția de calmare sau liniștire. Samadhi are o funcție, sila are alta, iar panna are altă funcție. În meditație ne fixăm atenția asupra acestor caracteristici care sunt legate între ele sub forma unui cerc. Acesta este modul în care sila, samadhi și panna apar împreună în minte. Odată ce mintea este calmată, atunci prin prezența [înțelepciunii] panna și puterea samadhi-ului liniștea și înfrânarea senzorială va crește. Energia apare din liniște și rafinarea minții și acea energie ajută la a face sila mai pură. La rândul ei, aceasta ajută la apariția samadhi-ului, îmbunătățește calitatea samadhi-ului care deja există, iar cultivarea acestuia înlesnește și susține panna. Ele sunt interconectate, susținându-se reciproc în acest fel. În cele din urmă apare magga, Calea, care este o sinteză a acestor elemente diferite. Sila, samadhi și panna lucrează împreună lin și consistent, formând un întreg şi ar trebui ca voi să păstrați această energie. Aceasta este energia ce dă naștere la vipassana (cunoașterea intuitivă). În acest stadiu, odată ce panna a apărut, acesta furnizează o energie proprie, independentă de faptul că mintea este calmă sau nu. Dacă e calmă, nu vă atașați, dacă nu e calmă, nu vă atașați. Abandonați orice astfel de griji și mintea va deveni ușoară și se va simți confortabil indiferent că trăiește stări mentale plăcute sau neplăcute. Mintea va fi pașnică în acest fel.

De asemenea important este să vedeți că dacă mintea nu e încă înțeleaptă, odată ce meditația formală s-a încheiat, veți renunța cu desăvârșire fără a contempla mai departe sau fără acuitate cu privire la practica ce încă mai trebuie făcută. De fapt, când ieșiți din samadhi veți fi foarte conștienți că l-ați părăsit și veți continua să vă comportați într-o manieră obișnuită. Cu toate astea, trebuie să existe în continuare cunoașterea – o egalitate și continuitate a sati. Nu e ca și cum ai medita doar în poziția șezut, samadhi înseamnă să ai o minte ferm concentrată. În timp ce mergeți, trebuie să vă faceți mintea fermă și stabilă și să mențineți această stabilitate a minții în toate activitățile și în permanență având sati și samapajanna. Nu doar când ședeți, ci și atunci când mergeţi, într-o mașină sau oriunde, dacă ochii văd o formă sau urechile aud un sunet, trebuie să mențineți cunoașterea. Dacă există în minte atracție sau repulsie față de ceva, atunci mențineți cunoașterea acestor stări mentale. Toate sunt nesigure. Astfel, mintea va rămâne calmă și „normală”.

Când este așa, trebuie să contemplați obiectele mentale. Ar trebui să contemplați întregul acestei forme, corpul și mintea, și ar trebui să o faceți în permanență; nu doar atunci când ședeți, ci și acasă, sau în timp ce munciți, în orice situație. Contemplați încontinuu. Și doar să vezi copacul înconjurat de frunze căzute în timp ce treci pe lângă el – e un semn al impermanenței. Noi suntem la fel ca acele frunze: odată ce ne ajunge bătrânețea ne ofilim și cădem. Toți oamenii sunt la fel. Asta se numește să îți ridici mintea la nivelul vipassana; să contemplezi astfel continuu. Sati va fi menținută egal și consistent indiferent că stai, mergi, șezi sau te culci. Când urmărești de aproape și verifici mintea în permanență, atunci se cheamă că practici meditația în modul corect.

Practicând aici și acum, la șapte seara, am șezut împreună și am meditat pentru o oră, iar acum ne-am oprit; poate mintea se oprește și ea și nu mai contemplează nimic. Acesta este modul greșit de a practica. Când ne oprim, tot ce se oprește este întâlnirea formală și meditația, dar cunoașterea trebuie să continue, egal și neîntrerupt.

Adesea, când predau spun că dacă nu practicaţi în mod continuu este ca picăturile de apă, pentru că sati nu curge lin. În practică nu e nimic altceva care să o facă, mintea o face, nu corpul. Mintea e aceea care lucrează, ea e cea care practică. Dacă înțelegeți lucrurile în acest mod, veți vedea că nu este necesar să ședeți în meditație, mintea va cunoaște samadhi. Mintea e cea care practică, trebuie să înțelegeți lucrurile astfel.

Odată ce ați văzut asta, ar trebui să cultivați și să mențineți cunoașterea în permanență, indiferent că stați, mergeți, ședeți sau vă culcați. Dacă încă mai e ca apa ce picură, nu e un șuvoi continuu. Practicați cu sati, până ce e continuă, și cunoașterea e ca un șuvoi de apă. Sati va fi prezentă în fiecare moment și drept consecință va exista o cunoaștere consistentă a obiectelor mentale. Să aveți sati, înfrânare și calm într-un mod continuu și egal înseamnă că veți știi când apar în minte stări sănătoase și stări nesănătoase, când este calm și când e agitație. Dacă vă antrenați mintea, oriunde ați fi veți fi așa și meditația se va dezvolta rapid și bine.

Nu înțelegeți greșit. În zilele acestea sunt oamenei care merg la retreat-uri de vipassana pentru trei zile sau o săptămână, timp în care nu vorbesc și nu lucrează; pentru zece zile sau pentru două săptămâni păstrează tăcerea și apoi pleacă. Pleacă crezând că au făcut „vipassana” și știu totul despre asta, apoi merg la petreceri și discoteci și se desfată cu diferite forme de distracție. Când fac asta ce se întâmplă? Nu va mai rămâne nimic. Fac tot felul de lucruri prostești care supără și tulbură mintea, risipind totul, iar în anul următor se duc și fac un alt retreat de șapte zile, două săptămâni sau o lună și imediat ce au terminat se duc iar la petreceri, la discoteci și beau din nou. Aceasta nu e practică. Nu e patipada sau calea către progres.

Trebuie să faceți un efort pentru a renunța. Trebuie să reflectați asupra efectelor dăunătoare pe care le are comportamentul vostru, asupra lucrurilor negative pe care le are consumul de alcool și mersul în baruri. Priviți daunele intrinseci în toate aceste diferite lucruri până când devin în întregime evidente, iar atunci va fi posibil pentru voi să vă retrageți și, astfel, să deveniți pașnici. Pentru a obține pacea, trebuie să vedeți dezavantajele în acele lucruri și asta înseamnă să practici în modul corect. Dacă luați parte la o retragere pentru 7 zile, în care nu trebuie să spuneți nimic nimănui, iar apoi în următoarele șapte luni pălăvrăgiți și chefuiți, cum veți câștiga adevărate valori din acele șapte zile de tăcere?

Vă încurajez pe toți, femei și bărbați laici, pe cei înțelepți, să înțelegeți lururile astfel. Încercați să practicați în mod consecvent. Vedeți răul în ceea ce este dăunător și faceți practica voastră să fie echilibrată și continuă, doar atât. Apoi kilesa poate lua sfârșit. Dar stilul cu șapte zile de tăcere și fără distracție urmate de patru sau cinci luni de distracție, fără nicio restricție sau lipsite de liniște înseamnă că orice beneficiu se va risipi și nu va rămâne nimic. Este ca și cum v-ați duce la serviciu într-o zi și ați câștiga 20 de lire, iar apoi cheltuiți 30 de lire în aceeași zi; unde vor mai fi bani? Se vor termina toți.

Aceasta este un fel de memento și vă rog să mă iertați. Trebuie să vorbesc astfel ca să înțelegeți aceste lucruri care sunt greșite și ca să fiți capabili să renunțați la ele. Venind aici pentru a practica, puteți spune că o faceți pentru a vă împiedica să faceți greșeli în viitor. Ce înseamnă să faceți greșeli? A face o greșeală înseamnă a face acel lucru care duce la o stare de agitație și suferință, când nu este bunătate în minte și când nu este pace. Ar trebui să fie astfel. Dacă practicați șapte zile în tăcere, iar apoi vă răsfățați pentru câteva luni, indiferent cât de strict ați practicat în acele șapte zile, nu veți obține nimic cu adevărat de folos din practică. Multe centre de meditație sunt așa. Realmente, trebuie să trăiți într-un calm consecvent și într-un mod temperat.

În meditație trebuie sa fiți încontinuu atenți, ca atunci când plantați un copac. Dacă plantați un pom într-un loc, după trei zile îl mutați în altă parte și după alte trei zile iar îl scoateți și îl plantați într-un alt loc, pomul va muri fără să producă nimic. Meditația va fi la fel, nu va da roade. Trebuie să contemplați acest lucru voi înșivă. Încercați când mergeți acasă să plantați un pom într-un loc, după câteva zile scoateți-l și plantați-l în alt loc, după care îl scoateți din nou. Pur și simplu va muri. La fel este dacă luați parte la o retragere de șapte zile, iar după ce terminați, în următoarele șapte luni vă răsfățați, lăsându-vă mintea să se terfelească; iar apoi mergeți să meditați pentru alte șapte zile, în tăcere și interiorizând, pentru ca mai apoi să lăsați totul baltă. Pomul nu crește, meditația nu evoluează. Părerea mea este că astfel nu vor apărea rezultate reale. După cum am spus, încercați voi înșivă. Mergeți acasă, plantați un puiet și după câteva zile scoateți-l. Eu cred că va muri, dar încercați și voi. Înțelegeți acum?

Nu sunt foarte pasionat să vorbesc astfel, dar o fac pentru că îmi pare rău pentru voi că nu pot să fac asta fără a fi critic. Nu pot să tac atunci când greșiți pentru că îmi pare rău pentru voi. Totuși, unii oameni nu se simt în largul lor și cred ca doar îi cert. De fapt, nu este doar o ceartă, este și un ajutor în a arăta atunci când sunt greșeli ca să știți. Unii oameni gândesc ”Looang Por ne critică întruna”, dar nu este așa. După mult timp am putut să vin pentru a ține un discurs – dacă aș fi vrut să vorbesc astfel în fiecare zi, atunci v-ați fi supărat cu adevărat. Dar, de fapt, nu voi sunteți cei care se supără, ci kilesa. Așa că astăzi nu voi spune mai mult de atât.

Cartea "Întrebări potrivite, răspunsuri corecte"

Asociaţia Buddhistă Theravada din România a tipărit un prim tiraj modest (50 exemplare) din cartea lui Bhante S. Dhammika "Întrebări potrivite, răspunsuri corecte", pe care o distribuim gratuit. Doritorii sunt rugaţi să ne scrie, folosind formularul de contact. Nu uitaţi să menţionaţi numele şi adresa poştală completă.

Cartea se găseşte şi în format pdf la rubrica "Download".

Feedback-ul va fi foarte apreciat atât de noi, dar mai ales de autor.

Apariția dependentă. Buddhadāsa sau Buddhaghosa?

Buddhismul spune ca toate lucrurile condiționate sunt impermanente, impersonale și, prin urmare, nesatisfăcătoare (anicca, anatta, dukkha). Paticcasamuppāda – Apariția dependentă - una dintre temele centrale ale buddhismului, explică nu doar modul în care întreaga noastră experiență apare în relație cu factorii care o condiționează, dar și modul în care, ființele orbite de ignoranță rămân prizoniere în ciclul nesfârșit al nașterii și al morții.

Cele 12 verigi ale lanțului apariției dependente sunt:

ignoranță > formațiuni voliționale > conștiință > nāma-rūpa, perechea mental-material > cele șase baze senzoriale > contact > senzație > dorință > agățare > devenire > naștere > bătrânețe și moarte.

(avijja > sankhara > viññana > namarupa > salayatana > phassa > vedana > tanha > upadana > bhava > jati > jaramarana ... soka parideva dukkha domanassa upayasa)

Explicația „ortodoxă” acceptată de tradiția Theravāda împarte cele 12 componente mai sus enumerate pe parcursul a trei vieți. Astfel, ignoranța din existența precedentă a condiționat formațiunile voliționale, adică kamma (termenul pali echivalent al mai cunoscutului karma din sanscrită), ceea ce a determinat conștiința să se perpetueze după moarte și să se stabilească într-un nou embrion, alcătuit din cele două componente nāma-rūpa. În acest moment se poate spune că cea de-a doua ființă este deplin formată și ca orice ființă funcțională este înzestrată cu cele șase organe senzoriale (în buddhism mintea este cel de-al șaselea simț). Atunci când organul senzorial funcțional, obiectul senzorial și conștiința corespunzătoare simțului respectiv se întâlnesc apare contactul, care generează o senzație anume, plăcută, neplăcută sau neutră, la care ființa răspunde prin dorința ca acea senzație să se perpetueze în cazul în care este una plăcută sau să înceteze în cazul în care este una neplăcută. În oricare dintre aceste situații intervine agățarea de rezultatul scontat și aici începe procesul devenirii. Această devenire este forța care poartă ființa ignorantă înspre reînnoirea existenței printr-o nouă naștere, care va aduce cu ea bătrânețea și moartea.

Această explicație este atribuita călugărului savant de origine indiană Buddhaghosa, care a trăit în secolul V și care este principalul autor al textelor exegetice ale tradiției Theravāda. Modul în care comentatorii au explicat sutrele și anumite doctrine este azi privit cu suspiciune de unii cercetători și practicanți și cred că există în prezent o tendință de aducere în plin plan a textelor antice și de a acorda mai puțină credibilitate comentariilor și sub-comentariilor care sunt cu 1000 de ani mai târzii.

Doctrina apariției dependente a fost explicată de unii autori moderni ca derulându-se pe parcursul unei singure vieți, de nenumărate ori chiar. Un nume cu rezonanță care a susținut această versiune este Buddhadāsa Bhikkhu (1906 - 1993), un respectat călugăr tailandez, care susținea că apariția dependentă explicată pe parcursul a trei vieți nu prezintă niciun interes practic. Ori scopul pentru care Buddha a predat această doctrină este acela de a ajuta oamenii să înțeleagă și să pună capăt suferinței. Așezarea verigilor acestui lanț pe parcursul a trei vieți, spune el, ne lasă în imposibilitatea de a acționa în prezent pentru a pune capăt suferinței. El susține că atunci când a explicat paticcasamuppāda, Buddha a folosit termenii în sensul realității ultime, în care nașterea și moartea sunt apariții și dispariții ce au loc în realitatea momentană. O dovadă în acest sens, susține Buddhadāsa, este faptul că atunci când vorbește despre apariția dependentă, nu menționează un agent, o persoană, ci folosește termeni impersonali: „când aceea există, aceasta apare”. În susținerea punctului său de vedere, Buddhadāsa invocă sutrele canonului pali, criticându-l pe Buddhaghosa.

Însă, cel puțin în privința asta (și cu siguranță în multe altele), Buddhaghosa cred că avea dreptate. Este foarte posibil ca Buddha să fi explicat apariția dependentă și în termenii realității ultime, însă există cel puțin un loc în care o face exact în modul descris de comentatorul indian.

În cartea a II-a din Saṃyutta Nikāya (Nidānavagga), sutta nr. 19, Buddha le spune călugărilor că atât prostul cât și înțeleptul s-au născut în corpul lor datorită ignoranței încătușată de dorință. Și prin intermediul celor șase baze senzoriale, atât prostul cât și înțeleptul au parte de plăcere și durere. Care este diferența dintre ei? Prostul nu s-a eliberat de ignoranță, pentru că nu a trăit „viața sfântă” (termenul brahmacariyā se referă la antrenamentul monastic, însă poate fi extins și asupra laicilor care practică un antrenament similar) cu scopul de a pune capăt suferinței, de aceea, când corpul său se va dizolva, odată cu moartea, își va continua existența în următorul corp. Pe de altă parte, înțeleptul, trăind „viața sfântă” cu scopul de a pune capăt suferinței abandonează ignoranța și prin urmare nu își continuă peregrinarea prin Saṃsāra, fiind eliberat de naștere, bătrânețe, moarte, eliberat de suferință.

De altfel, în aceeași carte a II-a din Saṃyutta Nikāya, în sutta nr. 2, Buddha face o analiză detaliată a Apariției dependente, explicând fiecare termen, pe larg.

„Și ce este călugărilor bătrânețea și moartea? Îmbătrânirea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, înaintarea lor în vârstă, ruperea dinților, încărunțirea părului, zbârcirea pielii, scăderea vitalității, degenerarea facultăților: aceasta este îmbătrânirea. Trecerea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, dispariția, dizolvarea, expirarea timpului, dezmembrarea agregatelor, abandonarea carcasei: aceasta este moartea. Așadar, această îmbătrânire și această moarte sunt numite împreună bătrânețe și moarte.

Și ce este călugărilor nașterea? Nașterea diferitelor ființe din variate clase de ființe, apariția ființei lor, coborârea în uter, producția, manifestarea agregatelor, obținerea facultăților senzoriale. Aceasta este numită naștere.”

După cum se vede, Buddha nu vorbea despre naștere/renaștere și moarte în sensul renașterii și morții momentane într-un gând, într-o inițiativă, într-o stare mentală cu care ne identificăm în repetate rânduri pe parcursul unei zile, deși această variantă a apariției dependente este în felul ei corectă și extrem de utilă. Nu mi se pare întemeiată nici critica lui Buddhadāsa potrivit căreia Apariția dependentă derulată pe parcursul a trei vieți face imposibilă eliberarea de suferință, situând cauzele suferinței într-un trecut inaccesibil. După cum ne arată sutta mai sus rezumată, locul unde brahmacaryā este trăită este această viață în care am ajuns condiționați de trecutul nostru. Mintea și corpul nostru sunt rezultatul kammei trecute (din această viață și cele anterioare), iar dacă contemplăm lanțul apariției dependente observăm că acesta poate fi rupt între senzație și dorință, ambele situate în experiența noastră imediată.

Pentru orice căutător al adevărului, cred că este esențial să accepte provocări, în special atunci când acestea sunt îndreptate înspre propriile dogme. Dacă ne oprim investigația la opinia unei personalități, doar în virtutea autorității ce o reclamă sau care îi este atribuită, o sa avem mai devreme sau mai târziu o problemă. Pentru că este posibil ca la un moment dat să întâlnim figuri cu autoritate egală care să afirme lucruri diferite, dacă nu chiar contrare.

Mala

Am un nou hobby.

Prin cercurile de practicanți buddhiști probabil că se pune frecvent întrebarea „Cum integrăm practica noastră în «viața de zi cu zi»?”. Încercând să îmi răspund la întrebarea asta am ajuns într-un final la concluzia (deloc surprinzătoare) că nu am cum să o integrez – viața de «zi cu zi» este practica mea. Bineînțeles că practica formală și practica informală sunt două lucruri care diferă în formă însă nu sunt atât de diferite în conținut încât să devină două aspecte distincte ale vieții. De aceea, consider că tot ceea ce fac are o legătură cu practica mea spirituală și va influența cursul ei. Din acest motiv mă străduiesc să integrez în viața mea doar lucruri care cel puțin nu sunt dăunătoare. (o serie excelentă de articole pe tema asta http://bhikkhucintita.wordpress.com/home/life-in-the-dusty-world/the-art-of-lay-life/ )

Păstrând astfel direcția generală a vieții mele, de ceva vreme am făcut o mică pasiune pentru mala-uri și mai recent, un hobby din a le fabrica. O parte din prietenii mei au primit deja câte unul și m-au întrebat cum să îl folosească.

În mod normal, mala-ul este folosit pentru a număra prostrații sau mantre, iar ruda lui creștină, rozariul, este folosit într-o manieră similară de către isihaști.

Eu îl folosesc cel mai frecvent atunci când sunt la serviciu și îmi permit o scurtă pauză de 5-10 minute, cât durează parcurgerea celor 108 mărgele.

Mantrele pot fi un obiect de meditație foarte eficient. Deși meditația cu mantră nu este specifică buddhismului timpuriu, iar în canonul Theravada mantrele nu sunt enumerate printre obiectele de meditație, în tradiția silvestră Thailandeză, spre exemplu, este folosită pe scară largă mantra „buddho” ca obiect de meditație pentru cultivarea concentrării (samatha), iar în Birmania cea mai simplă mantră „araham” este folosită de practicanți încă din copilărie, numărată cu un „Seik Pu Ta” - denumirea birmaneză pentru mala. Mai multe informații despre acest subiect și alte mantre folosite: 

http://www.usamyanmar.net/Buddha/Article/Praying%20beads1.pdf .

Foarte pe scurt, orice mantră dacă este rostită (eu mă refer la recitarea mentală, deși poate sunt unii oameni care o fac și cu voce tare) în așa fel încât mintea să se concentreze asupra ei fără a acorda prea multă atenție celorlalte lucruri pe care le poate conține la un moment dat (gânduri, sunete, senzații) duce la o stare de calm profund și claritate a minții.

Improvizând puțin, eu am cultivat o variantă de meditație metta, pe care o găsesc foarte folositoare mai ales la serviciu, cum spuneam mai sus, unde perioadele în care îmi permit o practică formală sunt limitate ca număr și durată.

În buddhismul Theravada meditația metta este practicată pornind de la propria persoană, înspre o persoană față de care avem în mod firesc afecțiune, către o persoană neutră, o persoană față de care avem aversiune și în final înspre toate ființele din toate direcțiile, fără discriminare. Cultivarea metta față de propria persoană este considerată, deci, o piatră de temelie în acestă practică și nu e o practică ușoară pentru o persoană crescută în lumea occidentală, care adesea este un mediu ultra-competitiv în care ești condiționat de mic să forțezi nota, să vrei mai mult, să fii mai bun decât ceilalți, niciodată să fii mulțumit cu ceea ce ai deja. Dacă succesul înseamnă să fii cel mai bun, înseamnă că, spre exemplu, dintr-o clasă de 30 de elevi, 29 nu au succes, iar eu personal am făcut întotdeauna parte din cei 29. De aceea să fii împăcat cu tine însuți nu este un lucru așa de simplu cum pare.

Practica mea e foarte simplă: Pentru fiecare mărgea de pe mala încerc să îmi urez cât mai sincer să fiu mai fericit, mai mulțumit, mai senin, acum, în clipa prezentă, folosind afirmații de genul: „fie ca eu să fiu fericit, să fiu calm, să fiu senin, fie ca eu să trăiesc în prietenie cu toate ființele”. Așa cum subliniază Luangpor Sumedho, nu medităm ca să atingem ceva în viitor, ci mai degrabă încercăm să fim mai prezenți în ceea ce suntem deja. Deci când număr mărgele nu îmi proiectez o dorință în viitor ci, împăcându-mă cu starea de fapt existentă, încerc să îmi direcționez mintea înspre o stare de pace, de bunăstare, de fericire. Nu înseamnă însă nici că îmi stabilesc drept „target” o stare anume de pace și fericire pe care dacă o ating pot spune că meditația a avut succes. Un alt „secret” pe care l-am înțeles în privința meditației în general și a meditației metta în special e că nu trebuie să mă străduiesc să o fac să fie în vreun fel. Mai degrabă încerc să ofer ceva, decât să câștig și trebuie să țin minte că îmi doresc bunăstarea, chiar și atunci când mintea mea nu reușește să se concentreze. Dacă sunt cu mintea în toate direcțiile, sunt ros de resentimente, de aversiune sau alte emoții incomode, un început bun ar fi să încerc să mă împac cu starea de fapt existentă. Să doresc ca stările acestea să dispară și să fie înlocuite instantaneu de o stare extatică nu este prea realist și cel mai probabil o să culeg doar frustrare. E mult mai înțelept să îmi ofer puțină înțelegere, puțină compasiune, să-mi deschid poarta inimii către mine însumi, necondiționat, cum ar zice Ajahn Brahm. Deci în același timp este și un exercițiu de toleranță, de acceptare, chiar și de iertare (atunci când ceva întunecat din trecut îmi bântuie conștiința, să zicem fructele unor acțiuni pornite din intenții rele).

Intenția corectă, este un factor al Nobilei Căi în 8 Părți. Câte din intențiile noastre dintr-o zi ar putea fi catalogate drept intenție corectă în înțeles buddhist. Cele 5 – 10 minute cât ia să parcurgi un mala, cel puțin sunt un exercițiu de intenție corectă: intenția de ne îndrepta către lucruri favorabile progresului spiritual și de a ne îndepărta de cele nefavorabile.

Într-un fel, practica asta e ca o rugăciune către tine însuți și atunci când îi incluzi și pe alții în aspirațiile tale, se aseamănă și mai mult.

În funcție de „materialul” cu care lucrez, câteodată sunt nevoit să improvizez. Spre exemplu, atunci când sunt într-o stare foarte proastă, încerc să izolez toate acele aspecte mentale neplăcute care mă perpelesc la foc mic într-o singură entitate fictivă și îmi direcționez toleranța, înțelegerea și bunele intenții, folosind persoana a II-a singular: fie ca tu să fii fericit, să fii calm, să fii senin, fie ca tu să trăiești în prietenie cu toate ființele”. Dacă cineva îmi dă bătăi de cap și mi se pare că e nesuferit, 108 aspirații pozitive avându-l ca beneficiar îmi alină într-o oarecare măsură starea de disconfort.

Sunt convins că fiecare dintre noi poate găsi metode eficiente adaptate personalității și dificultăților pe care le întâlnește. Eu consider că mala este un obiect religios util fără a avea nimic magic în el. Nu cred că are vreo importanță materialul din care e făcut, numărul mărgelelor, după cum nici nu cred că există mantre cu puteri magice. Mai degrabă puterea lui stă în ceea ce poate face mintea noastră folosindu-se de el. În ceea ce mă privește până și faptul de a îl vedea sau de a îl simți la gât sau pe încheietura mâinii, mă face să îmi aduc aminte de aspirațiile mele către iubire, compasiune, virtute și înțelepciune și cum îi spuneam mamei mele în discuțiile noastre buddhisto-creștine, toate religiile lumii au idealuri mărețe care dacă ar fi urmate de adepți, lumea aceasta ar fi un loc mai frumos și mai plăcut, cu condiția ca ele să fie ținute vii în minte, în permanență.

”Nu disprețui meritul spunând: «Nu mi se va întâmpla mie». Picătură cu picătură se umple ulciorul; tot astfel adunându-l puțin câte puțin, se umple omul înțelept de merite.”

Dhammapada - 122

Nevoia de înțelepciune. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

În sfârșit, am terminat traducerea cărții lui Ajahn Sumedho "Mindfulness: The Path to Deathless". În curând o sa fie disponibilă pe site-ul ABTR împreună cu partea de început și sfârșit ce nu se găsesc pe blog. Deci ultimul capitol:

Nevoia de înțelepciune în lume

Ne-am adunat cu toții aici, animați de un interes comun. În loc să fim un grup de indivizi în care fiecare își urmează propriile vederi și opinii, suntem în seara aceasta împreună, datorită interesului nostru comun în practicarea Dhammei. Când acest grup mare de oameni se întâlnește duminică seara, puteți începe a vedea potențialul pe care îl oferă existenței umane o societate bazată pe interesul comun pentru Adevăr. În Dhamma ne unim. Tot ce apare va dispărea și în această dispariție există pace. Așadar, atunci când începem să abandonăm obiceiurile și atașamentele noastre pentru fenomenele condiționate începem să realizăm integritatea și unitatea minții.

Acesta este un subiect important de reflecție în aceste vremuri, în care au loc atâtea certuri și războaie din cauză că oamenii nu pot cădea de acord. Chinezii împotriva rușilor, americanii împotriva sovieticilor și așa mai departe. Și din ce cauză? De la ce se ceartă? De la percepția lor diferită asupra lumii. „Acesta este pământul meu și vreau ca lucrurile să fie așa. Vreau un astfel de guvern și un astfel de sistem economic și politic” și lucrurile merg tot așa la nesfârșit, până când ajungem în punctul în care masacrăm și torturăm, până când distrugem tocmai pământul pe care încercăm să îl eliberăm și înrobim sau derutăm oamenii a căror libertate o dorim. De ce? Pentru că nu înțelegem adevărata natură a lucrurilor.

Calea Dhammei este o cale a observării naturii și a armonizării propriilor noastre vieți cu forțele naturii. În civilizația europeană nu am privit cu adevărat lumea în acest fel niciodată. Am idealizat-o. Dacă totul ar fi un ideal, atunci ar fi într-un anumit fel. Și când doar ne atașăm de aceste idealuri, sfârșim prin a face ceea ce am făcut pământului nostru până în prezent, poluându-l până aproape în punctul distrugerii totale, pentru că nu înțelegem limitările pe care condițiile pământului ni le impun. Așadar, în toate lucrurile de acest gen, adesea trebuie să învățăm prin metoda mai dificilă, aceea a greșelilor, a cauzării dezastrelor. Din fericire nu este o situație insolvabilă.

Acum, în această mănăstire, călugării și călugărițele practică Dhamma cu diligență. În tot cursul lunii ianuarie nici măcar nu vorbim, ci ne dedicăm viețile și oferim beneficiile practicii noastre bunăstării tuturor ființelor sensibile. Toată luna aceasta este o rugăciune și o ofrandă continuă oferită de comunitatea noastră bunăstării tuturor ființelor sensibile. E un timp dedicat realizării adevărului, privirii, ascultării și observării adevăratei naturi a lucrurilor. Un timp al abținerii de la a ne complace în propriile obișnuințe egoiste, a propriilor dispoziții, la care renunțăm pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile. Acesta este un semn pentru restul lumii, de a reflecta asupra dedicației și sacrificiului făcut pe drumul către adevăr. Este un indicator înspre realizarea adevărului în propriile voastre vieți, în loc de a le trăi superficial, habitual, urmând condițiile avantajoase ale momentului. E o reflecție în beneficiul altora, de a renunța la felul de a fi imoral, egoist sau la preocupările nepotrivite, pentru a fi cineva care se îndreaptă înspre impecabil, înspre generozitate, moralitate și compasiune activă. Dacă nu facem asta, atunci suntem într-o situație fără scăpare. Atunci ar putea să arunce întreaga lume în aer, pentru că dacă nimeni nu este dispus să își folosească viața și în alt mod decât pentru a-și satisface propriile nevoi egoiste, atunci aceasta lume oricum nu are nici o valoare.

Țară asta e una generoasă și binevoitoare, însă îi subestimăm valoarea și o exploatăm pentru propriile interese. Nu prea ne gândim să îi oferim ceva. Pretindem multe, vrem ca guvernul să facă în așa fel încât totul să ne fie drăguț și îl criticăm atunci când nu poate să o facă. În zilele noastre sunt indivizi egoiști care trăiesc după reguli proprii, fără a reflecta cu înțelepciune și a trăi într-un mod care să fie o binecuvântare pentru societate în ansamblu. Ca ființe umane ne putem transforma viețile într-o mare binecuvântare sau putem să devenim o molimă a mediului, care exploatează resursele pământului pentru profitul personal, care încearcă să obțină cât mai mult pentru sine, pentru „mine” și pentru ce este „al meu”.

În practicarea Dhammei, sentimentul de „eu”, „al meu” începe să dispară – sentimentul de „eu”, „al meu”, ca fiind această mică creatură ce stă aici, ce are o gură și trebuie să mănânce. Dacă doar îmi urmez dorințele trupului și emoțiile, atunci devin o biată creatură lacomă și egoistă. Dar atunci când reflectez asupra naturii condiției mele fizice și asupra modului abil în care ea poate fi folosită pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile, atunci ea devine o binecuvântare (nu în sensul în care cineva se consideră el însuși ca fiind binecuvântat: „Sunt Binecuvântat” - este doar o altă formă de vanitate dacă începi să te atașezi de idea că ești binecuvântat). Deci trebuie să ne trăim fiecare zi a vieții într-un mod ce aduce bucurie, compasiune, bunătate, ori cel puțin nu cauzează confuzie inutilă ori mizerie. Dacă nu, putem măcar respecta Cele cinci precepte1, astfel încât corpurile și vorbirea noastră să nu fie folosite pentru distrugere, cruzime și exploatarea acestei planete. Ni se cere oare prea mult? Este oare de domeniul fantasticului ideea de a renunța să faci doar ce ai chef în acest moment pentru a fi puțin mai atent și responsabil în legătură cu ce faci și spui? Putem toți încerca să fim mai generoși, mai buni și să avem puțină considerație față de celelalte ființe cu care împărțim această planetă. Putem investiga cu înțelep-ciune și înțelege limitările la care suntem supuși, în așa fel încât să nu mai fim induși în eroare de lumea senzorială. Acesta este motivul pentru care medităm. Pentru un călugăr sau o călugăriță acesta este un mod de viață, un sacrificiu al dorințelor și al capriciilor personale, pentru bunăstarea comunității, pentru Saṅgha.

Dacă încep să mă gândesc la mine și la ce vreau eu, atunci uit de voi pentru că s-ar putea ca ceea ce îmi doresc eu la un moment dat să nu fie bun și pentru voi. Dar atunci când mă ghidez după refugiul în Saṅgha, atunci bunăstarea acesteia este bucuria mea și renunț la capriciile mele pentru ea. De aceea călugării și călugărițele își rad capetele și trăiesc după disciplina stabilită de Buddha. Acesta este un antrenament prin care renunțarea la sine devine un mod de viață, o cale ce nu aduce vinovăție, rușine sau frică în viața ta. Percepția individualității disruptive se pierde și nu mai dorești să fi independent de restul, să domini, ci să te armonizezi și să trăiești pentru bunăstarea tuturor ființelor, mai degrabă decât pentru propria bunăstare.

Comunitatea laicilor are șansa de a participa la toate acestea. Călugării și călugărițele sunt dependenți de comunitatea laică pentru a-și asigura chiar lucrurile de bază necesare supraviețuirii, de aceea este important ca laicii să își asume această responsabilitate. Asta vă scoate pe voi, laicii, din problemele și obsesiile voastre particulare, pentru că atunci când veniți aici pentru ofrande, pentru a ajuta, pentru a practica meditația și pentru a asculta Dhamma, cu toții ne contopim în acea unitate a Adevărului. Putem fi aici toți, la un loc, fără invidie, gelozie, frică, îndoială, lăcomie sau dorință, datorită înclinației noastre către realizarea adevărului. Faceți din această înclinație țelul vieții voastre, nu vă irosiți viața cu scopuri prostești.

Acest adevăr poate fi numit în multe feluri. Religiile încearcă să îl exprime într-un fel sau altul – prin concepte și doctrine – însă am uitat care este scopul religiilor. În ultimele sute de ani, societatea noastră a urmat știința materialistă, gândirea rațională și idealismul bazat pe capacitatea noastră de a concepe sisteme politice și economice, cu toate astea nu putem să le facem să funcționeze, nu-i așa? Nu putem crea cu adevărat o democrație, un comunism sau un socialism adevărat. Nu putem face asta pentru că încă suntem iluzionați de percepția sinelui, așa că toate demersurile se termină în tiranie, în egoism, frică și suspiciune. Situația actuală din lume este rezultatul neînțelegerii adevăratei naturi a lucrurilor, dar și o ocazie pentru fiecare dintre noi, în cazul în care încercăm să aflăm ce e de făcut, de a ne transforma viața în ceva de valoare. Și cum putem face asta?

Mai întâi trebuie să vă admiteți motivațiile egoiste, tendința de a vă complace în imaturitate emoțională, pentru a le putea cunoaște și abandona, pentru a deschide mintea înspre adevărata natură a lucrurilor și pentru a fi alert. Practica noastră ānāpānasati este un început bun, nu-i așa? Nu e doar un alt obicei, un fel de a-ți ocupa timpul, ci o metodă de a-ți canaliza eforturile către a observa, a te concentra și a fi prezent în felul în care este respirația. În loc să faceți asta ați putea să petrece mult timp în fața televizorului, ați putea merge într-un bar sau alte lucruri care nu sunt foarte productive – într-un fel lucrurile astea par a fi mai importante decât să petreci timp urmărindu-ți respirația, nu-i așa? Te uiți la știrile de la TV și vezi oameni măcelăriți în Liban – într-un fel, asta pare a fi mai important decât să stai și să îți privești inspirația și expirația. Însă asta spune mintea care nu înțelege lucrurile așa cum sunt ele; așa că sunteți dispuși să priviți umbrele de pe ecran și mizeria ce poate fi transmisă prin intermediul ecranul televiziunii, creată de lăcomie, ură și prostie, în cel mai josnic mod. Nu ar fi mai înțelept să vă petreceți acest timp observând felul în care corpul vostru este acum? Ar fi mai bine să aveți respect pentru ființa aceasta fizică, pentru a învăța să nu o exploatați să nu o utilizați în mod necorespunzător și să nu o respingeți mai apoi, atunci când nu vă oferă fericirea pe care o doriți.

În viața monastică nu avem televizor, pentru că ne dedicăm viața unor lucruri mai utile, ca urmăritul respirației și mersul în sus și în jos pe o potecă în pădure. Vecinii cred că suntem țicniți. În fiecare zi văd oameni înveliți în pături plimbându-se în sus și în jos și se întreabă „Ce naiba fac ăștia? Probabil sunt nebuni”. Cu câteva săptămâni în urmă în zonă a avut loc o vânătoare de vulpi. Câinii de vânătoare fugăreau vulpile prin pădurile noastre (un lucru cu adevărat benefic și util tuturor ființelor simțitoare!) șaizeci de câini și toți acești oameni în toată firea fugărind o biată vulpe nefericită. Ar fi mai bine să îți petreci timpul umblând în sus și în jos pe o potecă de pădure, nu-i așa? Ar fi mai bine pentru vulpe, pentru câini, pentru pădurea Hammer Wood și pentru vânători. Însă oamenii din West-Sussex se cred normali. Ei sunt cei normali și noi suntem cei țicniți. Atunci când ne urmărim respirația sau mergem în sus și în jos pe o potecă de pădure, cel puțin nu terorizăm nici o vulpe. Cum v-ați simți să fiți urmăriți de șaizeci de câini. Imaginați-vă cam ce ar face inima voastră dacă o haită de șaizeci de câini v-ar fugări, iar oameni călare i-ar îndemna să vă prindă. Dacă stai să te gândești este urât. Cu toate acestea este considerat normal, ba chiar un lucru dezirabil în această parte a Angliei. Pentru că oamenii nu stau să reflecteze, devenim victimele obișnuinței prinși între dorințe și obiceiuri. Dacă am investiga cu adevărat vânătoarea de vulpi nu am mai practica-o. În timp ce cu lucrurile simple ca mersul în sus și în jos pe o potecă de pădure și urmăritul respirației, începi să devii mai conștient și mult mai sensibil. Adevărul începe să ni se arate tocmai prin aceste practici simple, aparent nesemnificative pe care le facem. La fel ca și atunci când observăm Cele cinci precepte – o mare binecuvântare pentru lume.

Când începi să reflectezi asupra naturii lucrurilor și îți aduci aminte cum era atunci când viața ta era în pericol, realizezi cât de oribil este. E o experiență terifiantă. Reflectând în acest mod, nimeni nu ar mai vrea să supună alte ființe la o astfel de experiență în mod intenționat. Nu există nimeni care să vrea să supună intenționat o creatură unei astfel de terori. Dacă nu reflectezi poți crede că vulpile, peștii, nu contează. Se află acolo doar pentru plăcerea mea, pentru a îmi da ceva de făcut într-o duminică după-masă. Îmi aduc aminte de o femeie ce a venit să mă vadă, foarte supărată, pentru că am cumpărat lacul Hammer Pond2. Mi-a spus „știți, mă liniștește așa de mult, nu veneam aici pentru pescuit, ci pentru pacea de a fi aici”. Își petrecea fiecare duminică prinzând pești, doar pentru a găsi puțină pace. Mi s-a părut că arăta destul de sănătoasă, puțin rotofeie, în nici un caz nu murea de foame.

Nu avea cu adevărat nevoie să pescuiască pentru a supraviețui. I-am răspuns: „Ați putea, dacă nu aveți nevoie să să pescuiți pentru a supraviețui – sper că aveți suficienți bani pentru a cumpăra pește – să veniți aici după ce vom cumpăra lacul și să meditați. Nu trebuie să și pescuiți”. Nu dorea să mediteze! Apoi a început să se plângă că iepurii îi mănâncă varza, așa că a trebuit să pună tot felul de chestii ce ucid iepuri, pentru a îi opri să-i mai mănânce varza. Această femeie nu reflectează niciodată și cu privire la nimic. Le poartă pică iepurilor pentru varză, însă poate foarte bine să își cumpere varza. Iepurii nu pot face asta. Ei trebuie să se descurce mâncând varza altora. Femeia însă, nu și-a deschis niciodată mintea înspre natura lucrurilor, înspre ce e cu adevărat bun și binevoitor. Nu spun că era o persoană crudă și fără inimă, doar o femeie ignorantă de clasă mijlocie care nu a reflectat asupra naturii și nu a realizat cum este Dhamma. Așa că ea crede că varza este acolo pentru ea și nu pentru iepuri, iar peștii sunt acolo pentru ca ea să aibă parte de o duminică pașnică, torturându-i.

Acum, această abilitate de a reflecta și de a observa este ceea ce Buddha desemna în învățăturile lui ca fiind eliberarea de urmarea orbească a obișnuințelor și convențiilor. Este un mod de a elibera ființa din iluzia condiției senzoriale prin reflecție înțeleaptă asupra adevăratei naturi a lucrurilor. Începem prin a ne observa pe noi înșine, dorința pentru ceva, sau aversiunea, lenea sau stupizenia minții. Nu alegem sau încercăm să creăm condiții plăcute pentru propria noastră delectare, ci suntem întotdeauna dispuși să îndurăm condiții neplăcute sau mizerabile, pentru a putea să le înțelegem ca fiind doar ceea ce sunt, iar mai apoi să le putem abandona. Începem să ne eliberăm de tendința de a fugi de ceea ce nu ne place. Totodată începem să devenim mai atenți la felul în care trăim. Odată ce ai văzut despre ce e vorba, chiar îți dorești să fii foarte foarte grijuliu cu privire la ce faci și spui. Poți să nu îți mai dorești să trăiești pe spinarea altor creaturi. Să simți că viața ta nu este mai importantă decât a altora; să începi să simți libertatea și ușurința ce se găsește în acea armonie cu natura, în loc să simți apăsarea ce vine din exploatarea ei pentru propriul profit. Când îți deschizi mintea către adevăr, îți dai seama că nu ai nimic de ce să te temi. Tot ce apare dispare, tot ce se naște moare și este lipsit de sine – așa că sentimentul nostru de ființă captivă în această identitate, cu acest corp uman, se evaporă. Nu ne vedem pe noi înșine ca ceva izolat, alienat, în totalitate pierdut în acest univers misterios și înfricoșător. Nu ne mai simțim copleșiți de el, încercând să identificăm o mică părticică de care să ne agățăm și în care să ne simțim în siguranță, pentru că ne-am împăcat cu universul. Atunci, înseamnă că ne-am contopit cu adevărul.

Corespondență

Personal, nu sunt interesat de studiul comparat al religilor, nu îi văd utilitatea practică și nu caut să intru în dezbateri contradictorii cu oameni de alte credințe decât mine. Ocazional, se întâmplă să port corespondențe cu persoane interesate de buddhism dar care aparțin altor confesiuni sau filozofii și la fel ca și în cazul de față, fără voia mea sunt antrenat în astfel de comparații. Cele ce urmează sunt răspunsurile mele la întrebările ce mi-au fost adresate de un creștin ce afirmă că are o mare simpatie pentru buddhism.

„Până la urmă m-am hotărât sa fac un efort suplimentar și să răspund mai în detaliu la întrebările formulate de dumneavoastră, și să le păstrez pe blogul meu personal, în ideea că ar putea folosi și altor persoane cu un oarecare interes pentru buddhism, în special celor educați într-o societatea creștină care se identifică într-o mai mică sau mai mare măsură ca practicanți ai acestei religii.

Voi încerca sa răspund atât în mod direct, dar și în mod indirect, întrucât clarificarea anumitor aspecte asupra perspectivei buddhiste se răsfrânge și asupra altor teme ce vă interesează.

Mai întâi referitor la faptul daca un sfânt creștin poate atinge vreunul din fructele realizărilor buddhiste, să zicem primul dintre ele „sotapanna”.

Un sfânt creștin este o persoană care a cultivat calități superioare omului de rând, animat de credința și standardele înalte de conduită prescrise de morala creștină. Este o persoană altruistă, care pune pe primul loc interesele „aproapelui” și care de multe ori poate înfăptui lucruri inexplicabile prin prisma cunoștințelor științifice actuale. Fără îndoială un sfânt creștin este o persoană demnă de respect, admirație, de ce nu, chiar de venerație și nu e de mirare că în lumea creștină astfel de oameni sunt venerați. Orice persoană care trăiește virtuos, altruist este demnă de respect, este un model de urmat, indiferent de confesiunea religioasă.

Dv. ați afirmat că ce altceva este dăruirea și altruismul unei astfel de persoane, dacă nu o manifestare a conceptului buddhist „anatta” – absența sinelui. Conform doctrinei buddhiste, anatta este o caracteristică ce e prezentă în toate lucrurile „Sabbe dhamma anatta”. Această afirmație a lui Buddha este cu totul altceva decât altruism și sacrificiu de sine. Înseamnă nu doar că în om nu există un principiu etern, imuabil, un suflet, ci că un asemenea principiu nu există în nimic din tot ce există, că în cele din urmă totul este o iluzie. Sinele nu există în alt fel decât ca o realitate psihologică, facând parte dintr-o lume relativă. Buddhaghosa a ilustrat foarte expresiv această lucru afirmând că există CALEA dar nu există NIMENI care să calce pe cale. Deci în concluzie, tot ceea ce percepem noi ca fiind real și palpabil, în sens ultim nu este mai mult decât un miraj. Chiar și o persoană virtuoasă, chiar Buddha însuși, nu a fost mai mult decât atât. Dacă am reuși să pășim dincolo de iluzie am constata că nu existăm ca indivizi, că nu am existat niciodată, că dincolo de cele 5 agregate nu există o persoană, un agent, un suflet.

Un sotapanna este acela care a văzut aceste lucruri, care a văzut Cele Patru Nobile Adevăruri (Dhamma). De aceea despre el se spune că are încredere confirmată în învățăturile lui Buddha. Dacă un sfânt creștin vede asta, atunci cu siguranță este un sotapanna. Însă din câte mi se pare mie anatta nu prea se împacă cu conceptele creștine. Dacă „Sabbe Dhamma anatta” atunci unde poți găsi loc pentru Dumnezeu și sufletul omului care merge să petreacă eternitatea lângă Dumnezei sau despărțit de El pentru eternitate? și dacă a penetrat al doilea Nobil Adevăr, al originii suferinței, și al patrulea Nobil Adevăr, acela al Căii ce duce la încetarea suferinței, cum ar mai putea el să ceară de la Dumnezeu să îl ferească de suferință sau să îl vindece de ea?

Unii ar putea obiecta că nu am comparat scopul ultim al practicii creștine, acela de a ajunge în prezența lui Dumnezeu cu scopul ultim al practicii buddhiste, acela de a atinge Nibbana. Putem oare echivala pe Dumnezeul creștin cu Nibbana. Nibbana este situată dincolo de realitatea condiționată în care trăim noi și nu ne este accesibilă decât odată cu transcenderea iluziei. Nibbana nu răspunde rugăciunilor și nici nu intervine pentru a schimba felul în care curg lucrurile în Samsara. Dacă Dumenzeu ar fi denumirea creștină pentru Nibbana ar fi un zeu care nu ar face nimic. Un astfel de zeu, lipsit de voință, care nu își manifestă prezența în nici un fel, care nu ascultă și nu răspunde la rugăciuni, ar fi unul lipsit de relevanță. Deci, o astfel de paralelă este nepotrivită.

În concluzie, un sfânt creștin este cu siguranță o prezență benefică în lume, demnă de respect și apreciere. Nu văd de ce trebuie musai să îl facem sotapanna fără voia lui. Așa cum v-am mai spus, aceste paralele pe care dv. le faceți între creștinism și buddhism sunt posibile numai prin deformarea fie a doctrinei buddhiste, fie a celei creștine. Și ce rost are să facem asta?

Cu siguranță îmi veți reproșa că nu am „explicat” capacitățile acestor oameni de înfăptui vindecări miraculoase. De-a lungul timpului au fost multe lucruri pe care oamenii nu au putut să le explice. Desigur, ființa umană are resurse pe care nu știe să le folosească. Ocazional apar indivizi care într-un fel sau altul, voit sau accidental, reușesc să acceseze astfel de resurse și să facă lucruri pe care semenii lor nu le pot explica și înțelege pe de-a-ntregul. Consider că astfel de lucruri nu dovedesc existența divinității mai mult decât în zorii umanității fulgerele și trăsnetele dovedeau furia zeilor. Despre Buddha și discipolii săi se spune că aveau capacitatea de a înfăptui tot felul de lucruri miraculoase, însă Buddha a interzis discipolilor să facă astfel de demonstrații și dintre toate aceste miracole, singurul pe care îl aprecia și îl lăuda era „miracolul” învățării: capacitatea de a îi face pe oameni să pătrundă Cele Patru Nobile Adevăruri. Ați mai menționat într-unul din emailuri despre lumina de la Sântul Mormânt, ca dovadă a existenței lui Dumnezeu și a supremației credinței ortodoxe. Presupunând că această lumină nu are o cauză artificială, nu văd cum ar putea ea dovedi existența lui Dumnezeu. „Lumina de la Ierusalim este un fenomen natural. Ierusalimul este „capitala” creștinismului, deci Dumnezeu există” nu mi se pare un silogism valid. Apoi v-aș întreba, ați fost dv. acolo și ați văzut că este o lumina naturală. A fost cercetat fenomenul de către un grup de oameni obiectivi, să zicem un grup de fizicieni, sau este doar un argument al cărui putere de convingere rezidă tocmai în credința în Dumnezeu. Personal nu cunosc fenomenul, nu am auzit nimic despre asta, dar știu din cazuri similare că atunci când e în joc un argument de natură religioasă investigarea obiectivă nu prea este încurajată. Nu demult în Nepal a fost semnalată prezența unui copil care medita încontinuu fără a mânca sau bea apă (era numit Buddha Boy). O echipă (BBC parcă) s-a dus acolo cu intenția de a face un documentar obiectiv, însă copilul era extrem de bine păzit de către membrii familiei și săteni, de garduri de sârmă ghimpată, astfel că a fost imposibil să se apropie prea mult. Mă îndoiesc că la Sfântul Mormânt poate oricine să intre și să caute sursa luminii ce apare în acea noapte a anului. Oamenii pot recurge la multe lucruri și argumente când e vorba de a își apăra/afirma credința. S-au făcut multe lucruri mai grave în numele „dreptei credințe” decât o scamatorie cu lumini, cu giulgiuri, cu copii meditând. Fără credință oamenii rămân fără consolare în condițiile în care nu au îndrăzneala de a înfrunta realitatea, de aceea sunt dispuși să facă sau să accepte orice argument pentru a nu o pierde. Nu cred ca există mulți creștini care să aibă curajul să pună la îndoială realitatea pildelor din biblie sau din viețile sfinților.

La polul opus, buddhismul invită la investigare „ehipassiko”. Credința are un rol foarte important și în buddhism însă este vorba mai mult de încrede decât de credință oarbă, necondiționată. Până să guști tu însuți din realitatea acestor învățături, este nevoie să crezi în eficiența lor, astfel nu o sa practici suficient de energic. Asta nu te împiedică însă să fi rațional și nu înseamnă că nu poți pune la îndoială realitatea unei povestiri din Canonul Pali, dintr-o carte sau ce iți spune un călugăr. Altfel ar însemna să iei ad-literam toate poveștile Jataka spre exemplu, ceea ce cred că un om întreg la minte din zilele noastre nu ar face.

În nici un caz nu vreau să sugerez că credința în Dumnezeu ar fi un lucru ridicol sau inutil. Faptul că această credință are puterea să sporească calitățile credincioșilor și să împiedice dezvoltarea defectelor nu e un lucru de neglijat și vorbește de la sine. Problema apare atunci când credința îți „cere” să ucizi, să distrugi, să discriminezi, să insulți. Însă nici fervoarea credincioșilor, nici calitățile lor nu dovedesc existența lui Dumnezeu.

Din punctul meu (personal) de vedere, existența sau inexistența lui Dumnezeu este o problemă lipsită de relevanță practică atâta timp cât cauza și rezolvarea problemei suferinței se află în mine însumi și consider că niciuna dintre ele nu atârnă de ceva aflat în exteriorul meu. Majoritatea conaționalilor mei au față de ceea ce ei consideră a fi „Dumnezeu” o teamă reverențioasă și nu ar îndrăzni să pună la îndoială realitatea lui de frică ca nu care cumva ei, cei dragi lor, averea și agoniseala lor să le fie spulberate. Cred că vorbele „te bate Dumnezeu dacă…” sunt foarte des auzite pe la noi. Ca buddhist, eu nu am nici un dubiu că „tot ce este al meu, tot ce îmi este drag și plăcut, într-o zi nu va mai fi așa, într-o zi de toate astea voi fi despărțit”. Acesta este motivul pentru care nu v-am răspuns la unele întrebări care în mintea mea nu au produs nici un ecou.

Cred că o diferență fundamentală între buddhism și creștinism, care face aceste două religii/filozofii/modele de viață ireconciliabile este faptul că una caută rezolvarea problemei suferințe în interiorul omului, iar cealaltă în exterior, la forța, mila, voința divină. Anumite spiritualități de dată mai veche sau mai nouă, înțeleg că îl plasează pe Dumnezeu în interiorul omului, ca o modalitate de desăvârșire a „sinelui” însă cred că asta nu prea seamănă cu creștinismul – acesta din urmă fiind obiectul discuției noastre și nu altul.

Haideți, în cele ce urmează să vedem, din perspectivă buddhistă, cum experimentăm noi realitatea.

Lanțul apariției dependente – paticcasamuppada este una dintre cele mai importante învățături în buddhism, o adevărată „cheie de boltă” a doctrinei buddhiste. Cele 12 verigi ce compun acest lanț sunt următoarele: IGNORANțA -> [condiționează] FABRICAȚIILE -> CONȘTIINțA -> „NAMA-RUPA” (fenomenele mentale și fizice) -> CELE 6 SIMȚURI INTERNE -> CONTACTUL -> SENZAȚIA -> DORINȚA -> AGĂȚAREA PĂTIMAȘĂ -> DEVENIREA -> NAȘTEREA -> BĂTRÂNEȚEA ȘI MOARTEA cu toată suferința ce decurge din asta. Fiecare dintre aceste 12 elemente cuprinde mai multe aspecte și fenomene de aceea ar dura extrem de mult să încerc să explic fiecare termen în parte și relația dintre ele, data fiind complexitatea acestei teme, pe care nu mă pot lăuda că o stăpânesc în toate detaliile deocamdată. Poate că un material pe această temă va fi tradus în curând și îl veți putea citi pe site-ul ABTR. Până atunci, dacă doriți puteți căuta pe internet materiale în limba engleză (sau în alte limbi) ce tratează pe larg acest subiect. Explicația clasică arată cum ignoranța din viața anterioară condiționează viața prezentă și care la rândul ei va determina viața viitoare, perpetuând astfel suferința. Acest tipar, însă, se repetă și la scară mai mică, întreg ciclul fiind parcurs într-un interval de câteva fracțiuni de secundă.

Deci cum percepem noi realitatea? Presupunând că o persoană are organele simțurilor (veriga 5) sănătoase, atunci când unul din acestea, să zicem ochiul, întâlnește un obiect corespunzător acestui simț – un obiect vizibil, dacă conștiința asociată cu acest simț este prezentă apare contactul (veriga 6) rezultatul contactului este perceput ca plăcut, neplăcut sau indiferent și astfel apare senzația (veriga 7) la care răspundem dorindu-ne (veriga 8) obiecte senzoriale din aceeași categorie sau dorindu-ne să nu mai percepem astfel de obiecte. Din dorință, apare agățarea pătimașă (veriga 9), apoi devenirea (10) și nașterea (11) unei identități, pentru că ne identificăm cu ceea ce dorim, cu lucrurile de care ne agățăm și consideram că ele definesc cine, sau ce suntem. În buddhism, mintea este considerată a fi cel de-al 6-lea organ senzorial, iar gândurile, ideile, sentimentele sunt obiectele corespunzătoare acestuia, la fel cum formele vizibile sunt obiectele corespunzătoare simțului văzului. O filozofie, este o colecție de astfel de obiecte ce sunt cunoscute de organul senzorial minte. Un om devine (veriga 10) creștin sau buddhist, sau ateu, urmând exact același traseu descris în cadrul apariției dependente. Obiectele mentale intră în categoria fabricațiilor (veriga 2) și în categoria „Nama” din „Nama-rupa” (veriga 4) și ele sunt condiționate de ignoranță. Ignoranța în înțelesul ei buddhist înseamnă necunoașterea Celor 4 Adevăruri, necunoașterea adevăratei realități.

În concluzie, ceea ce devine un om, fie ca devine buddhist, creștin, musulman, ateu, este parte din problemă, nu rezolvarea ei. Ca să te eliberezi din acest lanț trebuie să îl distrugi, distrugându-i cauza primă, ignoranța, nu asumându-ți o nouă identitate. Desigur, unele identități sunt mai plăcute decât altele, mai utile din punct de vedere al țelului ultim decât altele. Dar rezolvarea definitivă a problemei se află dincolo de procesul devenirii.

Despre amicul dv. care a renunțat la vipassana și s-a făcut călugăr ortodox... ce pot să spun... Eu nu sunt expert în vipassana, dar din felul în care înțeleg eu această practică, scopul ei (acceptat cel puțin la nivel declarativ de toți practicanții) este acela de a vedea adevărata natură a lucrurilor. Asta însemnă, deci, să vezi Cele Patru Adevăruri Nobile, Cele trei caracteristici ale tuturor fenomenelor compuse: Dukkha, Anicca și Anatta și, în cele din urmă, Lanțul apariției dependente. Cineva care a practicat câțiva ani și apoi s-a făcut călugăr ortodox, fie nu a practicat vipassana, fie a fost un practicant lamentabil.

Așa cum spuneam într-un alt email, deși toți practicanții sunt de acord că vipassana înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt ele, să vezi adevărata lor natură, o parte dintre ei ajung să o considere ca fiind un fel de cură de dezintoxicare ce o ții din când în când, câte 10 zile, ca să mai arzi niște sankhare (această interpretare a termenului sankhara mi se pare una greșită, pentru că Buddha nu a menționat niciodată ca ele pot fi arse prin meditație; înțelesul buddhist al termenului poate fi găsit aici: http://www.dhammawiki.com/index.php?title=Sankhara ).

La anumite cursuri de vipassana se spune încă de la început că nu trebuie să te convertești la nimic, nu trebuie să îți schimbi religia. Probabil că această strategie își are rostul ei și intenția din spate este aceea de a nu îi îndepărta pe cei ce sunt puternic atașați de confesiunea lor, sau cei care au aversiune pentru religiile organizate. Și este adevărat, așa cum ziceam mai sus, doar să îți pui o altă etichetă nu te face mai liber, nu te aduce mai aproape de Adevăr, deci nu e musai să te convertești la o altă religie. Dar cred că ar trebui spus faptul că pentru a practica vipassana cu succes trebuie să renunți la vechile prejudecăți.

Există și alte practici inspirate din buddhism care produc rezultate benefice, cu toate astea, nu conduc neapărat la Nibbana, la Eliberarea definitivă. De ex. Mindfulness Based Cognitive Therapy (MBCT) este o astfel de metodă terapeutică http://en.wikipedia.org/wiki/Mindfulness-based_cognitive_therapy dezvoltată de psihologi moderni

În finalul răspunsului meu, cred că ar fi util de clarificat ce nu este buddhismul, ca să evităm discuții inutile și să ne putem concentra asupra celor utile. Scopul buddhismului nu este acela al „realizării sinelui” ci acela de a îl transcende. Nici nu este acela de a explica misterele universului, ci o cale de a părăsi definitiv această lume a suferinței, inconstanței și iluziei. Totodată, este o cale a renunțării, ori oamenii nu vor să renunțe nici măcar la prejudecățile lor, la condiționarea lor culturală, la tradițiile lor seculare, ori la obiceiurile și uzanțele lumii moderne. De aceea dincolo de granițele lui istorice (atât cât va mai dăinui și acolo) buddhismul nu va avea niciodată mulți adepți sincer dedicați practicii.

Nu știu dacă răspunsurile mele vă sunt pe plac, dacă considerați că felul în care văd eu buddhismul este corect sau dacă în continuare aveți aceeași simpatie și apreciere pentru învățăturile lui Buddha. Sper însă să le apreciați măcar ca un demers sincer și serios.

Cu respect și gânduri bune,

Ciprian”