- fragment -
Exerciţiul mental numit meditaţie este găsit în toate sistemele religioase. Rugăciunea este o formă de meditaţie discursivă şi în hinduism, recitarea de sloka şi mantre este este folosită pentru a linişti mintea şi a o face mai receptivă. În cele mai multe dintre aceste sisteme, ţelul urmărit este un anume efect psihic, obţinut câteodată foarte repede, iar viziunile sau sunetele ce apar în această stare de semi-transă sunt considerate a fi rezultatul exerciţiului. În cazul meditaţiilor buddhiste lucrurile stau altfel.
Încă se ştiu relativ puţine lucruri despre minte, despre funcţiile şi puterile ei, astfel că este dificil pentru cei mai mulţi dintre oameni să distingă între auto-hipnoză, dezvoltarea stărilor mediumistice şi adevăratul proces de clarificare şi percepţie directă, care este de fapt obiectivul concentrării mentale buddhiste. Faptul că misticii din toate religiile şi-au auto-indus stări în care au avut viziuni şi au auzit voci în conformitate cu propriile lor credinţe religioase, nu indică decât faptul că rezultatul meditaţiei lor a fost acela că au adus la suprafaţa minţii obiectivizări ale propriilor concepte înrădăcinate adânc în subconştient. Creştinii văd şi conversează cu sfinţi pe care deja îi cunosc; hinduşii vizualizează zeităţile din panteonul lor şi aşa mai departe. Când Sri Ramakrishna Paramahamsa misticul bengalez s-a convertit la creştinism, a început să aibă viziuni ale lui Iisus în meditaţiile sale, în locul fostelor imagini eidetice ale avatarelor hinduse.
Cei care sunt supuşi hipnozei, devin din ce în ce mai receptivi şi mai dispuşi să se predea în faţa hipnotizatorului şi oricine a studiat acest subiect va vedea conexiunea dintre această stare de servilism şi uşurinţa cu care misticul îşi poate induce orice fel de experienţe îşi propune. Meditaţia deţine însă şi alte posibilităţi latente, şi anume dezvoltarea capacităţilor mediumisitce autentice cu ajutorul cărora se pot vedea şi auzi fiinţe din diferite planuri ale existenţei apropiate de al nostru, acestea explicând fenomenele ce ţin de spiritualismul occidental.
Însă obiectivul meditaţie buddhiste nu este nici unul dintre acestea. Ele apar ca şi produse secundare şi nu doar că nu sunt scopul, dar reprezintă un impediment ce trebuie depăşit. Creştinul care l-a văzut pe Iisus, sau hindusul care a conversat cu Bhagavan Krishna ar putea fi destul de satisfăcut apreciind că a atins scopul practicii sale religioase, însă buddhistul care are o viziune a lui Buddha ştie că doar a reuşit să obiectivizeze un concept din mintea sa, pentru că după Parinibbana, aşa cum el însuşi a spus, Buddha nu mai este vizibil nici oamenilor şi nici zeităţilor
Există o diferenţă esenţială dintre meditaţia buddhistă şi practicile similare din alte sisteme. Buddhistul care se înscrie la un curs de meditaţie e bine să recunoască diferenţa şi să îşi formeze o idee clară despre ceea ce încercă să facă.
Rădăcina renaşterilor şi a suferinţei este avijja combinată şi în reacţie cu tanha. Aceste două formează un cerc vicios: pe de-o parte conceptele, rezultatul ignoranţei, iar pe de cealaltă dorinţa ce apare din concepte. Lumea fenomenelor nu are nici un alt înţeles dincolo de acela dat de propria noastră interpretare
Când această interpretare este condiţionată de avijja (ignoranţă), ne aflăm în starea cunoscută drept vipallasa, sau halucinaţie. Sañña-vipallasa – halucinaţia percepţiei, citta-vipallas – halucinaţia conştiinţei şi ditthi-vipallasa – halucinaţia opiniilor, ne fac să privim ceea ce este impermanent (anicca) ca fiind permanent, ceea ce este dureros (dukkha) ca fiind o sursă de plăcere şi ceea ce este ireal (anatta) sau mai bine zis fără o existenţă de sine stătătoare ca fiind real, cu o existenţă de sine stătătoare. De aceea interpretăm greşit toate datele senzoriale pe care le primim prin cele şase canale ale cunoaşterii: ochii, urechile, nasul, limba, simţul tactil şi mintea – cakkhu, sota, ghana, jivha, kaya and mano (ayatana). Fizicienii au arătat că fenomenele pe care le cunoaştem prin aceste canale nu corespund în realitate lumii aşa cum apare ea ştiinţei, confirmând astfel acest adevăr buddhist. Suntem induşi în eroare de propriile noastre simţuri. În timp ce urmărim să obţinem ceea ce noi considerăm a fi dezirabil în realitate alergăm după o umbră, încercăm să prindem o himeră. Este anicca, dukkha, anatta – impermanenţă asociată cu suferinţă şi neconsistenţă. Şi asta nu poate fi decât o cauză pentru impermanenţă, suferinţă şi neconsistenţă din moment ce o sămânţă va produce fructe de aceeaşi natură. Noi înşine, cei care încercăm să prindem himera, de asemenea suntem impermanenţi, suferinzi şi lipsiţi de un principiu-ego persistent. E ca şi cum o umbră ar încerca să prindă o umbră.
Prin urmare, scopul meditaţiei buddhiste, este acela de a dobândi mai mult decât o înţelegere intelecutală a acestui adevăr, acela de a ne elibera de iluzie şi de pune capăt atât ignoranţei, cât şi dorinţei. Dacă meditaţia nu produce rezultate care se îndreaptă în această direcţie, rezultate care să fie observabile în caracterul practicantului şi în atitudinea sa faţă de viaţă, este clar că ceva este greşit fie în sistemul aplicat fie în metoda de abordare. Nu este suficient să vezi lumini, să ai viziuni ori să trăieşti stări extatice. Aceste fenomene sunt prea comune pentru a impresiona pe cel ce înţelege cu adevărat scopul meditaţiei buddhiste. De fapt acestea prezintă anumite pericole, pericole care sunt evidente celor care studiază psihopatologia.
În marele discurs a lui Buddha referitor la practicarea conştientizării, Maha-satipatthana Sutta, atât obiectivul, cât şi mijloacele de a îl atinge sunt clar descrise. Atenţia la mişcările corpului, la continuele schimbări ale stărilor mentale, trebuie cultivată pentru ca adevărata natură să fie cunoscută. În loc să identificăm aceste fenomene fizice şi mentale cu falsul concept de „sine” trebuie să le vedem aşa cum sunt ele în realitate: mişcări ale unui corp fizic, un agregat al celor patru elemente (mahabhutas), subiect al legilor fizice ale cauzalităţii pe de-o parte, iar pe de altă parte, un flux al unor faze succesive de conştiinţă ce apar şi dispar ca răspuns la stimuli externi. Aceste procese trebuie privite obiectiv, ca şi cum nu ar fi asociate cu noi, ci ar ar aparţine unor alte categorii de fenomene.
Şi unde îşi au originea egoismul şi egocentrismul dacă nu din conceptul de „sine”(sakkayaditthi)? Orice practică meditativă care a lăsat nepotolit egoismul şi egocentrismul nu a fost una de succes. Un copac este judecat după fructele sale, un om după acţiunile sale; nu există alt criteriu mai bun; în special în psihologia buddhistă, întrucât omul este acţiunile sale. În cel mai adevărat sens, acţiunile, ori continuitatea kamma – vipaka pe care o reprezintă sunt singurele care pot fi identificate drept o identitate persistentă, nu numai în diferite perioade din viaţa omului, ci de asemenea de la o renaştere la alta. Atenţia îndreptată asupra corpului şi minţii este folosită pentru a destrăma iluzia sinelui; şi nu doar pentru asta, de asemenea subminează dorinţa şi atracţia pentru obiecte exterioare, astfel că în cele din urmă nu există nici „sinele” care tânjeşte după obiectul dorinţei şi nici obiectele dorinţei însele. Aceasta este o disciplină lungă şi dificilă, una ce nu poate fi practicată decât izolându-te de lume şi de grijile ei.
Cu toate acestea, chiar şi o retragere temporară, un curs temporar în această disciplină poate da rezultate bune prin aceea că conferă o atitudine minţii, ce poate fi aplicată într-o anumită măsură în confruntările de zi cu zi. Detaşarea şi obiectivitatea sunt un ajutor de nepreţuit pentru o gândire limpede. Ele permit evaluarea unei situaţii date fără părtinire şi te ajută să acţionezi cu curaj şi discreţie. Un alt „dar” pe care îl oferă este acela al concentrării – abilitatea de a focaliza mintea şi de a o menţine fixată asupra unui singur lucru (ekaggata) şi acesta este marele secret al succesului în orice întreprindere. Mintea este greu de îmblânzit. Cutreieră pe ici pe colo neobosită precum vântul ori precum un cal sălbatic, însă atunci când e deplin sub control este cel mai puternic instrument din univers. Acela care este stăpânul minţii sale, este într-adevăr stăpânul Celor Trei Lumi.
În primul rând, un astfel de om este neînfricat. Frica apare pentru că asociem mintea şi corpul (nama-rupa) cu „sinele”, prin urmare orice rău ar suferi oricare din ele este un rău al „sinelui”. Însă aceluia care a destrămat această iluzie realizând că procesele celor cinci agregate (khandha) este doar manifestarea legii cauzei şi efectului, nu îi este frică de moarte sau alte evenimente nefericite, ci rămâne perfect echilibrat atât în succese cât şi în greşeli, neafectat de laudă sau ocară. Singurele lucruri de care se teme sunt faptele demeritoase, pentru că ştie că nimeni şi nimic în lume nu poată să îi facă rău decât el însuşi, iar pe măsură ce detaşarea sa creşte, devine din ce în ce mai puţin predispus la a face fapte demeritoase. Acţiunile pernicioase provin dintr-o minte nesănătoasă şi pe măsură ce mintea se purifică, îşi vindecă tulburările, kamma negativă încetează a se mai acumula. Astfel, el devine oripilat de acţiuni greşite şi se găseşte din ce în ce mai multă plăcere în acţiunile care sunt fundamentate pe alobha, adosa şi amoha – generozitate, bunăvoinţă şi înţelepciune.
http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/story/bl015.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu