Două vorbe despre filozofii zilelor noastre

Recent, mi-am cumparat de la „Wisdom Publications” Digha, Majjhima şi Samyutta Nikaya traduse, evident, în limba engleză. Din Digha Nikaya (Colecţia discursurilor lungi) citisem tot ce se găsea pe accestoinsight dar multe sutte nu erau acolo, astfel că am reluat lectura de la începutul colecţiei (în traducerea lui Maurice Walshe).

În Ambattha Sutta, sutta a treia din colectie, un tânăr brahman „student al Vedelor, cunoscător al mantrelor, care şi-a perfecţionat cunoaşterea Celor trei Vede, un orator iscusit în expunerea regulilor şi ritualurilor, în ştiinţa sunetelor şi a înţelesului lor şi nu în ultimul rând, desăvârşit în cunoaşterea tradiţiei orale, a filozofiei şi a celor treizeci şi două de semne ale unui om ilustru” este trimis de învăţătorul său, brahmanul Pokkharasati, să verifice dacă, într-adevăr ascetul Gotama se ridică la nivelul reputaţiei sale.

Fără a intra în dalii despre aroganţa cu care Ambattha l-a abordat pe Buddha şi felul în care Buddha l-a „pus la punct” într-un mod gentil, astfel încât acesta să nu se simtă umilit, voi trece direct la partea care mi s-a părut mie relevantă în mod special zilelor noastre, şi mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii amatori de filozofie. Aşadar, după ce „l-a pus la locul lui” pe arogantul brahman, Buddha l-a întrebat:

- Ce crezi Ambattha, să presupunem că Regele Pasenadi ar sta pe gâtul elefantului ori în şaua calului (...) şi ar vorbi cu miniştrii şi prinţesele sale despre ceva. Şi să presupunem că el s-ar da la o parte şi în locul său ar veni un un muncitor sau sluga unui muncitor şi ar sta în locul său. Şi stând acolo el ar zice: „Asta spune Regele Pasenadi din Kosala!”, ar vorbi el oare cuvintele regelui, ca şi cum ar fi egalul său?

- Bineînţeles că nu, Venerabile Gotama!

- Ei bine atunci, Ambattha, e la fel şi în cazul acesta. Acei care au fost, după cum spui tu, cei dintâi înţelepţi ai brahmanilor, făuritorii şi propovăduitorii mantrelor, a căror versete antice sunt incantate, pronunţate şi colectate de către brahmanii de astăzi – Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – mantrele lor, se spune că ţi-au fost transmise ţie şi învăţătorului tău; şi totuşi, prin asta nu devii tu însuţi un înţelept, sau un experimentat într-ale înţelepţilor – un astfel de lucru nu este posibil.

Ce crezi, Ambattha? Ce ai auzit spunându-se de la brahmanii venerabili, în etate, învăţătorii învăţătorilor. Acei înţelepţi dintâi, Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – se răsfăţau ei bine îmbăiaţi, parfumaţi, cu părul şi bărbile dichiste, împopoţonaţi cu cununi şi ghirlande, îmbrăcaţi în straie albe şi răsfăţându-se în plăcerile celor cinci simţuri şi dependenţi de ele precum eşti tu şi profesorul tău acum?

- Nu Venerabile Gotama.

- Şi mâncau ei orezuri fine, cu punctele negre îndepărtate asortate cu supe şi sosuri variate (...) Se amuzau ei cu femei îmbrăcate cu zorzoane şi volănaşe (...) Ori călătoreau ei în care trase de iepe cu cozile împletite (...) trăiau ei în fortăreţe cu palisade şi baricade, păziţi de soldaţi cu săbii lungi?

- Nu Venerabile Gotama.

- Atunci, Ambattha, nici tu, nici învăţătorul tău nu sunteţi înţelepţi sau experimentaţi într-ale înţelepţilor.

În zilele noastre dacă vrei să fi considerat un om educat, un om cult, e musai să fii studiat măcar puţină filozofie. Şi nu ai studiat filozofia fără să fi studiat filozofii Greciei antice. Nu prea mai are însă relevanţă faptul că în Grecia antică filozofia era trăită nu doar predată/învăţată. Cred că era trăită în egală măsură în care practicanţii buddhişti trăiesc învăţătura buddhistă. Ajahn Brahm spunea că a avea o abordare pur intelectuală a buddhismului e ca şi cum ai merge la restaurant, ai lua meniul, l-ai mânca, ai plătii şi ai pleca fără să fi gustat mâncarea. Până nu demult mă lăsam foarte uşor fermecat de oamenii culţi, erudiţi, elocvenţi, capabili să mă lase cu gura căscată cu câteva vorbe bine aşezate în propoziţie. Din păcate de cele mai multe ori în spatele ambalajului colorat nu se găsea mare lucru, în nici un caz nu era prea multă înţelepciune, pe care oricum viaţa lor personală, alegerile pe care le-au făcut, nu o reflecta. Aşa că, revenind la comparaţia lui Ajahn Brahm, i-am putea spune unui astfel de filozof virtual, erudit, orator iscusit, etc.: „Ok, văd colecţia ta de meniuri, acum arată-mi ce mănânci!”

Vigilenţa interioară. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Acum, câte ceva despre practicarea atenţiei conştiente. Concentrarea, este atunci când îţi îndrepţi atenţia asupra unui obiect, o susţii în acel punct unic (precum ritmul liniştitor al respiraţiei normale) până când devii tocmai acel lucru, şi percepţia subiect – obiect se diminuează. Atenţia conştientă în meditaţia vipassanā este o deschidere a minţii. Nu te mai concentrezi asupra unui singur punct, ci observi intuitiv şi reflectezi asupra condiţiilor ce vin şi pleacă şi asupra liniştii minţii goale. Ca să poţi face asta trebuie să dai drumul obiectului; nu te ţii de un anume obiect, ci observi orice apare şi dispare. Aceasta este meditaţia intuitivă sau vipassanā.

Prin ceea ce eu numesc ascultare interioară, poţi auzii zgomotele din minte: dorinţa, spaimele, lucrurile pe care le-ai reprimat nelăsându-le să devină pe deplin conştiente. Acum însă, chiar dacă există gânduri obsesive, temeri sau apar emoţii, fii dispus să le permiţi accesul în sfera conştientă, pentru ca ele să poată să îşi urmeze cursul înspre dispariţie. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci fii prezent în golul, în liniştea din minte. Poţi auzi un sunet de frecvenţă înaltă care este întotdeauna acolo, un sunet ce nu aparţine urechii. Poţi să te întorci înspre el atunci când ai abandonat condiţiile minţii. Fii însă cinstit în privinţa intenţiilor tale. Căci dacă te întorci înspre tăcere, înspre sunetul tăcut al minţii, din aversiune faţă de condiţii, atunci nu e decât o altă formă de reprimare, nu o purificare.

Dacă intenţia ta este greşită, chiar dacă te concentrezi asupra vidului, nu o să obţii un rezultat pozitiv, pentru că ai fost indus în eroare. Nu ai reflectat cu înţelepciune asupra lucrurilor, nu ai abandonat nimic, te îndepărtezi doar de aversiune, spunând „Nu vreau să văd asta”, întorcându-ţi privirea. Aceasta însă este o practică a răbdării, una ce presupune să înduri ceea ce pare a fi de neîndurat. Presupune vigilenţă interioară, înseamnă să priveşti, să asculţi şi chiar să experimentezi. În această practică înţelegerea corectă este importantă, mai degrabă decât vidul, forma sau orice astfel de lucru. Înţelegerea corectă apare din reflecţia că tot ceea ce apare, dispare, că până şi vidul este lipsit de sine. Dacă susţii că tu eşti unul ce a realizat vacuitatea ca şi cum ai fi dobândit ceva, acest lucru este intenţie greşită, nu-i aşa? Gândul că eşti cineva care a realizat, a dobândit ceva la nivel personal, vine dintr-un simţ al sinelui. Deci nu facem astfel de revendicări. Dacă există ceva înăuntru care vrea să revendice ceva, atunci observăm acel lucru, ca pe o condiţie a minţii.

Sunetul tăcerii este întotdeauna acolo, astfel că poate fi folosit ca un ghid, însă nu ca un scop în sine. Deci, este o practică foarte ingenioasă să priveşti şi să asculţi, în loc să reprimi pur şi simplu condiţiile minţii mânat de aversiunea faţă de ele. Însă vacuitatea este de fapt destul de plictisitoare. Suntem obişnuiţi să avem parte de mai mult divertisment. Cât ai rezista să stai toată ziua conştient de vacuitatea minţii? Deci trebuie să recunoaştem că practica noastră nu constă în a ne ataşa de pace, linişte sau vacuitate, ci să le folosim drept mijloace perspicace de a fi conştienţi şi alerţi. Când mintea este goală poţi să priveşti – există conştienţă, însă nu cauţi să renaşti în niciuna dintre condiţii, pentru că nu există sentimentul unui sine în ele. Sinele apare întotdeauna odată cu încercarea de a obţine sau de a scăpa de ceva. Ascultă-şi sinele spunând „Vreau să ating samādhi”, „Trebuie să ating jhanā”. Acesta este sinele care vorbeşte: „Trebuie să ajung la prima jhanā, a doua jhanā, înainte să pot face ceva”, această idee că trebuie să obţii ceva mai întâi. Ce poţi să ştii atunci când citeşti învăţăturile diferiţilor maeştrii? Poţi să ştii când eşti confuz, când te îndoieşti, când simţi aversiune sau suspiciune. Poţi mai degrabă să ştii că eşti cel care ştie, decât să decizi care dintre învăţători este cel bun.

Să practici mettā, înseamnă să foloseşti o bunătate gentilă îndurând ceea ce ai putea crede că este de neîndurat. Dacă ai o minte obsedată ce pălăvrăgeşte fără control şi te sâcâie şi vrei să scapi de ea, cu cât încerci mai mult să o reprimi, cu atât se înrăutăţeşte mai tare. Apoi la un moment dat se opreşte şi gândeşti: „O, am scăpat în sfârşit de ea, a dispărut!”. După o vreme va începe din nou şi îţi vei spune „O nu! Credeam că am scăpat de asta”. Aşa că nu are importanţă de câte ori dispare şi reapare, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Fii unul dintre aceia ce face câte un singur pas odată. Când eşti dispus să fii unul ce are toată răbdarea din lume în prezenţa condiţiilor existente, atunci poţi să le laşi să înceteze. Rezultatul faptului că laşi lucrurile să înceteze este că începi să trăieşti eliberarea, pentru că înţelegi că nu mai eşti împovărat ca înainte. Cumva, lucrurile care de obicei te enervau nu te mai deranjează aşa mult şi asta te surprinde. Începi să te simţi în largul tău în situaţii în care nu te simţeai niciodată în largul tău, pentru că permiţi lucrurilor să înceteze, în loc să te agăţi si să reacţionezi la temeri şi nelinişti. Chiar şi nelinştile celor din jurul tău nu te mai influenţează. Nu reacţionezi la anxietatea lor devenind la rândul tău tensionat. Toate acestea vin din abandonare, din faptul de a permite lucrurilor să înceteze.

Imaginea de ansamblu de reţinut e că trebuie să aveţi această vigilenţă interioară şi să observaţi gândurile obsesive ce apar. Dacă se întorc mereu, atunci evident sunteţi ataşat într-un fel – fie prin aversiune, fie prin infatuare. Deci puteţi începe să recunoaşteţi ataşamentul, în loc să încercaţi să scăpaţi de el. Odată ce îl înţelegeţi şi îl puteţi abandona, puteţi să vă întoarceţi înspre tăcerea minţii, pentru că nu are nici un sens să faceţi altceva. Nu are nici un rost să vă agăţaţi şi să stăruiţi asupra acestor condiţii mai mult decât este necesar. Lăsaţi-le să înceteze. Când reacţionăm la ceea ce apare, creăm un ciclu de obiceiuri. Un obicei e ceva care e ciclic, se învârte în cerc, nu are sfârşit. Dar dacă abandonezi şi laşi lucrurile în pace, atunci ceea ce apare, dispare şi nu devine un ciclu.

Deci vacuitatea nu e un mod de a scăpa de toate, nu e pustiul absolut, ci un potenţial infinit pentru creaţie de a apărea şi dispărea, fără ca tu să fi iluzionat dea ea. Ideea de eu, creatorul, cu talentele mele artistice, prin care mă exprim – este o fantezie incredibil de egotistă, nu-i aşa? „Asta e făcută de mine, e a mea” şi ceilalţi spun „O, eşti foarte priceput. Eşti genial.” Cu toate astea multe dintre manifestările artistice tind să fie regurgitări ale unor frici şi dorinţe. Nu prea sunt creative; sunt doar lucruri re-create. Nu vin dintr-o minte goală, ci dintr-un ego, ce nu are un alt mesaj de transmis decât acela că este plin de moarte şi egoism. La nivel universal nu are de transmis alt mesaj decât „Uită-te la mine!” ca persoană, ca ego. Însă vacuitatea minţii are un potenţial infinit de creaţie. Nu trebuie să te gândeşti să creezi lucruri; creaţia poate să aibă loc fără un ego, fără cineva care să o facă – pur şi simplu se întâmplă.

Deci lăsăm creaţia pe sama Dhammei, mai curând decât să ne gândim că e ceva de care să fim responsabili. Tot ce avem de făcut acum, tot ce e necesar să facem – ca persoane, ca oameni (vorbind în mod convenţional) – este să dăm drumul, să nu ne agăţăm. Să abandonăm. Fă binele, abţine-te de la a face răul, fi conştient. Un mesaj destul de simplu.