Nevoia de înțelepciune. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

În sfârșit, am terminat traducerea cărții lui Ajahn Sumedho "Mindfulness: The Path to Deathless". În curând o sa fie disponibilă pe site-ul ABTR împreună cu partea de început și sfârșit ce nu se găsesc pe blog. Deci ultimul capitol:

Nevoia de înțelepciune în lume

Ne-am adunat cu toții aici, animați de un interes comun. În loc să fim un grup de indivizi în care fiecare își urmează propriile vederi și opinii, suntem în seara aceasta împreună, datorită interesului nostru comun în practicarea Dhammei. Când acest grup mare de oameni se întâlnește duminică seara, puteți începe a vedea potențialul pe care îl oferă existenței umane o societate bazată pe interesul comun pentru Adevăr. În Dhamma ne unim. Tot ce apare va dispărea și în această dispariție există pace. Așadar, atunci când începem să abandonăm obiceiurile și atașamentele noastre pentru fenomenele condiționate începem să realizăm integritatea și unitatea minții.

Acesta este un subiect important de reflecție în aceste vremuri, în care au loc atâtea certuri și războaie din cauză că oamenii nu pot cădea de acord. Chinezii împotriva rușilor, americanii împotriva sovieticilor și așa mai departe. Și din ce cauză? De la ce se ceartă? De la percepția lor diferită asupra lumii. „Acesta este pământul meu și vreau ca lucrurile să fie așa. Vreau un astfel de guvern și un astfel de sistem economic și politic” și lucrurile merg tot așa la nesfârșit, până când ajungem în punctul în care masacrăm și torturăm, până când distrugem tocmai pământul pe care încercăm să îl eliberăm și înrobim sau derutăm oamenii a căror libertate o dorim. De ce? Pentru că nu înțelegem adevărata natură a lucrurilor.

Calea Dhammei este o cale a observării naturii și a armonizării propriilor noastre vieți cu forțele naturii. În civilizația europeană nu am privit cu adevărat lumea în acest fel niciodată. Am idealizat-o. Dacă totul ar fi un ideal, atunci ar fi într-un anumit fel. Și când doar ne atașăm de aceste idealuri, sfârșim prin a face ceea ce am făcut pământului nostru până în prezent, poluându-l până aproape în punctul distrugerii totale, pentru că nu înțelegem limitările pe care condițiile pământului ni le impun. Așadar, în toate lucrurile de acest gen, adesea trebuie să învățăm prin metoda mai dificilă, aceea a greșelilor, a cauzării dezastrelor. Din fericire nu este o situație insolvabilă.

Acum, în această mănăstire, călugării și călugărițele practică Dhamma cu diligență. În tot cursul lunii ianuarie nici măcar nu vorbim, ci ne dedicăm viețile și oferim beneficiile practicii noastre bunăstării tuturor ființelor sensibile. Toată luna aceasta este o rugăciune și o ofrandă continuă oferită de comunitatea noastră bunăstării tuturor ființelor sensibile. E un timp dedicat realizării adevărului, privirii, ascultării și observării adevăratei naturi a lucrurilor. Un timp al abținerii de la a ne complace în propriile obișnuințe egoiste, a propriilor dispoziții, la care renunțăm pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile. Acesta este un semn pentru restul lumii, de a reflecta asupra dedicației și sacrificiului făcut pe drumul către adevăr. Este un indicator înspre realizarea adevărului în propriile voastre vieți, în loc de a le trăi superficial, habitual, urmând condițiile avantajoase ale momentului. E o reflecție în beneficiul altora, de a renunța la felul de a fi imoral, egoist sau la preocupările nepotrivite, pentru a fi cineva care se îndreaptă înspre impecabil, înspre generozitate, moralitate și compasiune activă. Dacă nu facem asta, atunci suntem într-o situație fără scăpare. Atunci ar putea să arunce întreaga lume în aer, pentru că dacă nimeni nu este dispus să își folosească viața și în alt mod decât pentru a-și satisface propriile nevoi egoiste, atunci aceasta lume oricum nu are nici o valoare.

Țară asta e una generoasă și binevoitoare, însă îi subestimăm valoarea și o exploatăm pentru propriile interese. Nu prea ne gândim să îi oferim ceva. Pretindem multe, vrem ca guvernul să facă în așa fel încât totul să ne fie drăguț și îl criticăm atunci când nu poate să o facă. În zilele noastre sunt indivizi egoiști care trăiesc după reguli proprii, fără a reflecta cu înțelepciune și a trăi într-un mod care să fie o binecuvântare pentru societate în ansamblu. Ca ființe umane ne putem transforma viețile într-o mare binecuvântare sau putem să devenim o molimă a mediului, care exploatează resursele pământului pentru profitul personal, care încearcă să obțină cât mai mult pentru sine, pentru „mine” și pentru ce este „al meu”.

În practicarea Dhammei, sentimentul de „eu”, „al meu” începe să dispară – sentimentul de „eu”, „al meu”, ca fiind această mică creatură ce stă aici, ce are o gură și trebuie să mănânce. Dacă doar îmi urmez dorințele trupului și emoțiile, atunci devin o biată creatură lacomă și egoistă. Dar atunci când reflectez asupra naturii condiției mele fizice și asupra modului abil în care ea poate fi folosită pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile, atunci ea devine o binecuvântare (nu în sensul în care cineva se consideră el însuși ca fiind binecuvântat: „Sunt Binecuvântat” - este doar o altă formă de vanitate dacă începi să te atașezi de idea că ești binecuvântat). Deci trebuie să ne trăim fiecare zi a vieții într-un mod ce aduce bucurie, compasiune, bunătate, ori cel puțin nu cauzează confuzie inutilă ori mizerie. Dacă nu, putem măcar respecta Cele cinci precepte1, astfel încât corpurile și vorbirea noastră să nu fie folosite pentru distrugere, cruzime și exploatarea acestei planete. Ni se cere oare prea mult? Este oare de domeniul fantasticului ideea de a renunța să faci doar ce ai chef în acest moment pentru a fi puțin mai atent și responsabil în legătură cu ce faci și spui? Putem toți încerca să fim mai generoși, mai buni și să avem puțină considerație față de celelalte ființe cu care împărțim această planetă. Putem investiga cu înțelep-ciune și înțelege limitările la care suntem supuși, în așa fel încât să nu mai fim induși în eroare de lumea senzorială. Acesta este motivul pentru care medităm. Pentru un călugăr sau o călugăriță acesta este un mod de viață, un sacrificiu al dorințelor și al capriciilor personale, pentru bunăstarea comunității, pentru Saṅgha.

Dacă încep să mă gândesc la mine și la ce vreau eu, atunci uit de voi pentru că s-ar putea ca ceea ce îmi doresc eu la un moment dat să nu fie bun și pentru voi. Dar atunci când mă ghidez după refugiul în Saṅgha, atunci bunăstarea acesteia este bucuria mea și renunț la capriciile mele pentru ea. De aceea călugării și călugărițele își rad capetele și trăiesc după disciplina stabilită de Buddha. Acesta este un antrenament prin care renunțarea la sine devine un mod de viață, o cale ce nu aduce vinovăție, rușine sau frică în viața ta. Percepția individualității disruptive se pierde și nu mai dorești să fi independent de restul, să domini, ci să te armonizezi și să trăiești pentru bunăstarea tuturor ființelor, mai degrabă decât pentru propria bunăstare.

Comunitatea laicilor are șansa de a participa la toate acestea. Călugării și călugărițele sunt dependenți de comunitatea laică pentru a-și asigura chiar lucrurile de bază necesare supraviețuirii, de aceea este important ca laicii să își asume această responsabilitate. Asta vă scoate pe voi, laicii, din problemele și obsesiile voastre particulare, pentru că atunci când veniți aici pentru ofrande, pentru a ajuta, pentru a practica meditația și pentru a asculta Dhamma, cu toții ne contopim în acea unitate a Adevărului. Putem fi aici toți, la un loc, fără invidie, gelozie, frică, îndoială, lăcomie sau dorință, datorită înclinației noastre către realizarea adevărului. Faceți din această înclinație țelul vieții voastre, nu vă irosiți viața cu scopuri prostești.

Acest adevăr poate fi numit în multe feluri. Religiile încearcă să îl exprime într-un fel sau altul – prin concepte și doctrine – însă am uitat care este scopul religiilor. În ultimele sute de ani, societatea noastră a urmat știința materialistă, gândirea rațională și idealismul bazat pe capacitatea noastră de a concepe sisteme politice și economice, cu toate astea nu putem să le facem să funcționeze, nu-i așa? Nu putem crea cu adevărat o democrație, un comunism sau un socialism adevărat. Nu putem face asta pentru că încă suntem iluzionați de percepția sinelui, așa că toate demersurile se termină în tiranie, în egoism, frică și suspiciune. Situația actuală din lume este rezultatul neînțelegerii adevăratei naturi a lucrurilor, dar și o ocazie pentru fiecare dintre noi, în cazul în care încercăm să aflăm ce e de făcut, de a ne transforma viața în ceva de valoare. Și cum putem face asta?

Mai întâi trebuie să vă admiteți motivațiile egoiste, tendința de a vă complace în imaturitate emoțională, pentru a le putea cunoaște și abandona, pentru a deschide mintea înspre adevărata natură a lucrurilor și pentru a fi alert. Practica noastră ānāpānasati este un început bun, nu-i așa? Nu e doar un alt obicei, un fel de a-ți ocupa timpul, ci o metodă de a-ți canaliza eforturile către a observa, a te concentra și a fi prezent în felul în care este respirația. În loc să faceți asta ați putea să petrece mult timp în fața televizorului, ați putea merge într-un bar sau alte lucruri care nu sunt foarte productive – într-un fel lucrurile astea par a fi mai importante decât să petreci timp urmărindu-ți respirația, nu-i așa? Te uiți la știrile de la TV și vezi oameni măcelăriți în Liban – într-un fel, asta pare a fi mai important decât să stai și să îți privești inspirația și expirația. Însă asta spune mintea care nu înțelege lucrurile așa cum sunt ele; așa că sunteți dispuși să priviți umbrele de pe ecran și mizeria ce poate fi transmisă prin intermediul ecranul televiziunii, creată de lăcomie, ură și prostie, în cel mai josnic mod. Nu ar fi mai înțelept să vă petreceți acest timp observând felul în care corpul vostru este acum? Ar fi mai bine să aveți respect pentru ființa aceasta fizică, pentru a învăța să nu o exploatați să nu o utilizați în mod necorespunzător și să nu o respingeți mai apoi, atunci când nu vă oferă fericirea pe care o doriți.

În viața monastică nu avem televizor, pentru că ne dedicăm viața unor lucruri mai utile, ca urmăritul respirației și mersul în sus și în jos pe o potecă în pădure. Vecinii cred că suntem țicniți. În fiecare zi văd oameni înveliți în pături plimbându-se în sus și în jos și se întreabă „Ce naiba fac ăștia? Probabil sunt nebuni”. Cu câteva săptămâni în urmă în zonă a avut loc o vânătoare de vulpi. Câinii de vânătoare fugăreau vulpile prin pădurile noastre (un lucru cu adevărat benefic și util tuturor ființelor simțitoare!) șaizeci de câini și toți acești oameni în toată firea fugărind o biată vulpe nefericită. Ar fi mai bine să îți petreci timpul umblând în sus și în jos pe o potecă de pădure, nu-i așa? Ar fi mai bine pentru vulpe, pentru câini, pentru pădurea Hammer Wood și pentru vânători. Însă oamenii din West-Sussex se cred normali. Ei sunt cei normali și noi suntem cei țicniți. Atunci când ne urmărim respirația sau mergem în sus și în jos pe o potecă de pădure, cel puțin nu terorizăm nici o vulpe. Cum v-ați simți să fiți urmăriți de șaizeci de câini. Imaginați-vă cam ce ar face inima voastră dacă o haită de șaizeci de câini v-ar fugări, iar oameni călare i-ar îndemna să vă prindă. Dacă stai să te gândești este urât. Cu toate acestea este considerat normal, ba chiar un lucru dezirabil în această parte a Angliei. Pentru că oamenii nu stau să reflecteze, devenim victimele obișnuinței prinși între dorințe și obiceiuri. Dacă am investiga cu adevărat vânătoarea de vulpi nu am mai practica-o. În timp ce cu lucrurile simple ca mersul în sus și în jos pe o potecă de pădure și urmăritul respirației, începi să devii mai conștient și mult mai sensibil. Adevărul începe să ni se arate tocmai prin aceste practici simple, aparent nesemnificative pe care le facem. La fel ca și atunci când observăm Cele cinci precepte – o mare binecuvântare pentru lume.

Când începi să reflectezi asupra naturii lucrurilor și îți aduci aminte cum era atunci când viața ta era în pericol, realizezi cât de oribil este. E o experiență terifiantă. Reflectând în acest mod, nimeni nu ar mai vrea să supună alte ființe la o astfel de experiență în mod intenționat. Nu există nimeni care să vrea să supună intenționat o creatură unei astfel de terori. Dacă nu reflectezi poți crede că vulpile, peștii, nu contează. Se află acolo doar pentru plăcerea mea, pentru a îmi da ceva de făcut într-o duminică după-masă. Îmi aduc aminte de o femeie ce a venit să mă vadă, foarte supărată, pentru că am cumpărat lacul Hammer Pond2. Mi-a spus „știți, mă liniștește așa de mult, nu veneam aici pentru pescuit, ci pentru pacea de a fi aici”. Își petrecea fiecare duminică prinzând pești, doar pentru a găsi puțină pace. Mi s-a părut că arăta destul de sănătoasă, puțin rotofeie, în nici un caz nu murea de foame.

Nu avea cu adevărat nevoie să pescuiască pentru a supraviețui. I-am răspuns: „Ați putea, dacă nu aveți nevoie să să pescuiți pentru a supraviețui – sper că aveți suficienți bani pentru a cumpăra pește – să veniți aici după ce vom cumpăra lacul și să meditați. Nu trebuie să și pescuiți”. Nu dorea să mediteze! Apoi a început să se plângă că iepurii îi mănâncă varza, așa că a trebuit să pună tot felul de chestii ce ucid iepuri, pentru a îi opri să-i mai mănânce varza. Această femeie nu reflectează niciodată și cu privire la nimic. Le poartă pică iepurilor pentru varză, însă poate foarte bine să își cumpere varza. Iepurii nu pot face asta. Ei trebuie să se descurce mâncând varza altora. Femeia însă, nu și-a deschis niciodată mintea înspre natura lucrurilor, înspre ce e cu adevărat bun și binevoitor. Nu spun că era o persoană crudă și fără inimă, doar o femeie ignorantă de clasă mijlocie care nu a reflectat asupra naturii și nu a realizat cum este Dhamma. Așa că ea crede că varza este acolo pentru ea și nu pentru iepuri, iar peștii sunt acolo pentru ca ea să aibă parte de o duminică pașnică, torturându-i.

Acum, această abilitate de a reflecta și de a observa este ceea ce Buddha desemna în învățăturile lui ca fiind eliberarea de urmarea orbească a obișnuințelor și convențiilor. Este un mod de a elibera ființa din iluzia condiției senzoriale prin reflecție înțeleaptă asupra adevăratei naturi a lucrurilor. Începem prin a ne observa pe noi înșine, dorința pentru ceva, sau aversiunea, lenea sau stupizenia minții. Nu alegem sau încercăm să creăm condiții plăcute pentru propria noastră delectare, ci suntem întotdeauna dispuși să îndurăm condiții neplăcute sau mizerabile, pentru a putea să le înțelegem ca fiind doar ceea ce sunt, iar mai apoi să le putem abandona. Începem să ne eliberăm de tendința de a fugi de ceea ce nu ne place. Totodată începem să devenim mai atenți la felul în care trăim. Odată ce ai văzut despre ce e vorba, chiar îți dorești să fii foarte foarte grijuliu cu privire la ce faci și spui. Poți să nu îți mai dorești să trăiești pe spinarea altor creaturi. Să simți că viața ta nu este mai importantă decât a altora; să începi să simți libertatea și ușurința ce se găsește în acea armonie cu natura, în loc să simți apăsarea ce vine din exploatarea ei pentru propriul profit. Când îți deschizi mintea către adevăr, îți dai seama că nu ai nimic de ce să te temi. Tot ce apare dispare, tot ce se naște moare și este lipsit de sine – așa că sentimentul nostru de ființă captivă în această identitate, cu acest corp uman, se evaporă. Nu ne vedem pe noi înșine ca ceva izolat, alienat, în totalitate pierdut în acest univers misterios și înfricoșător. Nu ne mai simțim copleșiți de el, încercând să identificăm o mică părticică de care să ne agățăm și în care să ne simțim în siguranță, pentru că ne-am împăcat cu universul. Atunci, înseamnă că ne-am contopit cu adevărul.

Vigilenţa interioară. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Acum, câte ceva despre practicarea atenţiei conştiente. Concentrarea, este atunci când îţi îndrepţi atenţia asupra unui obiect, o susţii în acel punct unic (precum ritmul liniştitor al respiraţiei normale) până când devii tocmai acel lucru, şi percepţia subiect – obiect se diminuează. Atenţia conştientă în meditaţia vipassanā este o deschidere a minţii. Nu te mai concentrezi asupra unui singur punct, ci observi intuitiv şi reflectezi asupra condiţiilor ce vin şi pleacă şi asupra liniştii minţii goale. Ca să poţi face asta trebuie să dai drumul obiectului; nu te ţii de un anume obiect, ci observi orice apare şi dispare. Aceasta este meditaţia intuitivă sau vipassanā.

Prin ceea ce eu numesc ascultare interioară, poţi auzii zgomotele din minte: dorinţa, spaimele, lucrurile pe care le-ai reprimat nelăsându-le să devină pe deplin conştiente. Acum însă, chiar dacă există gânduri obsesive, temeri sau apar emoţii, fii dispus să le permiţi accesul în sfera conştientă, pentru ca ele să poată să îşi urmeze cursul înspre dispariţie. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci fii prezent în golul, în liniştea din minte. Poţi auzi un sunet de frecvenţă înaltă care este întotdeauna acolo, un sunet ce nu aparţine urechii. Poţi să te întorci înspre el atunci când ai abandonat condiţiile minţii. Fii însă cinstit în privinţa intenţiilor tale. Căci dacă te întorci înspre tăcere, înspre sunetul tăcut al minţii, din aversiune faţă de condiţii, atunci nu e decât o altă formă de reprimare, nu o purificare.

Dacă intenţia ta este greşită, chiar dacă te concentrezi asupra vidului, nu o să obţii un rezultat pozitiv, pentru că ai fost indus în eroare. Nu ai reflectat cu înţelepciune asupra lucrurilor, nu ai abandonat nimic, te îndepărtezi doar de aversiune, spunând „Nu vreau să văd asta”, întorcându-ţi privirea. Aceasta însă este o practică a răbdării, una ce presupune să înduri ceea ce pare a fi de neîndurat. Presupune vigilenţă interioară, înseamnă să priveşti, să asculţi şi chiar să experimentezi. În această practică înţelegerea corectă este importantă, mai degrabă decât vidul, forma sau orice astfel de lucru. Înţelegerea corectă apare din reflecţia că tot ceea ce apare, dispare, că până şi vidul este lipsit de sine. Dacă susţii că tu eşti unul ce a realizat vacuitatea ca şi cum ai fi dobândit ceva, acest lucru este intenţie greşită, nu-i aşa? Gândul că eşti cineva care a realizat, a dobândit ceva la nivel personal, vine dintr-un simţ al sinelui. Deci nu facem astfel de revendicări. Dacă există ceva înăuntru care vrea să revendice ceva, atunci observăm acel lucru, ca pe o condiţie a minţii.

Sunetul tăcerii este întotdeauna acolo, astfel că poate fi folosit ca un ghid, însă nu ca un scop în sine. Deci, este o practică foarte ingenioasă să priveşti şi să asculţi, în loc să reprimi pur şi simplu condiţiile minţii mânat de aversiunea faţă de ele. Însă vacuitatea este de fapt destul de plictisitoare. Suntem obişnuiţi să avem parte de mai mult divertisment. Cât ai rezista să stai toată ziua conştient de vacuitatea minţii? Deci trebuie să recunoaştem că practica noastră nu constă în a ne ataşa de pace, linişte sau vacuitate, ci să le folosim drept mijloace perspicace de a fi conştienţi şi alerţi. Când mintea este goală poţi să priveşti – există conştienţă, însă nu cauţi să renaşti în niciuna dintre condiţii, pentru că nu există sentimentul unui sine în ele. Sinele apare întotdeauna odată cu încercarea de a obţine sau de a scăpa de ceva. Ascultă-şi sinele spunând „Vreau să ating samādhi”, „Trebuie să ating jhanā”. Acesta este sinele care vorbeşte: „Trebuie să ajung la prima jhanā, a doua jhanā, înainte să pot face ceva”, această idee că trebuie să obţii ceva mai întâi. Ce poţi să ştii atunci când citeşti învăţăturile diferiţilor maeştrii? Poţi să ştii când eşti confuz, când te îndoieşti, când simţi aversiune sau suspiciune. Poţi mai degrabă să ştii că eşti cel care ştie, decât să decizi care dintre învăţători este cel bun.

Să practici mettā, înseamnă să foloseşti o bunătate gentilă îndurând ceea ce ai putea crede că este de neîndurat. Dacă ai o minte obsedată ce pălăvrăgeşte fără control şi te sâcâie şi vrei să scapi de ea, cu cât încerci mai mult să o reprimi, cu atât se înrăutăţeşte mai tare. Apoi la un moment dat se opreşte şi gândeşti: „O, am scăpat în sfârşit de ea, a dispărut!”. După o vreme va începe din nou şi îţi vei spune „O nu! Credeam că am scăpat de asta”. Aşa că nu are importanţă de câte ori dispare şi reapare, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Fii unul dintre aceia ce face câte un singur pas odată. Când eşti dispus să fii unul ce are toată răbdarea din lume în prezenţa condiţiilor existente, atunci poţi să le laşi să înceteze. Rezultatul faptului că laşi lucrurile să înceteze este că începi să trăieşti eliberarea, pentru că înţelegi că nu mai eşti împovărat ca înainte. Cumva, lucrurile care de obicei te enervau nu te mai deranjează aşa mult şi asta te surprinde. Începi să te simţi în largul tău în situaţii în care nu te simţeai niciodată în largul tău, pentru că permiţi lucrurilor să înceteze, în loc să te agăţi si să reacţionezi la temeri şi nelinişti. Chiar şi nelinştile celor din jurul tău nu te mai influenţează. Nu reacţionezi la anxietatea lor devenind la rândul tău tensionat. Toate acestea vin din abandonare, din faptul de a permite lucrurilor să înceteze.

Imaginea de ansamblu de reţinut e că trebuie să aveţi această vigilenţă interioară şi să observaţi gândurile obsesive ce apar. Dacă se întorc mereu, atunci evident sunteţi ataşat într-un fel – fie prin aversiune, fie prin infatuare. Deci puteţi începe să recunoaşteţi ataşamentul, în loc să încercaţi să scăpaţi de el. Odată ce îl înţelegeţi şi îl puteţi abandona, puteţi să vă întoarceţi înspre tăcerea minţii, pentru că nu are nici un sens să faceţi altceva. Nu are nici un rost să vă agăţaţi şi să stăruiţi asupra acestor condiţii mai mult decât este necesar. Lăsaţi-le să înceteze. Când reacţionăm la ceea ce apare, creăm un ciclu de obiceiuri. Un obicei e ceva care e ciclic, se învârte în cerc, nu are sfârşit. Dar dacă abandonezi şi laşi lucrurile în pace, atunci ceea ce apare, dispare şi nu devine un ciclu.

Deci vacuitatea nu e un mod de a scăpa de toate, nu e pustiul absolut, ci un potenţial infinit pentru creaţie de a apărea şi dispărea, fără ca tu să fi iluzionat dea ea. Ideea de eu, creatorul, cu talentele mele artistice, prin care mă exprim – este o fantezie incredibil de egotistă, nu-i aşa? „Asta e făcută de mine, e a mea” şi ceilalţi spun „O, eşti foarte priceput. Eşti genial.” Cu toate astea multe dintre manifestările artistice tind să fie regurgitări ale unor frici şi dorinţe. Nu prea sunt creative; sunt doar lucruri re-create. Nu vin dintr-o minte goală, ci dintr-un ego, ce nu are un alt mesaj de transmis decât acela că este plin de moarte şi egoism. La nivel universal nu are de transmis alt mesaj decât „Uită-te la mine!” ca persoană, ca ego. Însă vacuitatea minţii are un potenţial infinit de creaţie. Nu trebuie să te gândeşti să creezi lucruri; creaţia poate să aibă loc fără un ego, fără cineva care să o facă – pur şi simplu se întâmplă.

Deci lăsăm creaţia pe sama Dhammei, mai curând decât să ne gândim că e ceva de care să fim responsabili. Tot ce avem de făcut acum, tot ce e necesar să facem – ca persoane, ca oameni (vorbind în mod convenţional) – este să dăm drumul, să nu ne agăţăm. Să abandonăm. Fă binele, abţine-te de la a face răul, fi conştient. Un mesaj destul de simplu.

Vidul şi forma. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Când mintea îţi este tăcută, ascultă şi vei putea auzi sunetul vibrant al minţii – „sunetul tăcerii”. Ce est acest sunet? Este un sunet al urechii sau unul exterior? Este sunetul minţii, al sistemului nervos ori ce este? Orice ar fi este acolo în permanenţă şi poate fi folosit în meditaţie, drept ceva înspre care să ne întoarcem atenţia.

Recunoscând că tot ceea ce apare va şi dispărea, începem să ne uităm la ceea ce nu apare şi dispare, ci este întotdeauna prezent. Dacă începi să te gândeşti la acest sunet, să îi pui un nume, să pretinzi orice fel de realizări derivate din el, atunci, bineînţeles, îl foloseşti în mod greşit. Nu este decât un standard de referinţă pentru atunci când ai atins limitele şi sfârşitul minţii, atât cât o poţi tu observa. Deci, din această perspectivă poţi începe să îl urmăreşti. Poţi gândi şi cu toate astea să auzi acest sunet (asta dacă gândeşti deliberat), însă odată ce te pierzi în gânduri, uiţi de el şi nu îl mai auzi. Aşa că, dacă te pierzi în gânduri, de cum realizezi acest lucru, întoarce-te la acest sunet şi ascultă-l pentru o perioadă îndelungată. Dacă înainte te lăsai dus de emoţiile, de obsesiile ori de obstrucţiile ce apar, acum însă poţi practica, gentil, reflectând cu răbdare asupra condiţiilor particulare ale minţii, ca fiind anicca, dukkha, anattā şi poţi să le abandonezi. E o abandonare gentilă, subtilă, nu o respingere violentă a acestora. Deci atitudinea, înţelegea corectă, este mai importantă decât orice altceva. Nu faceţi prea mare caz în legătură cu „sunetul tăcerii”. Oamenii se entuziasmează crezând că au atins, că au descoperit ceva, însă acest fapt este doar o altă condiţie creată în jurul tăcerii. Aceasta este o practică foarte „rece”, nu una excitantă; folosiţi-o cu îndemânare şi gentileţe pentru abandonare, în loc de a vă agăţa de părerea că aţi atins ceva. Dacă există ceva care să blocheze meditaţia, acel lucru este părerea că prin meditaţie ai atins ceva!

Acum puteţi reflecta asupra condiţiilor minţii şi trupului şi vă puteţi concentra asupra lor. Puteţi „scana” prin corp şi recunoaşte senzaţii, precum vibraţii în mâini sau picioare şi vă puteţi concentra asupra oricărui punct din trup. Simţiţi senzaţia produsă de limbă atingând cerul gurii, a buzei superioare pe buza inferioară sau doar aduceţi în conştiinţă umiditatea cavităţii bucale ori presiunea exercitată de haine pe corpul vostru – aceste senzaţii subtile pe care nu ne sinchisim niciodată să le observăm. Reflectând, concentrându-vă asupra lor, corpul vostru se va relaxa. Corpului uman îi place să fie observat. Apreciază faptul că vă concentraţi asupra lui într-un mod gentil şi paşnic, însă dacă sunteţi nepăsători şi îl detestaţi, începe să devină de nesuportat. Ţineţi minte că trebuie să trăiţi în această structură pentru tot restul vieţii, aşa că ar fi bine să o faceţi cu o atitudine benefică. Spuneţi: „O, trupul nu contează, este doar un lucru dezgustător ce îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Trupul nu contează, mintea e aceea care contează.” Aceasta este o atitudine comună în rândul buddhiştilor! În realitate este nevoie de răbdare pentru a te concentra asupra corpului, atunci când nu o faci din vanitate. Vanitatea vine dintr-o întrebuinţare greşită a corpului, însă această scanare conştientă a corpului este una înţeleaptă. Nu este o fortificare a ego-ului, ci doar un act de bunăvoinţă şi consideraţie pentru un trup viu – care oricum nu îţi aparţine.

Deci, acum meditaţi asupra celor cinci khanda* şi asupra vidului minţii. Investigaţi aceste lucruri, până când înţelegeţi că tot ce apare va dispărea şi este lipsit de sine. Atunci nu vă veţi mai agăţa de nimic despre care să spuneţi că sunteţi voi înşivă şi vă veţi fi eliberat de dorinţa de a vă identifica cu o calitate sau cu o substanţă. Aceasta este eliberarea de naştere şi moarte.

Această cale a înţelepciunii nu este una prin care să cultivaţi concentrarea pentru a intra într-o stare de transă şi să scăpaţi de lucruri. Trebuie să fiţi foarte sinceri în privinţa intenţiilor voastre. Meditaţi că să fugiţi de lucruri? Încercaţi să intraţi într-o stare în care să suprimaţi toate gândurile? Practica înţelepciunii este una deosebit de gentilă ce presupune să permiteţi până şi celor mai oribile gânduri să apară, iar apoi să le abandonaţi. Aveţi o ieşire de urgenţă, o valvă de siguranţă prin care puteţi lăsa să iasă aburii atunci când este prea multă presiune. În mod normal, dacă dormi mult, poţi lăsa din aburi să iasă atunci când visezi. În acest mod însă nu creşti în înţelepciune, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi un animal prostuţ. Te obişnuieşti să faci ceva, apoi te extenuezi şi te prăbuşeşti, apoi te ridici, mai faci ceva şi te prăbuşeşti din nou. Această cale însă este o investigare şi o înţelegere completă a limitărilor condiţiei muritoare a minţii şi a trupului. Prin asta, cultivaţi aptitudinea de a vă întoarce de la condiţionat şi de a vă elibera identitatea din mortalitate.

Străpungeţi astfel iluzia că sunteţi ceva muritor – dar nici nu spun sunteţi creaturi nemuritoare pentru că vă veţi agăţa de această idee! „Adevărata mea natură este una cu Adevărul ultim şi absolut. Sunt una cu Domnul. Adevărata mea natură este Nemurirea, o eternitatea atemporală de extaz.” Observaţi că Buddha s-a abţinut să folosească formule poetice şi inspiraţionale; nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ne ataşam de ele. Ne-am opri la identitatea cu realitatea ultimă, la identitatea cu Dumnezeu sau la extazul etern al Tărâmului Nemuririi şi aşa mai departe. Devii visător când spui astfel de lucruri. E mult mai înţelept însă să urmăreşti tendinţa de a încerca să numeşti, să concepi, ceea ce e de neconceput, pentru a putea să povesteşti cuiva, să descrii, toate astea doar pentru a simţii că ai atins ceva. Este mult mai important să urmăreşti această tendinţă decât să o urmezi. Nu spun nici că nu aţi atins nimic, însă fiţi foarte grijulii şi vigilenţi să nu vă ataşaţi de acestea realizări, pentru că dacă o faceţi, bineînţeles, o să va aducă din nou în pragul disperării.

Dacă sunteţi luaţi de val, din momentul în care aţi realizat asta, opriţi-vă. Bineînţeles nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi sau descurajaţi, ci doar opriţi-vă. Calmaţi-vă şi abandonaţi-o. Aţi observat că oamenii religioşi au unele intuiţii şi devin foarte entuziaşti. Creştinii neoprotestanţi lucesc de fervoare. Foarte impresionant! Trebuie să admit că e impresionant să vezi oameni aşa de radianţi. În buddhism însă, această stare este numită „ saññāvipallāsa” - „nebunia meditaţiei”. Când un învăţător bun te vede în această stare, te pune într-o colibă în pădure şi îţi spune să nu te apropii de nimeni! Îmi aduc aminte că am păţit aşa ceva când eram în Nong Khai, în primul an, înainte să merg la Ajahn Chah. Stând în coliba mea, credeam că sunt deplin iluminat. Credeam că le ştiu pe toate, că le înţeleg pe toate. Eram atât de radiant... însă nu aveam pe nimeni cu cine să vorbesc. Nu vorbeam thailandeză, aşa că nu puteam să îi hărţuiesc pe călugării thailandezi. Dar într-o zi s-a întâmplat să vină în vizită consulul britanic din Vientiane şi cineva l-a adus la coliba mea... şi l-am servit din plin! Stătea stupefiat şi fiind englez, era foarte politicos, iar de fiecare dată când se ridica să plece, nu îl lăsam. Nu mă puteam opri. Eram precum Cascada Niagara – o putere enormă ce se revărsa – şi îmi era cu neputinţă să mă opresc. În cele din urmă a plecat, reuşind cumva să scape. Nu l-am mai văzut niciodată, mă întreb de ce?!

Aşa că atunci când treceţi printr-o astfel de experienţă este important să o recunoaşteţi. Nu e nimic rău în ea dacă ştiţi despre ce e vorba. Aveţi răbdare cu ea, nu o credeţi şi nu vă complaceţi în ea. Puteţi observa că niciodată călugării buddhişti nu povestesc despre „nivelul lor de iluminare” - astfel de lucruri nu se povestesc. Când oamenii ne cer să îi învăţăm, nu predăm despre Iluminare, ci despre Cele Patru Adevăruri Nobile, calea către propria lor iluminare. În zilele noastre sunt tot felul de oameni ce susţin că sunt iluminaţi, că sunt Buddha Maitreya, avatare şi toţi au mulţi discipoli; oamenii sunt foarte creduli. Ceea ce Buddha a subliniat însă, este aceea că trebuie să recunoaştem adevărata natură a lucrurilor, în loc să credem ceea ce ne spun alţii. Aceasta este calea înţelepciunii, pe care explorăm şi investigăm limitele minţii. Priviţi şi vedeţi că „sabbe sańkhara aniccā” - „toate lucrurile condiţionate sunt impermanente”, „sabbe dhammā anattā” - „toate fenomenele sunt lipsite de sine”.

______________________________

* Khanda: cele cinci categorii prin care Buddha a rezumat fiinţa umană şi anume corpul (rūpa), senzaţiile (vedanā), percepţia (saññā), formaţiunile mentale (sańkhārā) şi conştiinţa (viññāņa). În termeni simplii „mintea şi trupul”

Obstrucţiile şi încetarea lor. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Pe măsură ce ascultăm înăuntrul nostru, începem să recunoaştem vocea şoptită a vinovăţiei, remuşcărilor şi a dorinţei, a geloziei şi a fricii, a senzualităţii şi a lăcomiei. Câteodată putem asculta vocea senzualităţii spunând „Vreau! Trebuie să am! Trebuie să am! Vreau! Vreau!” Câteodată nici nu are un obiect anume. Putem doar să simţim dorinţa, lipsită de obiect şi atunci găsim un obiect. Dorinţa de a obţine ceva „Vreau ceva! Vreau ceva! Trebuie să obţin ceva! Vreau…”! Putem auzi aceste lucruri dacă ne ascultăm mintea. De obicei găsim un obiect al dorinţei precum sexul ori pierdem vremea adânciţi în fantezii.

Dorinţa poate lua forma căutării unei gustări de mâncat sau orice altceva în care să ne lăsăm absorbiţi, să devenim ceva, să ne unim cu ceva. Dorinţa este întotdeauna la pândă, întotdeauna caută ceva. Poate fi un obiect atractiv permis călugărilor, precum o robă frumoasă, un bol de pomene sau o mâncare delicioasă. Poţi observa tendinţa de a-l dori, a-l atinge, de a încerca într-un fel sau altul să îl obţii, să îl posezi, să îl faci să fie al tău, să îl consumi. Şi aceasta e dorinţa, o forţă a naturii pe care trebuie să o recunoaştem, nu să o condamnăm spunând „sunt o persoană groaznică pentru că doresc” – pentru că asta ar fi o altă consolidare a egoului, nu-i aşa? …ca şi cum nu ar trebui să avem dorinţă, ca şi cum ar exista vreun om care să nu îşi fi dorit vreodată ceva!

Acestea sunt condiţii naturale pe care trebuie să le recunoaştem, să le vedem; nu să le condamnăm, ci să le înţelegem. Deci trebuie să cunoaştem, în mintea noastră, mişcarea dorinţei, a lăcomiei, a căutării – şi a dorinţei de a ne debarasa. Puteţi să observaţi şi asta – dorinţa de a vă debarasa de ceva ce aveţi, de o situaţie în care vă aflaţi sau de însăşi durerea. „Vreau să scap de această durere ce mă încearcă, vreau să scap de această slăbiciune, vreau să scap de lene, vreau să scap de nelinişte, de dorinţă. Vreau să scap de toate lucrurile care mă enervează. De ce a creat Dumnezeu ţânţarii? Vreau să scap de belele.”

Dorinţa senzuală este prima dintre obstrucţii (nīvarana). Aversiunea este a doua; mintea îţi este bântuită de „ne-vrute”, de iritaţii meschine şi resentimente, pe care apoi încerci să le anihilezi. Toate acestea sunt un obstacol în calea viziunii tale mentale, o obstrucţie. Eu nu spun că ar trebui să scăpăm de această obstrucţie – aversiunea – ci să o cunoaştem, să îi cunoaştem forţa, să o înţelegem aşa cum o trăim. Atunci veţi înţelege dorinţa de a scăpa de lucruri din voi înşivă, dorinţa de a scăpa de lucruri aflate în jurul vostru, dorinţa de a nu fi aici, dorinţa de a nu fi în viaţă, dorinţa de a nu exista. De aceea ne place să dormim, nu-i aşa? Atunci putem să nu existăm pentru o vreme. În timpul somnului nu avem conştienţa faptului că existăm, pentru că nu e prezentă acea senzaţie de a fi viu. Aceasta este anihilare. Deci, unora le place aşa de mult să doarmă, pentru că viaţa li se pare prea dureroasă, sau prea plictisitoare, prea neplăcută. Devenim deprimaţi, plini de dubii şi disperaţi şi atunci încercăm să găsim o scăpare prin somn; încercăm să anihilăm problema, să o evacuăm forţat din conştiinţă.

Cea de a treia obstrucţie este somnolenţa, letargia, lâncezeala, lenea, amorţeala, toropeala, la care avem tendinţa de a reacţiona cu aversiune, însă şi aceasta poate fi înţeleasă. Lenea poate fi cunoscută – această îngreunare a trupului şi a minţii, mişcările încete şi fără vlagă. Observaţi aversiunea pe care o stârneşte, dorinţa de a scăpa de ea. Observaţi senzaţia de lene în trup şi în minte. Chiar şi cunoaşterea lenei este schimbătoare, nesatisfăcătoare şi lipsită de sine (anicca, dukkha şi anattā).

Agitaţia este opusul lenei şi este ce-a de a patra obstrucţie. Nu eşti leneş deloc, nu eşti somnoros, ci eşti agitat, nervos, tensionat şi anxios. Nici în acest caz, agitaţia nu trebuie neapărat să aibă un obiect anume. În comparaţie cu senzaţia de somnolenţă, agitaţia e o stare cu un caracter mai obsesiv. Vrei să faci ceva, să alergi aici… să faci asta… aia… să vorbeşti, să te învârţi, să te suceşti. Şi dacă trebuie să stai puţin nemişcat, eşti agitat, te simţi captiv, încarcerat; nu poţi să te gândeşti decât la sărit, la fugit, la lucruri de făcut. Deci puteţi observa şi asta, mai ales atunci când sunteţi conţinuţi într-un recipient ce nu prea vă permite să daţi pur şi simplu curs agitaţiei. Robele pe care le poartă călugării nu sunt deloc favorabile săritului prin copaci şi legănatului pe crengi. Nu putem da curs acestor scăpări ale minţii, aşa că trebuie să le privim.

Îndoiala este ce de-a cincia obstrucţie. Câteodată, dubiile noastre pot părea foarte importante şi ne place să le acordăm multă atenţie. Suntem înşelaţi de calitatea lor, pentru că par a fi atât de substanţiale: „Unele dubii sunt ridicole, într-adevăr, însă acestea de acum sunt dubii importante. Trebuie să găsesc răspunsul. Trebuie să ştiu cu certitudine. Ar trebui să fac asta sau cealaltă. Procedez corect? Oare ar trebui să merg acolo sau să mai stau puţin aici? Nu e asta o pierdere de vreme? Oare mi-am irosit viaţa? Este buddhismul calea potrivită? Poate că nu este religia bună!” Acestea sunt dubiile. Poţi să îţi petreci tot restul vieţii întrebându-te dacă ar trebui să faci una sau alta, însă de un lucru poţi fi sigur şi anume că dubiile sunt o condiţie a minţii. Câteodată pot fi destul de subtile şi înşelătoare. Din poziţia noastră de „cel care cunoaşte” ştim că dubiile sunt doar dubii. Fie că sunt importante sau ridicole, sunt doar dubii, atâta tot. „Ar trebui oare să stau aici sau să merg în altă parte?” „Ar trebui să îmi spăl hainele azi sau mai bine mâine?”. Acestea sunt dubii. Nu foarte importante, însă mai sunt şi cele importante. „Am atins oare stadiul de «intrat în curent»? Şi dacă tot a venit vorba, ce un «intrat în curent»? Este Ajahn Sumedho un arhat (un iluminat)? Există arhaţi în zilele noastre?” Apoi oameni aparţinând altor religii vin şi spun „Religia voastră e greşită. A noastră e cea bună” şi tu te gândeşti „Poate că au dreptate. Poate într-adevăr a noastră este greşită”. Ceea ce putem să ştim este că există în minte dubii. Asta înseamnă să fim „cel care cunoaşte”, să cunoaştem ceea ce poate fi cunoscut, să cunoaştem că nu cunoaştem. Chiar şi atunci când eşti ignorant într-o anumită privinţă, dacă realizezi faptul că nu cunoşti, această realizare este cunoaştere.

Deci asta înseamnă să fii „cel care cunoaşte”, să cunoşti ceea ce poate fi cunoscut. Cele cinci obstrucţii sunt profesorii tăi, pentru că nu sunt acei guru radioşi şi plini de inspiraţie din cărţile cu poze. Pot fi destul de triviali, meschini, prosteşti, enervanţi şi obsesivi. Ne îmbrâncesc întruna, ne înghiontesc, ne doboară la pământ neîncetat, până când le acordăm atenţia şi înţelegerea potrivită, până când nu mai sunt o problemă. Din această cauză trebuie să avem foarte multă răbdare, toată răbdarea din lume şi modestia necesare pentru a învăţa de la aceşti cinci profesori.

Şi ce învăţăm? Că acestea sunt doar condiţii în mintea noastră; ele apar şi dispar; sunt nesatisfăcătoare şi lipsite de sine. Unele dintre ele au câteodată un mesaj important de transmis. Avem tendinţa de a crede aceste mesaje, dar ceea ce putem cunoaşte, e faptul că acestea sunt doar condiţii schimbătoare. Şi dacă le îndurăm cu răbdare, lucrurile se vor schimba de la sine şi vom avea deschiderea şi claritatea minţii necesare pentru a acţiona spontan, în loc de a reacţiona doar condiţiilor. Cu atenţie pură, cu atenţie conştientă, lucrurile curg de la sine; nu trebuie să scapi de ele, pentru că tot ce are un început are şi un sfârşit. Nu există nimic de care să trebuiască să scapi, trebuie doar să ai răbdare cu toate şi să permiţi lucrurilor să îşi urmeze cursul normal către încetare.

Când ai răbdare şi le permiţi lucrurilor să se oprească, atunci începi să cunoşti încetarea – tăcerea, vidul, claritatea – mintea devine limpede şi nemişcată. Cu toate astea este încă vibrantă şi nicidecum nu este reprimată sau adormită, astfel că vei putea asculta tăcerea minţii.

Să permitem încetarea, înseamnă că trebuie să fim foarte blânzi, gentili, răbdători, modeşti, imparţiali cu privire la cele bune şi rele, plăcute şi dureroase. Recunoaşterea gentilă permite lucrurilor să se schimbe în conformitate cu natura lor fără să interfereze. În acest mod învăţăm să nu mai căutăm să fim absorbiţi în obiectele senzoriale. Ne găsim pacea în vidul din minte, în claritatea şi liniştea ei.

Ascultarea gândurilor. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Atunci când ne deschidem mintea, când ne abandonăm, ne concentrăm atenţia asupra unui singur lucru, asupra observării – suntem martorul tăcut ce cunoaşte tot ceea ce apare şi dispare. În meditaţia vipassanā (meditaţia cunoaşterii intuitive), folosim cele trei caracteristici anicca (însuşirea de a fi schimbător, inconstant), dukkha (însuşirea de a fi nesatisfăcător) şi anatta (însuşirea de a fi lipsit de un sine imanent), pentru a observa fenomenele fizice şi mentale. Eliberăm mintea de tendinţa de a reprima orbeşte, astfel că, dacă devenim obsedaţi de vreun gând trivial, frică, dubii, griji sau furie nu este nevoie să le mai analizăm. Nu mai e nevoie să aflăm de ce sunt prezente aceste lucruri, ci trebuie doar să fim pe deplin conştienţi de prezenţa lor.

Dacă eşti îngrozit de ceva, fii îngrozit în mod conştient. Nu îţi întoarce atenţia de la acest lucru, ci observă tendinţa de a încerca să scapi de el. Adu în centrul atenţiei ceea ce te înspăimântă, gândeşte-ţi deliberat spaima şi ascultă-ţi gândurile. Nu pentru a o analiza, ci pentru a o conduce la absurdul final, acolo unde devine atât de ridicolă încât te face să izbucneşti în hohote. Ascultă-ţi dorinţa, nebunescul „Vreau asta! Vreau aia! Trebuie să obţin! Nu ştiu ce o sa fac dacă nu obţin asta…”

Citeam despre confruntările în care ţipi unul la celălalt şi spui toate lucrurile pe care le-ai reprimat în mintea ta; e un fel de catharsis, însă lipseşte reflecţia înţeleaptă. Îi lipseşte talentul de a asculta acest strigăt mai degrabă ca pe o condiţie, decât ca pe o răbufnire, când spui tot ce îţi vine la gură. Îi lipseşte fermitatea unei minţi dispuse să îndure şi cele mai oribile gânduri. Procedând în acest mod, nu considerăm că acestea sun problemele noastre personale, ci conducem frica şi mânia, mental, într-o poziţie absurdă din care le putem vedea ca pe nişte progresii naturale ale gândurilor. În mod deliberat gândim toate lucrurile pe care ne este frică să le gândim; nu orbeşte, ci ascultându-le ca şi condiţii ale minţii şi nu ca eşecuri sau probleme personale.

Aşadar, în această practică începem să dăm drumul lucrurilor. Nu trebuie să te apuci şi să scotoceşti pentru a găsi lucruri anume, ci atunci când lucrurile care te obsedează continuă să apară, să te deranjeze deşi tu încerci să scapi de ele, scoate-le la iveală, evidenţiază-le. Gândeşte-le deliberat şi ascultă-le, ca şi cum ai asculta pe cineva vorbind peste gard – o nevastă bătrână şi bârfitoare: „Am făcut asta şi asta.. iar apoi am făcut asta…” şi baba continuă să hodorogească. Încearcă doar să asculţi această voce, fără să judeci spunând: „O, nu! Sper că nu sunt eu ăsta! Aceasta nu poate fi adevărata mea natură!” şi fără să încerci să o faci să tacă spunându-i „Taci odată hodoroagă bătrână! Aş vrea să dispari!”. Toţi avem asta în noi. Până şi eu am această tendinţă. E doar o condiţie a naturii, nu-i aşa? Nu e o persoană. Deci această tendinţă cicălitoare din noi – „Muncesc din greu şi nimeni nu îmi e recunoscător!” – e o condiţie, nu o persoană. Câteodată, atunci când eşti morocănos, ţi se pare că nimeni nu face nimic bine – chiar şi atunci când lucrurile sunt bune le vezi rele. Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii şi nu o persoană. Indispoziţia, starea morocănoasă a minţii, este cunoscută ca o condiţie: este anicca – se schimbă; dukkha – este nesatisfăcătoare; este anatta – nu este o persoană. Un alt exemplu este frica de ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre tine; dacă întârzii, să zicem că nu te-ai trezit la timp, intri în încăpere şi începi să îţi faci griji despre ceea ce vor crede ceilalţi despre tine din cauză că ai întârziat: „Ei cred că sunt un leneş.” Grijile despre ceea ce oamenii ar putea gândi despre tine sunt o condiţie a minţii. Sau, în cazul în care suntem întotdeauna punctuali, atunci când cineva întârzie gândim: „Întotdeauna întârzie, nu poate veni măcar odată la timp?!” Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii.

Toate aceste lucruri triviale sunt conştientizate, lucruri ce altfel ar fi împinse la o parte, pentru că nimeni nu vrea să se sinchisească de trivialităţile vieţii, însă ignorându-le acestea sunt reprimate şi astfel devin o problemă. Începem să simţim anxietate, aversiune faţa de noi înşine sau faţă de alţii ori depresie; toate aceste lucruri vin din faptul că nu permitem acestor condiţii, acestor trivialităţi ori acestor lucruri oribile să intre în sfera conştientului.

Apoi mai este şi îndoiala minţii, starea în care aceasta nu este niciodată sigură ce să facă, marcată de frică şi îndoială, incertitudine şi ezitare. Evidenţiaţi deliberat această nesiguranţă pentru a vă putea relaxa cu starea în care se află mintea atunci când nu îmbrăţişează o temă anume. „Ce ar trebui să fac, să stau, să plec, să fac asta sau aia, ar trebui să fac ānāpānasati sau vipassanā? Examinaţi-o. Puneţi-vă întrebări fără răspuns precum „Cine sunt eu?”. Observaţi acel spaţiu gol dinainte de a începe să o gândiţi – „cine?” – fiţi alerţi, închideţi ochii şi chiar înainte de a gândi „cine” priviţi; mintea e destul de goală, nu-i aşa? Apoi întrebarea „Cine-sunt-eu?” şi spaţiul de după semnul de întrebare. Acest gând vine şi pleacă din nimic, nu-i aşa? Atunci când eşti prins în gândirea habituală nu ai cum să observi apariţia unui gând. Poţi să îl prinzi după ce realizezi faptul că gândeşti; aşa că încercaţi să gândiţi deliberat, pentru a putea prinde începutul gândului înainte de a îl gândi efectiv. Puteţi folosi gânduri deliberate precum întrebarea „Cine este Buddha?” Gândiţi asta pentru a putea vedea începutul, naşterea gândului, sfârşitul şi spaţul din jurul său. Astfel veţi privi gândul, conceptul, în perspectivă şi nu veţi reacţiona doar orbeşte la el.

Dacă sunteţi nervoşi pe cineva, gândiţi „A spus asta… şi asta…iar apoi a făcut asta… şi nu a făcut bine ce a făcut, le-a făcut toate pe dos… e atât de egoist. Îmi amintesc ce i-a făcut lui X, iar apoi…” Un lucru se leagă de altul, nu-i aşa? Şi vă treziţi prinşi în acest lanţ al aversiunii. Deci, în loc să vă lăsaţi prinşi în acest torent de gânduri asociate, de concepte, gândiţi în mod deliberat: „Este cea mai egoistă persoană pe care am întâlnit-o vreodată” Şi apoi vidul de la sfârşitul gândului. „Este un împuţit, o javră, a făcut asta… şi asta…” şi poţi să vezi [vidul de la sfârşitul gândului – n.t.]; e amuzant, nu-i aşa? Cu ocazia primei mele şederi la Wat Pah Pong, obişnuiam să sufăr de accese îngrozitoare de aversiune şi furie. Câteodată eram atât de frustrat pentru că niciodată nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplă şi nu aş fi vrut să mă conformez atât de mult regulilor cât trebuia să o fac acolo. Fumegam de-a dreptul, Ajahn Chah continua să vorbească – putea să ţină cuvântări de câte două ore în limba Lao – iar eu aveam dureri teribile în genunchi. Astfel de gânduri apăreau în mintea mea: „De ce nu te opreşti niciodată din vorbit? Am crezut că Dhamma este simplă, de ce îi trebuie două ore să spună ceva?” Devenisem foarte critic în privinţa tuturor şi mai apoi am început să reflectez la acest aspect, am început să mă ascult cum mă enervez, cum devin critic, meschin, indignat. „Nu vreau asta, nu vreau aia, nu îmi place asta, nu văd de ce trebuie să stau aici, nu vreau să fiu bătut la cap cu acest lucru prostesc, nu ştiu…” şi aşa mai departe. Apoi mă gândeam „Persoana ce gândeşte aşa ceva e o persoană drăguţă? Aşa vrei să fii, ca şi chestia asta ce se plânge şi critică întruna, ce găseşte defecte încontinuu? Acesta e felul de persoană ce vrei să fii?” „Nu! Nu vreau să fiu aşa.”

Dar a trebuit să gândesc aceste lucruri pe deplin conştient pentru a le vedea cu adevărat în loc să le cred doar. Mă simţeam foarte îndreptăţit în mine însumi să gândesc astfel, iar atunci când te simţi îndreptăţit să fii indignat, simţi că ei se înşeală şi este foarte uşor să dai crezare unor astfel de gânduri: „Nu văd necesitatea unor astfel de gânduri, doar Buddha a spus… Buddha însuşi nu ar fi permis aşa ceva. Eu ştiu ce este buddhismul.” Adu astfel de gânduri în formă conştientă, ca să le poţi vedea bine, fă-le absurde, astfel o să ai o perspectivă mai largă asupra lor şi devine chiar amuzant. Vei vedea unde rezidă comedia. Ne luăm prea în serios: „Sunt o persoană atât de importantă… viaţa mea e teribil de importantă aşa că trebuie să fiu tot timpul extrem de serios în privinţa ei”. Fiecare se percepe ca fiind foarte important, aşa că gândeşte în mod deliberat: „Sunt o persoană foarte importantă, problemele mele sunt importante şi serioase.” Când gândeşti asta sună amuzat, stupid, fiindcă realizezi că nu eşti teribil de important – nici unul dintre noi nu e, iar problemele pe care ni le creăm sunt lucruri triviale. Unii oameni pot să îşi distrugă toată viaţa creându-şi neîncetat probleme şi luându-le prea în serios.

Dacă gândeşti despre tine că eşti o persoană importantă şi serioasă, atunci lucrurile triviale ori prosteşti sunt lucruri pe care nu ţi le doreşti. Dacă doreşti să fii un om bun, un sfânt, atunci aceste condiţii rele sunt lucruri pe care vrei să le alungi din conştiinţă. Dacă vrei să fi genul de om generos şi bun, atunci orice răutate, gelozie sau zgârcenie trebuie să fie reprimată, anihilată în mintea ta. Atunci, orice lucru ţi-ar fi frică să fii în viaţa ta, gândeşte-l, observă-l. Fă o confesiune: „Vreau să fiu un tiran!” „Vreau să fiu un traficant de heroină!” „Vreau să fiu un membru al mafiei!” „Vreau să fiu…” orice ar fi. Nu ne mai preocupă calitatea, ci doar caracteristica impermanenţei acestor condiţii; faptul că nu este nimic în ele care vreodată să te satisfacă cu adevărat. Vin şi pleacă şi sunt lipsite de sine.

Conștientizarea obișnuitului. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Acum, pentru ora care urmează, vom practica în mers folosind această mişcare drept obiect al meditaţiei, concentrându-ne atenţia asupra mişcării picioarelor şi asupra presiunii create atunci când acestea ating pământul. Şi în acest caz puteţi folosi mantra „buddho” - „bud” pentru piciorul drept, „-dho” pentru stângul, pe toată întinderea cărării de jongrom. Vedeţi dacă puteţi fi pe deplin alerţi, pe deplin prezenţi în senzaţiile create de mers, de la începutul cărării şi până la sfârşitul ei. Începeţi cu o cadenţă normală, iar mai apoi încetiniţi sau grăbiţi pasul în funcţie de necesităţi. Cultivaţi un pas normal, pentru că meditaţia se învârte în jurul obişnuitului, mai degrabă decât în jurul specialului. Folosim respiraţia normală şi nu o „tehnică de respiraţie”; postura de meditaţie şezând, nu statul în cap; pasul normal, nu alergatul, joggingul sau un pas încetinit metodic – doar un mers relaxat. Practicăm în jurul obişnuitului pentru că îl luăm de bun. Însă acum ne aducem atenţia asupra tuturor lucrurilor pe care le-am luat de bune şi nici nu le-am observat, cum ar fi minţile şi trupurile noastre. Chiar şi doctorii, bine instruiţi în fiziologie şi anatomie, nu sunt cu adevărat conştienţi, prezenţi în trupurile lor. Dorm cu trupurile lor, se nasc cu trupurile lor, îmbătrânesc, trebuie să trăiască cu ele, să le hrănească, să le exerseze şi cu toate astea îţi vorbesc despre ficat ca şi cum acesta fi pe o planşă. Este mai uşor să priveşti ficatul pe o planşă, decât să fi conştient de propriul tău ficat, nu-i aşa? Deci ne uităm la lume ca şi cum, într-un fel, nu am fi parte din ea şi ceea ce este cel mai obişnuit, cel mai comun, ratăm, deoarece căutăm extraordinarul.
Televiziunea este extraordinară. Pot difuza la televizor tot felul de aventuri romantice fantastice. E un lucru miraculos aşa că e uşor să te concentrezi asupra lui. Televizorul e de-a dreptul hipnotizant. La fel, atunci când trupul devine extraordinar, să zicem că se îmbolnăveşte grav, e foarte dureros, ori simte extaz sau curg prin el senzaţii minunate, atunci îl observăm! Însă doar presiunea ce apare atunci când piciorul drept atinge pământul, doar mişcarea respiraţiei, doar senzaţia trupului tău şezând pe scaun atunci când nu este nici o senzaţie extremă prezentă – acestea sunt lucrurile înspre care trebuie să ne trezim acum. Ne aducem atenţia asupra felului în care sunt lucrurile într-o viaţă obişnuită.
În acest fel, atunci când viaţa devine extremă sau extraordinară, realizăm că suntem capabili să ne adaptăm destul de uşor. Pacifiştilor şi celor cu „obiecţiuni de conştiinţă” li se pune adesea această întrebare faimoasă: „Deci nu crezi în violenţă… Atunci ce ai face dacă un maniac ţi-ar ataca mama?” Acesta e un lucru cu privire la care majoritatea dintre noi nu trebuie să ne facem prea multe griji. Nu e ceva foarte des întâlnit în viaţa de zi cu zi. Însă dacă o astfel de situaţie extremă s-ar ivi, sunt convins că am face lucrul potrivit. Chiar şi cel mai tembel om poate fi atent în situaţii extreme. Însă în viaţa obişnuită, atunci când nu se întâmplă nimic extraordinar, putem fi de-a dreptul tembeli. Nu-i aşa?
În disciplina Pātimokkha* se spune că noi, călugării, nu ar trebui să lovim pe nimeni. Deci, iată-mă stând şi făcându-mi griji despre ce aş face în situaţia în care un maniac ar veni şi mi-ar ataca mama. Am creat o mare dilemă morală într-o situaţie obişnuită, în care eu stau aici şi mama mea nici măcar nu este de faţă. În toţi aceşti ani, nu a existat nici cea mai mică ameninţarea la adresa mamei mele din partea maniacilor (în afară de şoferii din California). Problemelor morale adevărate le putem răspunde uşor în conformitate cu timpul şi locul lor, dacă acum suntem conştienţi de acest timp şi acest loc.
Aşa că ne concentrăm atenţia asupra obişnuitului condiţiei umane: corpul care respiră, mersul dintr-un capăt până în celălalt al cărării de jongrom şi asupra senzaţiilor de plăcere şi durere. Atunci când suntem la o retragere meditativă urmărim absolut totul, urmărim şi cunoaştem totul aşa cum e. Aceasta este meditaţia vipassana – să cunoşti lucrurile aşa cum sunt ele, nu în conformitate cu teoriile sau presupunerile noastre la adresa lor.
____________________
* Pātimokkha – codul de 227 de reguli şi precepte ce guvernează comportamentul călugărului buddhist în tradiţia Theravada.

Blândeţea (Metta). Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

În limba engleză (limba în care a fost scrisă cartea n.t.) cuvântul „love” (a iubi, a place - în romană n.t.) se referă la ceva ce îmi place. De exemplu „iubesc mâncărurile cu orez”, „iubesc fructele dulci de mango”. Ceea ce intenţionăm să spunem este faptul că aceste lucruri ne plac. A place înseamnă a te ataşa de ceva, precum mâncarea preferată pe care ne face plăcere să o mâncăm. Însă nu o iubim. Metta înseamnă să îţi iubeşti duşmanul, nu înseamnă să îl placi. Dacă cineva vrea să te ucidă şi tu spui „Îmi place de el”, este stupid. Însă putem să îl iubim, asta însemnând că ne abţinem de la a avea gânduri neplăcute şi răzbunătoare în privinţa lui, de la orice dorinţă de a îl răni sau anihila. Chiar dacă duşmanii tăi nu îţi plac şi crezi despre ei că sunt nişte nemernici mizerabili, cu toate acestea poţi să fi blând, generos şi binevoitor cu ei. Dacă un beţivan ar intra în această încăpere şi ar fi murdar, degustător, urât şi infect, într-o atare măsură încât nu ai putea găsi nimic atrăgător în el – să spui „Îmi place acest om” ar fi ridicol. Însă este posibil să îl iubeşti, să nu îi fi ostil, să nu reacţionezi la aspectele lui neplăcute. Asta e ceea ce noi numim mettā .

Câteodată sunt lucruri ce nu ne plac la noi înşine, însă mettā înseamnă să nu lăsăm purtaţi de gândurile, atitudinile, problemele noastre, de gândurile şi sentimentele minţii. Aceasta devine o practică imediată a atenţiei conştiente. Să practici atenţia conştientă înseamnă să ai mettā faţă de frica din tine, faţă de furie şi gelozie. Mettā înseamnă să nu creezi probleme în jurul condiţiilor existente, să le permiţi să se stingă, să înceteze. De exemplu, atunci când frica apare în minte, poţi să ai mettā pentru frică – aceasta însemnând că nu acumulezi aversiune faţă de ea, ci îi accepţi prezenţa şi îi dai voie să înceteze. De asemenea, poţi să minimalizezi frica, recunoscând că este acelaşi fel de frică de care are parte fiecare, chiar şi animalele. Nu este nici frica mea, nici a altei persoane – e impersonală. Începem să avem compasiune pentru alte fiinţe atunci când, observându-ne propria viaţă, înţelegem suferinţa rezultată din reacţia faţă de frică – durerea, durerea fizică de a fi lovit, atunci când cineva te loveşte. Această durere este exact aceeaşi durere pe care o simte şi un câine atunci când este lovit, astfel că poţi să ai mettā pentru durere, adică bunătatea şi răbdarea unei stări de spirit lipsită de aversiune. Putem lucra cu mettā în noi înşine, cu toate problemele noastre emoţionale: gândeşti „Vreau să scap de această stare, e groaznică!”. Asta înseamnă cu nu ai deloc mettā pentru tine însuţi, nu-i aşa? Recunoaşteţi dorinţa de a vă debarasa. Nu cultivaţi stări de aversiune cu privire la condiţiile emoţionale existente. Nu trebuie să pretinzi că îţi aprobi defectele. Nu trebuie să spui „Îmi plac defectele mele”. Unii oameni sunt atât de naivi să spună „Defectele mele mă fac interesant. Sunt o persoană fascinantă datorită slăbiciunilor mele”. Mettā nu presupune că trebuie să te condiţionezi în aşa fel încât să crezi că îţi place ceva ce nu îţi place deloc, ci doar să nu te laşi dus de aversiune. E uşor să ai mettā pentru ceva ce îţi place – copii mici şi frumoşi, oameni arătoşi, plăcuţi şi manieraţi, căţeluşi, flori minunate – putem să simţim mettā pentru noi înşine atunci când ne simţim bine. „Sunt fericit acum cu mine însumi!”. Când lucrurile merg bine este uşor să simţi bunăvoinţă faţă de ceea ce este bun, drăguţ, frumos. În acest punct putem să ne rătăcim. Mettā nu este doar urări de bine, sentimente frumoase, gânduri înalte, ci e întotdeauna foarte practică.

Dacă eşti idealist şi urăşti pe cineva, atunci gândeşti „Nu ar trebui să urăsc pe nimeni. Buddhiştii ar trebui să aibă mettā pentru toate fiinţele vii. Ar trebui să iubesc pe toată lumea. Dacă aş fi un bun buddhist ar trebui să îmi placă toată lumea”. Toate astea vin dintr-un idealism deloc practic. Trebuie să ai mettā pentru aversiunea pe care o simţi, pentru meschinăria minţii, pentru gelozie şi invidie – adică coexistenţă paşnică, a nu crea noi probleme şi dificultăţi din acelea care apar în timpul vieţii, în trupurile şi în mintea noastră. În Londra, obişnuiam să mă supăr atunci când călătoream prin subteran. Uram staţiile oribile din subteran, cu groaznicele lor afişe publicitare şi mulţimile imense de oameni din trenurile acelea întunecoase şi groteşti, ce goneau zgomotoase prin tuneluri. Eram într-un deficit total de mettā (blândeţe răbdătoare). Aveam o stare generală de aversiune în privinţa lor. Apoi m-am hotărât ca practica mea în timp ce călătoresc prin subteranul Londrei să fie una a blândeţii – răbdătoare. În loc să am resentimente, a început să îmi placă. Am început să simt blândeţe pentru oamenii de acolo. Aversiunea şi atitudinea critică au dispărut în totalitate.

Când simţi aversiune faţă de cineva, poţi observa tendinţa de a adăuga: „A făcut asta şi asta. E o astfel de persoană şi nu ar trebui să fie aşa!” Iar atunci când cineva îţi place: „Poate să facă asta şi asta. E o persoană aşa de blândă şi bună!” Dacă atunci altcineva îţi spune „Această persoană este foarte rea!” te înfurii. Dacă urăşti pe cineva şi altcineva îl laudă, de asemenea te înfurii. Nu vrei să auzi cât de buni îţi sunt inamicii. Când eşti plin de ură nu poţi să îţi imaginezi cum ar putea o persoană pe care o deteşti să aibă astfel de virtuţi; chiar dacă are unele calităţi, nu reuşeşti să îţi aminteşti niciuna. Poţi să îţi aminteşti doar lucrurile rele. Când cineva îţi place, chiar şi defectele lor îţi par duioase – „mici imperfecţiuni inofensive”.

Deci, recunoaşte aceste lucruri în propria ta experienţă; observă forţa plăcutelor şi neplăcutelor tale. Blândeţea – răbdătoare, mettā, este un instrument foarte folositor şi eficient pentru a trata meschinăriile şi trivialităţile pe care mintea le construieşte în jurul experienţelor neplăcute. Mettā este de asemenea o metodă foarte utilă celor ce au o minte excesiv de discriminativă şi critică, celor ce găsesc defecte peste tot, fără a se uita la ei înşişi, ci doar în exteriorul lor.

Este foarte comun în prezent să te plângi de vreme sau de guvern. Aroganţa personală dă naştere acestor comentarii urâte la adresa tuturor lucrurilor. Ori, un alt exemplu, te apuci să vorbeşti despre cineva care nu este de faţă, să îl faci una cu pământul în mod inteligent şi obiectiv. Eşti atât de analitic încât ştii exact de ce are acea persoană nevoie, ce ar trebui să facă şi ceea ce nu ar trebui să facă, şi de ce este în starea în care este. E foarte impresionant să ai o minte atât de ascuţită şi critică, încât să ştii ceea ce alţii ar trebui şi nu ar trebui să facă. Şi îţi spui „Adevărul e că sunt cu mult mai bun decât ei”.

Nu trebuie să ignori defectele şi imperfecţiunile. Trebuie doar să trăieşti în mod paşnic alături de ele. Să nu pretinzi să fie altfel. Deci mettā, câteodată presupune să nu ţii seama de ceea ce este greşit în tine şi în ceilalţi – însă asta nu înseamnă că nu observi aceste lucruri, ci doar că nu mai dai naştere altor probleme în jurul lor. Opreşti astfel de tendinţe fiind blând şi răbdător – prin coexistenţă paşnică.

Mersul conştient (Jongrom). Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Mersul „Jongrom*” este o practică de mers concentrat în timpul căreia eşti atent la mişcările picioarelor. Îţi aduci atenţia asupra mişcărilor corpului în mers, de la începutul cărării, până la sfârşitul ei, în timpul întoarcerii şi a opririi. Apoi apare intenţia de a merge, iar mai apoi mersul. Observaţi mijlocul cărării, sfârşitul, oprirea, întoarcerea, oprirea: acestea sunt puncte în care să vă adunaţi mintea atunci când rătăceşte în toate direcţiile. Poţi să pui la cale o revoluţie ori te miri ce în timp ce practici jongrom, dacă nu ai grijă! Oare câte revoluţii au fost puse la cale practicând jongrom....? Aşa că în loc să facem astfel de lucruri, folosim acest timp pentru a ne concentra asupra a ceea ce se întâmplă de fapt acum. Nu sunt senzaţii fantastice, de fapt sunt atât de ordinare încât nici nu le băgăm în seamă. Observaţi acum, că e nevoie să depunem un oarecare efort pentru a putea fi conştienţi de astfel de lucruri.

Când mintea voastră rătăceşte şi vă daţi seama că sunteţi plecaţi cu gândul în India, când în realitate vă aflaţi la mijlocul cărării de jongrom, atunci recunoaşteţi: „Oh!” În acel moment v-aţi deşteptat. Şi dacă v-aţi deşteptaţi redirecţionaţi-vă mintea asupra a ceea ce se întâmplă în prezent cu corpul dumneavoastră, în timp ce merge de aici – acolo. Este un antrenament al răbdării, întrucât mintea zburdă în toate direcţiile. Dacă în trecut aţi trăit momente de fericire în timp ce practicaţi meditaţia în mers şi vă gândiţi: „La ultima retragere am practicat jongrom şi chiar am simţit doar corpul mergând. Am simţit că nu există nu sine înăuntru şi m-a cuprins o stare de beatitudine. Of... dacă nu pot să o fac din nou...”, observaţi această dorinţă de a obţine ceva în concordanţă cu o amintire sau o fericire din trecut. Observaţi acest lucru ca pe o condiţie; e un obstacol. Renunţaţi definitiv la acest gând; nu contează dacă din această practică obţineţi momente de fericire. Doar un pas, iar mai apoi următorul – asta e tot ce e necesar: să abandonezi, să fii mulţumit cu foarte puţin, în loc să încerci să atingi o stare extatică pe care ai trăit-o cândva practicând acest tip de meditaţie. Cu cât încerci mai mult, cu atât mintea ta devine mai mizerabilă, pentru că urmăreşti dorinţa de a obţine ceva frumos, în concordanţă cu o amintire. Fii mulţumit cu ceea ce este acum, indiferent cum este. Împacă-te cu prezentul, în loc să te precipitezi încercând să faci acum ceva pentru a obţine o stare pe care ţi-o doreşti.

Câte un pas odată – observaţi ce liniştită este meditaţia în mers atunci când nu ai de făcut altceva decât să fi prezent în acest pas. Dar dacă te gândeşti că trebuie să cultivi samādhi prin practica mersului conştient şi mintea ta zburdă prin toate locurile, ce se întâmplă? „Nu suport această meditaţie în mers, nu obţin nici un pic de pace. Am încercat să obţin această senzaţie că merg însă nu e nimeni care merge şi mintea mea rătăceşte în altă parte” - pentru că nu înţelegi încă cum trebuie să practici, mintea ta idealizează, încercând să obţină ceva, în loc doar să fie. Când mergi, nu trebuie decât să mergi. Un pas, următorul – simplu... Dar nu este aşa de simplu, nu-i aşa? Mintea se lasă dusă, încercând să înţeleagă ce ar trebui să faci, ce nu faci bine, şi de ce nu îţi iese.

În mănăstire, ceea ce facem este să ne trezim de dimineaţă, să psalmodiem, să medităm, să muncim, să facem curat în mănăstire, să gătim, să şedem, să stăm în picioare, să mergem, să muncim, orice lucru îl luăm aşa cum e, câte unul singur odată. Să iei lucrurile aşa cum sunt e ne-ataşament, iar asta aduce pace şi uşurare. Viaţa se schimbă, iar noi o putem vedea în timp ce se schimbă. Putem să ne adaptăm schimbării din lumea senzorială, oricum ar fi aceasta, plăcută sau neplăcută. Putem întotdeauna să rezistăm, să facem faţă vieţii, indiferent ce ni se întâmplă. Dacă realizăm adevărul, realizăm pacea interioară.
_______________________________
* Jongrom (cuvânt thailandez) înseamnă a merge înspre şi dinspre, pe o cărare dreapta

Efort și relaxare. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Efortul este pur și simplu să faci ceea ce trebuie făcut și acesta variază în funcție de caracterul și obiceiurile fiecăruia. Unii oameni au mai multă energie – atât de multă încât sunt tot timpul în căutarea unor lucruri de făcut. Îi puteți observa căutându-și de lucru, tot timpul angajați în exterior. În meditație nu căutăm ceva de făcut, o scăpare, ci cultivăm efortul interior. Observăm mintea și ne concentrăm asupra subiectului.

Dacă depui prea mult efort devii agitat, iar dacă depui prea puțin te moleșești și trupul începe să se înmoaie. Corpul tău este un bun instrument de măsură a efortului: îți menții corpul drept, atunci poți să îl umpli cu efort; aliniază-ți corpul, ridică-ți pieptul, ține spatele drept. E nevoie de multă voință, așa că corpul tău este un bun indicator al efortului. Dacă ești leneș, găsești cea mai ușoară postură – forța gravitației te trage în jos. Când e rece afară, trebuie să împingi energia în sus prin șira spinării pentru a iriga corpul, nu să te cuibărești pe sub pături.

Practicând ānāpānasati (urmărirea respirației) te concentrezi asupra ritmului. Eu am găsit că este foarte folositor să învăț să încetinesc, în loc să fac totul rapid – ca și în cazul gândirii. Te concentrezi asupra unui ritm care este mult mai lent decât cel al gândurilor. Ānāpānasati te silește să încetinești, are un ritm mai blând. Deci, încetăm să mai gândim: suntem mulțumiți doar cu o inspirație și o expirație, considerăm că avem tot timpul din lume la dispoziție pentru a fi împreună cu o singură inspirație, de la început, la mijloc și până la sfârșitul ei.

Dacă încerci să obții samādhi (concentrare) prin ānāpānasati, atunci deja ți-ai stabilit un țel de atins – faci asta pentru a obține ceva pentru tine, așa că ānāpānasati devine o experiență deosebit de frustrantă și începe să te enerveze. Poți să fi prezent într-o singură inspirație? Poți fi mulțumit cu o singură expirație? Cu acest scurt, simplu interval de timp?

Atunci când urmărești să atingi jhāna (absorpție) cu ajutorul acestei meditații și chiar te străduiești și depui efort în acest sens, nu încetinești, ci încerci să obții, să atingi ceva, în loc să te mulțumești, umil, cu o inspirație și o expirație. Succesul în ānāpānasati constă în doar atât – să fii atent pe durata unei inspirații, pe durata unei expirații. Stabilește-ți atenția la început și la sfârșit sau la început, la mijloc și la sfârșit. Asta îți dă niște puncte concrete de orientare, astfel încât dacă mintea ta rătăcește mult în timpul exercițiului ești în special atent, examinând începutul, mijlocul și sfârșitul. Dacă nu faci asta, mintea ta tinde să rătăcească.

Eforturile noastre se concentrează doar în asta; orice altceva este suprimat sau abandonat în acest interval de timp. Reflectați asupra diferenței dintre inspirație și expirație – examinați-o. Care dintre ele vă place mai mult? Câteodată vi se va părea că respirația tinde să dispară; devine foarte fină. Corpul pare să respire de unul singur și ai această senzație ciudată că nu vei mai respira. E puțin înspăimântător.

Dar acesta este un exercițiu. Te centrezi asupra respirației, fără a încerca să o controlezi. Câteodată, când îți concentrezi atenția asupra nărilor, simți că întregul corp respiră de unul singur.

Adesea suntem extrem de serioși cu privire la toate lucrurile – total lipsiți de bucurie și fericire, fără simțul umorului, reprimând totul. Așa că înveseliți mintea, fiți relaxați și în voie, acordați-vă tot timpul din lume, fără a fi supuși presiunii cauzate de dorința de a obține ceva important. Nimic special, nimic de atins, nimic important, doar un lucru mărunt. Chiar și atunci când aveți o singură inspirație conștientă dimineața, este mai bine decât ceea ce fac majoritatea oamenilor. Cu siguranță este mai bine decât să fii nepăsător toată ziua.

Dacă ești o persoană negativistă, încercă să fi mai blând cu tine, străduiește-te să te accepți. Relaxează-te și nu îți fă din meditație o povară. Încearcă să vezi meditația ca pe o oportunitate de a obține pace și ușurare în momentul prezent. Relaxează-ți corpul și bucură-te de pace.

Nu te lupți cu forțele răului. Dacă simți aversiune către ānāpānasati, observă și acest lucru. Nu trebuie să simți că e ceva ce trebuie să faci, ci mai degrabă că e ceva plăcut, ceva ce te bucuri să faci. Nu trebuie să faci nimic altceva, așa că poți fi complet relaxat. Ai deja tot ce îți trebuie: ai respirația, trebuie doar să te așezi, nu e nimic dificil de făcut, nu ai nevoie de aptitudini speciale, nici măcar nu e nevoie să fii prea inteligent. Când te gândești „Nu pot să o fac!” , recunoaște asta ca pe o rezistență, o frică sau o frustrare și relaxează-te.

Dacă îți dai seama că devii tensionat și încordat din cauza meditației ānāpānasati, atunci oprește-te din practică. Nu o transforma într-un lucru dificil, într-o povară. Dacă nu poți să o faci atunci șezi doar. Eu personal, când ajungeam în astfel de stări, pur și simplu contemplam pacea. Gândeam: „Trebuie... trebuie... trebuie să fac asta”, iar apoi îmi spuneam „Doar bucură-te de pace! Relaxează-te”.

Dubii, neliniște, nemulțumire, aversiune... în scurt timp eram în stare să contemplez pacea, spunându-mi în mod repetat, hipnotic „Relaxează-te, relaxează-te”. Dubiile cu privire la propria-mi persoană apăreau: „Nu are rost, nu ajung nicăieri în felul asta. Trebuie să obțin ceva”. În curând însă reușeam să mă împac cu asta. Trebuie să te calmezi mai întâi, iar atunci când ești relaxat poți să practici ānāpānasati. Dacă vrei ceva de făcut, poți face asta.

La început practica ta poate fi foarte plicticoasă; te simți neîndemânatic și lipsit de speranță ca și atunci când înveți să cânți la chitară. La început, degetele îți sunt atât de neîndemânatice, încât pari lipsit de speranță, însă după o vreme începi să dobândești îndemânare și devine destul de ușor. Înveți să fii martor la ceea ce se întâmplă în mintea ta, în așa fel încât să știi atunci când devii neliniștit, tensionat sau plin de aversiune, să recunoști aceste stări și nu să te convingi că nu este așa. Ești pe deplin conștient de felul în care stau lucrurile: și ce faci atunci când ești neliniștit, tensionat și plin de aversiune? Te relaxezi.

În primii mei ani petrecuți cu Ajahn Chah, se întâmpla să fiu uneori foarte serios în privința meditației și mult prea necruțător și solemn în privința mea. Îmi pierdeam de tot simțul umorului, deveneam serios ca un cadavru, ca o creangă uscată. Depuneam foarte mult efort, însă îmi cauza atâta neplăcere și tensiune să mă tot gândesc: „Trebuie să.. Sunt prea leneș”. Mă simțeam atât de vinovat dacă nu meditam toată ziua – o stare mentală groaznică, lipsită de bucurie. Așa că urmăream această stare. Meditam asupra mea, așa cum eram, uscat ca un băț. Când toată treaba asta devenea extrem de neplăcută, nu trebuia decât să îmi aduc aminte opusul: „Nu trebuie să faci nimic. Nu e nici un loc în care să mergi, nici o treabă de făcut. Împacă-te cu lucrurile așa cum sunt ele, relaxează-te, las-o mai moale”. Foloseam aceste lucruri.

Când mintea ta ajunge într-o astfel de stare, aplică opusul, învață să iei lucrurile ușor. Citești cărți în care ți se spune să nu pui efort în nimic - „doar lasă lucrurile să evolueze în felul lor natural” și te gândești - „tot ce trebuie să fac este să mă odihnesc”. Și atunci aluneci într-o stare pasivă, de amorțeală. Atunci este însă timpul să depui puțin mai mult efort.

Cu ānāpānasati nu trebuie să îți susții efortul decât pe durata unei inspirații. Și dacă nu îl poți susține pe durata unei inspirații, susține-l măcar pe durata unei jumătăți de inspirații. În acest mod nu încerci să atingi perfecțiunea dintr-o dată. Nu trebuie să faci totul exact așa cum trebuie pentru că ai tu o idee despre cum ar putea să fie, ci trebuie să lucrezi cu acele probleme care există. Dacă ți-e mintea împrăștiată, e o dovadă de înțelepciune să recunoști că mintea îți zboară peste tot – e cunoaștere intuitivă. Să te gândești că nu ar trebui să fii așa, să te detești sau să te simți descurajat pentru se întâmplă să fii în acest fel – asta e ignoranță.

Cu ānāpānasati recunoști cum stau lucrurile în prezent și începi de acolo; îți susții atenția puțin mai mult și începi să înțelegi ce este concentrarea, făcând angajamente pe care să le poți duce la bun sfârșit. Nu îți lua angajamente de Superman dacă nu ești Superman. Practică ānāpānasati pentru zece sau cincisprezece minute în loc să te gândești că o să o faci toată noaptea, „O să practic ānāpānasati începând de acum, până în zori”. Căci vei eșua și o să te enervezi. Stabilește-ți perioade pe care știi că ești capabil să le respecți. Experimentează, lucrează cu mintea, până ce înțelegi cum să depui efort și cum să te relaxezi.

Ānāpānasati este ceva imediat. Te conduce la cunoaștere intuitivă – vipassanā. Natura impermanentă a respirației nu este a ta, nu-i așa? Începând de la naștere, corpul tău respiră de unul singur. Inspiră și expiră – una o condiționează pe cealaltă. Atâta timp cât corpul va fi în viață, așa vor sta lucrurile. Nu controlezi nimic, respirația aparține naturii, nu este a ta, e lipsită de sine (anatta n.t.). Atunci când observi asta, practici vipassanā, cunoașterea intuitivă. Nu este ceva fascinant, excitant sau neplăcut. E un lucru natural.

Mantra "Buddho" - Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Atenţia conştientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumeddho - continuare - ANAPANASATI

Instrucţiuni
Urmărirea respiraţiei (ānāpānasati)

Ānāpānasati e o modalitate de concentrare a minţii asupra respiraţiei şi indiferent dacă eşti deja un expert în asta, ori consideri că e o cauză pierdută, în oricare din situaţii, vine la un moment dat vremea să încerci această metodă. E o ocazie de a cultiva „samādhi” - concentrarea, prin mobilizarea atenţiei exclusiv asupra senzaţiei produsă de respiraţie. Deci, angajaţi-vă pe deplin în această senzaţie pe durata unei inspiraţii şi a unei expiraţii. Nu încercaţi să o faceţi, să zicem, pentru o perioadă de cinsprezece minute, pentru că nu veţi reuşi în acest mod, dacă asta este durata desemnată de voi pentru concentrarea minţii într-un singur punct. Aşa că, folosiţi mai bine doar durata a unei inspiraţii şi a unei expiraţii.

Succesul vostru depinde mai degrabă de răbdare decât de puterea voinţei, pentru că mintea rătăceşte şi trebuie întotdeauna să o aducem cu răbdare înapoi la respiraţie. Când ne dăm seama că mintea a luat-o la plimbare, conştientizăm această stare de fapt: poate că e din cauză că punem prea multă energie la început, iar apoi nu o susţinem, facem prea mult efort fără a avea puterea să îl  întreţinem. Aşa că vom folosi doar durata unei inspiraţii şi a unei expiraţii pentru a limita efortul la această durată de timp în care să susţinem atenţia. Puneţi efort la începutul expiraţiei pentru a o susţine pe întreaga ei durată, până la sfârşit, apoi la fel şi în cazul inspiraţiei. În cele din urmă lucrurile se aşează şi se spune că ai intrat în samādhi când nu mai e nevoie de efort.

La început va părea că este nevoie de mult efort sau că nu putem să o facem, asta pentru că nu suntem obişnuiţi cu astfel de lucruri. Majoritatea minţilor au fost antrenate pentru a folosi gândirea asociativă. Citind cărţi sau făcând alte lucruri similare mintea a fost antrenată să meargă de la un cuvânt la altul, să creeze gânduri şi concepte bazate pe logică şi raţiune. Ānāpānasati însă, este un alt fel de antrenament, în care obiectul asupra căruia ne concentrăm este atât de simplu, încât este cu totul neinteresant la nivel intelectual. Deci nu e o chestiune de a fi interesat, ci de a depune efort şi de a folosi această funcţie naturală a corpului drept punct de concentrare. Corpul respiră fie că eşti tu conştient de asta sau nu. Această metodă de meditaţie nu se aseamănă cu pranayama, cu ajutorul căreia dezvolţi putere prin respiraţie, ci este o tehnică prin care dezvolţi samādhi – concentrarea – şi atenţia conştientă, observând respiraţia naturală, aşa cum este ea în momentul prezent. La fel ca şi cu restul lucrurilor, este ceva ce trebuie să practici pentru a reuşi. Nimeni nu întâmpină probleme în a înţelege teoria; practica continuă este aceea care îi descurajează pe oameni.

Observaţi însă tocmai această descurajare ce se naşte din faptul că nu puteţi obţine rezultatul dorit, întrucât ea este cea care vă obstrucţionează practica. Observaţi această senzaţie, recunoaşteţi-o şi apoi abandonaţi-o. Întoarceţi-vă la respiraţie. Fiţi conştienţi de acel punct în care deveniţi sătui sau simţiţi aversiune ori nerăbdare, recunoaşteţi această stare, abandonaţi-o şi întoarceţi-vă din nou la respiraţie.

ATENŢIA CONŞTIENTĂ: CALEA SPRE NEMURIRE Învăţăturile Venerabilului Ajahn Sumedho despre meditaţie

(fragment)

Câteva cuvinte înainte de a începe

Majoritatea acestor instrucţiuni pot fi puse în aplicare fie şezând, fie în mers. Tehnica conştientizării respiraţiei (ānāpānasati) menţionată în primele capitole este în general practicată în poziţia şezând, întrucât nemişcarea îi sporeşte eficacitatea. Pentru această poziţie este important ca şirea spinării să fie erectă, fără a fi însă tensionată, gâtul aliniindu-se cu aceasta şi capul într-o poziţie echilibrată, astfel încât să nu alunece înainte. Multe persoane găsesc poziţia lotusului (şezând pe o pernă sau o saltea cu una sau ambele tălpi ale picioarelor orientate în sus şi aşezate pe coapsa opusă) ca fiind echilibrul perfect între efort şi stabilitate – după câteva luni este bine ca practicantul să se antreneze, încet, puţin câte puţin, înspre această postură. Însă dacă aceasta apare ca fiind prea dificilă poate fi folosit un scaun cu spătar drept.

Odată ce aţi dobândit un oarecare echilibru şi stabilitate a posturii, mâinile şi muşchii feţei trebuie relaxaţi, palmele aşezate în poală, una peste cealaltă. Lăsaţi ochii să se închidă, destindeţi-vă mintea.. şi abordaţi obiectul meditaţiei.

'Jongrom' (un cuvânt thailandez derivat din caṅkama, în limba Pāli, limba scripturilor) înseamnă a păşi înainte şi înapoi pe o cărare dreaptă. Aceasta (ideal ar fi să aibă cam douăzeci, treizeci de paşi) trebuie să fie delimitată de două obiecte vizibile, astfel încât să nu fie nevoie să numeri paşii. Mâinile trebuie să fie împreunate uşor în faţă, sau la spate, cu braţele relaxate. Privirea trebuie direcţionată în jos, cam la 10 paşi înainte fără a fixa ceva anume, menţinând însă un unghi confortabil pentru gât. Mersul se execută într-o manieră liniştită şi odată ajunşi la capătul cărării face-ţi o pauză pe durata unui ciclu sau două de respiraţie, după care întoarceţi-vă şi continuaţi mersul în acelaşi fel.

Investigaţie
Ce este meditaţia?

Meditaţia este un cuvânt des folosit în zilele noastre şi care acoperă o plajă întinsă de practici. în buddhism, acest cuvânt desemnează două practici meditative – una numită 'samatha' şi cealaltă 'vipassanā'. Meditaţia samatha este o practică de concentrare a minţii asupra unui obiect în loc de a o lăsa să rătăcească la la întâmplare. Alegi un obiect precum senzaţia produsă de respiraţie şi îţi concentrezi întreaga atenţie asupra senzaţiilor produse de inspiraţie şi expiraţie. În cele din urmă, prin această practică mintea ajunge la o stare de calm şi te linişteşti, ca şi consecinţă a faptul că ai întrerupt toate celelalte influenţe care vin prin simţuri.

Obiectele folosite pentru a liniştii mintea sunt liniştitoare (bineînţeles). Dacă vrei să ai o minte excitată, du-te şi fă ceva excitant. Nu te du la o mănăstire buddhistă, du-te la o discotecă. Este uşor să te concentrezi asupra lucrurilor excitante, nu-i aşa? Acestea emit o vibraţie care te absoarbe imediat. Dacă mergi la cinematograf şi rulează un film captivant eşti fermecat imediat. Nu trebuie să depui nici un efort pentru a urmări ceva excitant, romantic sau aventuros. Dar dacă nu eşti obişnuit, să urmăreşti ceva liniştitor poate fi extrem de plictisitor. Ce poate fi mai plictisitor decât să îţi urmăreşti respiraţia, atunci când eşti obişnuit să faci lucruri mai excitante? Aşa că pentru a dezvolta o astfel de abilitate trebuie să depui un efort mental, pentru că respiraţia nu e nici interesantă, nici romantică, nici aventuroasă sau sclipitoare, este aşa cum este. În consecinţă, trebuie să depui efort pentru că nu primeşti nici o stimulare din exterior.

În acest tip de meditaţie, nu încerci să creezi o imagine, ci doar să te concentrezi asupra unor senzaţii obişnuite produse de corpul tău, aşa cum este el acum: să îţi susţii atenţia asupra respiraţiei. Când reuşeşti să faci asta, respiraţia ta devine din ce în ce mai rafinată şi prin urmare te linişteşti. Cunosc oameni care recomandă meditaţia samatha pentru hipertensiune arterială, întrucât calmează inima.

Deci, aceasta este practica de calmare. Puteţi alege diverse obiecte asupra cărora să vă concentraţi şi să vă antrenaţi pentru a vă susţine atenţia până când absorbiţi sau deveniţi una cu obiectul de meditaţie. Chiar veţi simţi un sentiment de unitate cu obiectul asupra căruia v-aţi concentrat şi asta numim noi absorbţie.

Cealaltă practică este 'vipassanā' sau 'meditaţia intuitivă'. Cu meditaţia intuitivă îţi deschizi mintea către toate fenomenele. Nu alegi un anumit obiect asupra căruia să te concentrezi sau în care să te absorbi, ci priveşti pentru a înţelege cum sunt lucrurile în realitate. Ceea ce putem observa în această privinţă este că toată experienţa noastră senzorială este impermanentă. Tot ce vedem, auzim, mirosim atingem sau gustăm, toate condiţiile mentale – sentimentele, amintirile şi gândurile – sunt schimbătoare, ele apar şi dispar. În vipassanā, luăm această caracteristică a impermanenţei ca pe un mod de a vedea întreaga noastră experienţă senzorială pe care o trăim în meditaţie.

Aceasta nu este doar o atitudine filozofică sau o credinţă într-o anumită teorie buddhistă. Impermanenţa trebuie să fie cunoscută direct, intuitiv, dechizându-ţi mintea şi privind, fiind conştient de felul în care sunt lucrurile în realitate. Nu înseamnă să analizezi lucrurile pornind de la presupunerea că ele ar trebui să fie într-un anumit fel când nu sunt aşa, iar apoi să încerci să înţelegi de ce nu sunt aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Prin practica meditaţiei intuitive nu încercăm să ne analizăm pe noi înşine ori chiar să schimbăm lucrurile pentru a se potrivi cu dorinţele noastre. Prin această practică observăm cu răbdare că orice lucru apare este sortit dispariţiei, fie el de natură fizică sau mentală.

Aceasta include şi organele de simţ, obiectul simţurilor şi conştiinţa ce apare odată cu contactul dintre acestea. Mai sunt de asemenea, condiţiile mentale plăcute şi neplăcute, ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm sau atingem, numele pe care le dăm lucrurilor, ideile, cuvintele şi conceptele pe care le creem în jurul experienţei noastre senzoriale. Mare parte din viaţa noastră este bazată pe presupuneri greşite, făcute neînţelegând şi neinvestigând cu adevărat adevărata natură a lucrurilor. Astfel că viaţa unuia ce nu este trezit şi conştient tinde să fie deprimantă sau năucitoare, în special atunci când sunt dezamăgiţi sau se întâmplă vreo tragedie. Atunci, acela devine copleşit, tocmai pentru că nu a observat adevărata natură a lucrurilor.

În termeni buddhişti folosim cuvântul 'Dhamma' sau 'Dharma' ce înseamnă 'aşa cum este' sau 'legile naturii'. Când observăm şi practicăm Dhamma, ne deschidem mintea înspre adevărata natură a lucrurilor. în acest mod nu reacţionăm orbeşte la experienţa noastră senzorială, ci o înţelegem şi prin această înţelegere începem să o abandonăm. începem să ne eliberăm din a fi robii împovăraţi, orbiţi, înşelaţi de aparenţe. Acum, să fii trezit şi conştient nu e o problemă de devenire, ci o chestiune de a fi aşa. Astfel, observăm felul în care sunt lucrurile acum, în prezent, în loc să facem ceva pentru a le putea observa în viitor. Observăm corpul aşa cum este el, şezând aici. Aparţine naturii, nu-i aşa? Corpul uman aparţine pământului, este întreţinut de lucruri ce cresc din pământ. Nu putem să trăim doar cu aer sau să importăm hrană crescută pe Venus sau Marte. Trebuie să mănânci lucruri care cresc şi trăiesc pe acest pământ. După ce corpul moare se întoarce înapoi în pământ, putrezeşte, se descompune şi devine din nou pământ. Urmează legile naturii, ale creării şi distrugerii, ale naşterii şi morţii. Nimic din ceea ce se naşte nu rămâne permanent în aceeaşi stare, ci creşte, îmbătrâneşte şi moare. Toate lucrurile din natură, chiar şi universul însuşi are o durată de existenţă, naştere şi moarte, început şi sfârşit. Tot ceea ce este în puterea noastră de a percepe şi concepe este schimbător, este impermanent. Deci nu îţi va putea oferi o satisfacţie permanentă.

Practicând Dhamma, observăm de asemenea cât de nesatisfăcătoare este experienţa noastră senzuală. Puteţi observa în viaţa voastră că ori de câte ori încercaţi să găsiţi plăcere în experienţa senzorială, nu puteţi fi satisfăcuţi decât temporar, nu găsiţi decât o bucurie de scurtă durată, apoi experienţa se schimbă. Aceasta pentru că nu există nici un punct în conştiinţa senzorială care să aibă o calitate sau o esenţă permanentă. Astfel, experienţa simţurilor este întotdeauna schimbătoare şi doar din cauza ignoranţei şi necunoaşterii avem aşteptări mari de la ea. Avem tendinţa de a pretinde, spera şi de a inventa tot felul de lucruri, doar ca mai apoi să ne simţim teribil de dezamăgiţi, disperaţi, trişti şi înspăimântaţi. Tocmai aceste aşteptări şi speranţe ne duc la disperare, chin, tristeţe şi durere, tânguire, bătrâneţe, boală şi moarte.

Acesta este o modalitate de a investiga experienţa senzorială. Mintea poate gândi în abstracţiuni, poate crea diverse idei şi imagini, poate face lucruri foarte rafinate sau foarte grosiere. Există o gamă foarte largă de posibilităţi, de la stări foarte rafinate de fericire extatică, până la stări mizerabile, brute şi dureroase; de la rai până la iad, ca să folosim nişte termeni pitoreşti. Însă nu există nici un rai sau iad permanent. Nici o stare permanentă care să poată fi percepută sau concepută. În meditaţie, odată ce vedem cât de limitată şi schimbătoare este experienţa noastră senzorială, începem de asemenea să realizăm că nu este a noastră, că e „anatta”, lipsită de sine.

Aşa că, înţelegând asta, începem să ne eliberăm de povara identificării cu condiţiile senzoriale. Acum, aceasta nu se realizează stârnind aversiune faţă de ele, ci înţelegând adevărata lor natură. Acesta este un adevăr care trebuie realizat nu crezut. Anatta nu e o credinţă buddhistă, e o realizare concretă. Dacă nu vei încerca niciodată să investighezi şi să înţelegi aceste lucruri, probabil că vei trăi toată viaţă cu presupunerea că eşti trupul tău. Chiar dacă atunci când ai citi vreo poezie frumoasă sau vreo filozofie mai nouă ai putea gândi: „O, nu sunt corpul meu..”, ai putea crede că este o teorie bună că omul nu este corpul său, însă nu ai realiza cu adevărat asta. Chiar dacă unii oameni, intelectuali şi aşa mai departe spun: „Noi nu suntem corpurile noastre, corpul nu este sinele”, asta e uşor de zis, să cunoşti cu adevărat acest lucru însă, este cu totul altceva. Prin această practică meditativă, prin investigare şi înţelegere a realităţii, începem să ne eliberăm de ataşamente. Când nu mai avem aşteptări, când nu mai pretindem nimic, atunci bineînţeles că nu mai simţim disperarea, supărarea şi frustrarea de a nu primi ceea ce vrei. Aşa că acesta este ţelul ultim, Nibbana – realizarea detaşării de orice lucru ce are un început şi un sfârşit. Atunci când renunţăm la aceste ataşamente insidioase, habituale către ceea ce se naşte şi moare, începem să realizăm Nemurirea.

Unii oameni trăiesc reacţionând la viaţă pentru că aşa au fost condiţionaţi, precum câinele lui Pavlov. Atâta timp cât nu te-ai trezit la adevărata realitate atunci nu eşti decât o creatură inteligentă condiţionată, nu chiar un câine prost şi condiţionat. Ai putea să te uiţi cu superioritate la câinele lui Pavlov care salivează atunci când aude clopoţelul, însă observă cum la rândul nostru facem lucruri similare. Asta pentru că în ceea ce priveşte experienţa senzorială totul este condiţionare, nu există o persoană, un suflet, o esenţă personală. Aceste trupuri, aceste sentimente, amintiri şi gânduri sunt percepţii ce apar în minte condiţionate de durere, de faptul că ne-am născut oameni, în familiile în care ne-am născut, că aparţinem unei clase, unei rase, unei naţionalităţi; în funcţie de faptul că avem un corp bărbătesc sau femeiesc atrăgător sau neatrăgător şi aşa mai departe. Toate acestea sunt condiţii care nu sunt ale noastre, nu sunt „Eu”, „Al Meu”. Aceste condiţii urmează legile naturii, legile naturale. Nu putem spune „Eu nu vreau ca trupul meu să îmbătrânească” - adică putem să o spunem, dar indiferent cât de insistenţi am fi, trupul tot o să îmbătrânească. Nu ne putem aştepta ca trupul nostru să nu simtă niciodată durere, să nu se îmbolnăvească, să aibă pentru totdeauna auz şi văz perfect. Însă sperăm, nu-i aşa? „Sper să fiu întotdeauna sănătos, să nu ajung niciodată invalid şi să am întotdeauna vederea bună, să nu orbesc; să am urechi bune şi să nu ajung niciodată ca şi acei oameni la care trebuie să ţipi ca să te audă; şi că nu voi ajunge niciodată senil şi că voi avea întotdeauna controlul facultăţilor mele, până la nouăzeci şi cinci de ani când voi muri pe deplin alert, luminos şi vesel, în somn, fără nici un pic de durere”. Aşa ne-ar place la toţi. Unii ar putea să o ducă mult şi să moară într-o astfel de manieră idilică, în timp ce restul dintre noi am putea să ne pierdem toţi vederea mâine. Este puţin probabil, dar nu imposibil. Totuşi, povara vieţii se diminuează considerabil atunci când reflectăm la limitările existenţei noastre. Atâta mizerie vine din faptul de a avea aşteptări mari şi a nu putea niciodată primi atât cât ai sperat.

Astfel că, în meditaţia noastră şi în înţelegerea intuitivă a realităţii vedem că frumuseţea, rafinamentul şi plăcerea sunt condiţii impermanente – la fel ca şi durerea, mizeria şi urâţenia. Dacă înţelegi cu adevărat asta, vei putea să te bucuri şi să înduri orice ţi se va întâmpla. De fapt, multe dintre lecţiile pe care viaţa ni le predă sunt învăţate îndurând ceea ce nu ne place în noi înşine şi în lumea din jurul nostru; să poţi să ai răbdare şi să fi bun, să nu faci caz de imperfecţiunile experienţei senzoriale. Putem să ne adaptăm, să îndurăm şi să acceptăm natura schimbătoare a ciclului senzorial al naşterii şi al morţii abandonând ataşamentul faţă de el. Când ne eliberăm de identificarea cu acesta, atunci trăim adevărata noastră natură, care este cunoaşterea clară şi luminoasă; însă aceasta nu mai este ceva personal, nu mai este „Eu” sau „Al Meu”, nu mai există dobândire sau ataşament. Ne putem ataşa doar de ceea ce nu este al nostru.

Învăţăturile lui Buddha nu sunt decât nişte instrumente de ajutor, o modalitatea de a privi experienţa senzorială ce ne ajută a o înţelege. Nu sunt nişte porunci, o dogmă religioasă pe care trebuie să o acceptăm, în care trebuie să credem. Sunt nişte indicatoare ce ne îndrumă către adevărata natură a lucrurilor. Deci nu vom folosi învăţăturile lui Buddha pentru a ne agăţa de ele ca de un scop ultim, ci pentru a ne aduce aminte să fim treji, vigilenţi şi conştienţi că tot ceea ce apare va dispărea.

Aceasta este o observaţie, o reflecţie continuă, constantă asupra lumii senzoriale, pentru că ea are o influenţă extrem de puternică. Faptul că avem un trup ca acesta, în această societate în care trăim, ne expune la o presiune fantastică. Totul se mişcă atât de repede – televiziunea şi tehnologia modernă, maşinile – totul are tendinţa de a se mişca într-un ritm accelerat. Este atractiv, excitant, interesant şi ne incită simţurile. Observaţi spre exemplu, atunci când mergeţi la Londra, cum toate panourile publicitare îşi canalizează atenţia înspre sticle de whisky şi ţigări. Atenţia ta se îndreaptă către lucrurile pe care le poţi cumpăra, întotdeauna renăscând în experienţa senzorială. Societatea materialistă încearcă să îţi trezească lăcomia, pentru ca să cheltui banii şi cu toate astea să nu fi niciodată satisfăcut cu ceea ce ai. Întotdeauna există ceva mai bun, ceva mai nou, ceva mai delicios decât ceea ce era ieri cel mai delicios... şi continuă aşa la nesfărşit, trăgându-te astfel afară, în obiectele simţurilor.

Dar când venim în camera altarului, o facem nu ca să ne uităm unii la alţii sau ca să fim atraşi de vreunul din obiectele din cameră, ci ca să le folosim pentru aducere aminte. Ca să ne amintim fie să ne concentrăm asupra unui obiect liniştitor, fie să ne deschidem mintea, să reflectăm şi să investigăm adevărata natură a lucrurilor. Trebuie să facem asta fiecare dintre noi. Iluminarea unuia nu ne va ilumina şi pe restul dintre noi. Deci este vorba despre o mişcare înspre interior, nu să cauţi în exterior pe cineva iluminat care să te ilumineze. Vă oferim această oportunitate de a beneficia de încurajare şi ajutor, pentru ca cei interesaţi să o poată folosi. Aici cel puţin poţi fi aproape sigur că nu va încerca nimeni să îţi fure poşeta. Zilele astea nu mai poţi fi sigur de nimic, însă cu siguranţă sunt mai puţine şanse decât dacă ai sta în Piccadilly Circus. Mănăstirile buddhiste sunt refugii pentru astfel de deschideri ale minţii. Ca fiinţe umane, aceasta este oportunitatea voastră.

Ca fiinţe umane avem o minte ce poate observa şi reflecta. Poţi observa dacă te simţi fericit sau mizerabil. Poţi observa furia sau gelozia sau confuzia din minte. Când şezi şi te simţi foarte confuz şi supărat există în tine ceva care ştie. Poate că deteşti această stare şi reacţionezi orbeşte la ea, dar dacă ai mai multă răbdare, poţi observa că nu este decât o condiţie temporară, schimbătoare, un puseu trecător de confuzie, furie sau lăcomie. Un animal însă nu poate face asta. Când este furios este doar atât, este pierdut complet în furie. Spune-i unei pisici furioase să îşi observe furia. Nu am reuşit să ajung nicăieri cu pisica noastră. Nu poate reflecta asupra furiei. Dar eu pot şi sunt convins că şi voi puteţi. Dacă văd în faţa mea o farfurie de mâncare delicioasă, mişcarea din mintea mea este identică cu cea din mintea lui Doris, pisica noastră. Însă noi putem observa atracţia animalică faţă de lucrurile care miros şi arată bine.

Asta înseamnă să foloseşti înţelepciunea, urmărind acel impuls şi înţelegându-l. Acel lucru care observă lăcomia nu este lăcomia. Lăcomia nu se poate observa pe sine. Ceea ce nu este lăcomie însă poate să o observe. Această observare o numim noi „Buddha” sau „Înţelepciunea lui Buddha” - conştientizarea adevăratei naturi a lucrurilor.