Buddhismul spune ca toate lucrurile condiționate sunt impermanente, impersonale și, prin urmare, nesatisfăcătoare (anicca, anatta, dukkha). Paticcasamuppāda – Apariția dependentă - una dintre temele centrale ale buddhismului, explică nu doar modul în care întreaga noastră experiență apare în relație cu factorii care o condiționează, dar și modul în care, ființele orbite de ignoranță rămân prizoniere în ciclul nesfârșit al nașterii și al morții.
Cele 12 verigi ale lanțului apariției dependente sunt:
ignoranță > formațiuni voliționale > conștiință > nāma-rūpa, perechea mental-material > cele șase baze senzoriale > contact > senzație > dorință > agățare > devenire > naștere > bătrânețe și moarte.
(avijja > sankhara > viññana > namarupa > salayatana > phassa > vedana > tanha > upadana > bhava > jati > jaramarana ... soka parideva dukkha domanassa upayasa)
Explicația „ortodoxă” acceptată de tradiția Theravāda împarte cele 12 componente mai sus enumerate pe parcursul a trei vieți. Astfel, ignoranța din existența precedentă a condiționat formațiunile voliționale, adică kamma (termenul pali echivalent al mai cunoscutului karma din sanscrită), ceea ce a determinat conștiința să se perpetueze după moarte și să se stabilească într-un nou embrion, alcătuit din cele două componente nāma-rūpa. În acest moment se poate spune că cea de-a doua ființă este deplin formată și ca orice ființă funcțională este înzestrată cu cele șase organe senzoriale (în buddhism mintea este cel de-al șaselea simț). Atunci când organul senzorial funcțional, obiectul senzorial și conștiința corespunzătoare simțului respectiv se întâlnesc apare contactul, care generează o senzație anume, plăcută, neplăcută sau neutră, la care ființa răspunde prin dorința ca acea senzație să se perpetueze în cazul în care este una plăcută sau să înceteze în cazul în care este una neplăcută. În oricare dintre aceste situații intervine agățarea de rezultatul scontat și aici începe procesul devenirii. Această devenire este forța care poartă ființa ignorantă înspre reînnoirea existenței printr-o nouă naștere, care va aduce cu ea bătrânețea și moartea.
Această explicație este atribuita călugărului savant de origine indiană Buddhaghosa, care a trăit în secolul V și care este principalul autor al textelor exegetice ale tradiției Theravāda. Modul în care comentatorii au explicat sutrele și anumite doctrine este azi privit cu suspiciune de unii cercetători și practicanți și cred că există în prezent o tendință de aducere în plin plan a textelor antice și de a acorda mai puțină credibilitate comentariilor și sub-comentariilor care sunt cu 1000 de ani mai târzii.
Doctrina apariției dependente a fost explicată de unii autori moderni ca derulându-se pe parcursul unei singure vieți, de nenumărate ori chiar. Un nume cu rezonanță care a susținut această versiune este Buddhadāsa Bhikkhu (1906 - 1993), un respectat călugăr tailandez, care susținea că apariția dependentă explicată pe parcursul a trei vieți nu prezintă niciun interes practic. Ori scopul pentru care Buddha a predat această doctrină este acela de a ajuta oamenii să înțeleagă și să pună capăt suferinței. Așezarea verigilor acestui lanț pe parcursul a trei vieți, spune el, ne lasă în imposibilitatea de a acționa în prezent pentru a pune capăt suferinței. El susține că atunci când a explicat paticcasamuppāda, Buddha a folosit termenii în sensul realității ultime, în care nașterea și moartea sunt apariții și dispariții ce au loc în realitatea momentană. O dovadă în acest sens, susține Buddhadāsa, este faptul că atunci când vorbește despre apariția dependentă, nu menționează un agent, o persoană, ci folosește termeni impersonali: „când aceea există, aceasta apare”. În susținerea punctului său de vedere, Buddhadāsa invocă sutrele canonului pali, criticându-l pe Buddhaghosa.
Însă, cel puțin în privința asta (și cu siguranță în multe altele), Buddhaghosa cred că avea dreptate. Este foarte posibil ca Buddha să fi explicat apariția dependentă și în termenii realității ultime, însă există cel puțin un loc în care o face exact în modul descris de comentatorul indian.
În cartea a II-a din Saṃyutta Nikāya (Nidānavagga), sutta nr. 19, Buddha le spune călugărilor că atât prostul cât și înțeleptul s-au născut în corpul lor datorită ignoranței încătușată de dorință. Și prin intermediul celor șase baze senzoriale, atât prostul cât și înțeleptul au parte de plăcere și durere. Care este diferența dintre ei? Prostul nu s-a eliberat de ignoranță, pentru că nu a trăit „viața sfântă” (termenul brahmacariyā se referă la antrenamentul monastic, însă poate fi extins și asupra laicilor care practică un antrenament similar) cu scopul de a pune capăt suferinței, de aceea, când corpul său se va dizolva, odată cu moartea, își va continua existența în următorul corp. Pe de altă parte, înțeleptul, trăind „viața sfântă” cu scopul de a pune capăt suferinței abandonează ignoranța și prin urmare nu își continuă peregrinarea prin Saṃsāra, fiind eliberat de naștere, bătrânețe, moarte, eliberat de suferință.
De altfel, în aceeași carte a II-a din Saṃyutta Nikāya, în sutta nr. 2, Buddha face o analiză detaliată a Apariției dependente, explicând fiecare termen, pe larg.
„Și ce este călugărilor bătrânețea și moartea? Îmbătrânirea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, înaintarea lor în vârstă, ruperea dinților, încărunțirea părului, zbârcirea pielii, scăderea vitalității, degenerarea facultăților: aceasta este îmbătrânirea. Trecerea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, dispariția, dizolvarea, expirarea timpului, dezmembrarea agregatelor, abandonarea carcasei: aceasta este moartea. Așadar, această îmbătrânire și această moarte sunt numite împreună bătrânețe și moarte.
Și ce este călugărilor nașterea? Nașterea diferitelor ființe din variate clase de ființe, apariția ființei lor, coborârea în uter, producția, manifestarea agregatelor, obținerea facultăților senzoriale. Aceasta este numită naștere.”
După cum se vede, Buddha nu vorbea despre naștere/renaștere și moarte în sensul renașterii și morții momentane într-un gând, într-o inițiativă, într-o stare mentală cu care ne identificăm în repetate rânduri pe parcursul unei zile, deși această variantă a apariției dependente este în felul ei corectă și extrem de utilă. Nu mi se pare întemeiată nici critica lui Buddhadāsa potrivit căreia Apariția dependentă derulată pe parcursul a trei vieți face imposibilă eliberarea de suferință, situând cauzele suferinței într-un trecut inaccesibil. După cum ne arată sutta mai sus rezumată, locul unde brahmacaryā este trăită este această viață în care am ajuns condiționați de trecutul nostru. Mintea și corpul nostru sunt rezultatul kammei trecute (din această viață și cele anterioare), iar dacă contemplăm lanțul apariției dependente observăm că acesta poate fi rupt între senzație și dorință, ambele situate în experiența noastră imediată.
Pentru orice căutător al adevărului, cred că este esențial să accepte provocări, în special atunci când acestea sunt îndreptate înspre propriile dogme. Dacă ne oprim investigația la opinia unei personalități, doar în virtutea autorității ce o reclamă sau care îi este atribuită, o sa avem mai devreme sau mai târziu o problemă. Pentru că este posibil ca la un moment dat să întâlnim figuri cu autoritate egală care să afirme lucruri diferite, dacă nu chiar contrare.
