"Nenorocitul", eroina şi mulţimea furioasă

Am citit astăzi pe facebook o păţanie a unei doamne iubitoare de animale care, prin felul în care a răspuns unei situaţii, a stârnit o grămadă de aplauze şi felicitări pe reţeaua de socializare. Dânsa se afla într-un service auto când un angajat nemulţumit a lovit cu o cheie un câine ce stătea la umbră (probabil fără să deranjeze săracul pe nimeni). Drept urmare, i-a rupt insului mandibula, i-a fisurat clavicula şi i-a înmuiat puţin coastele, ispravă ce speră să nu-i producă un dosar penal.
Odată împărtăşită povestea pe facebook, o mulţime de prieteni şi iubitori de animale i-au lăudat curajul, i-au aprobat alegerea, asigurând-o că i-ar fi făcut acelaşi lucru „nenorocitului” şi au încercat să o consoleze în ceea ce priveşte consecinţele juridice ale vendetei.
Din capul locului trebuie să recunosc că, deşi nu o cunosc decât din această povestioară, îi admir la rândul meu curajul şi, imaginându-mă în pielea dânsei, realizez că aş fi simţit acelaşi impuls de a sări la beregata netrebnicului. Până la urmă cu ce i-a greşit săracul căţel?! Iubesc şi eu animalele şi îmi pare rău că uneori oamenii le reduc la simple unelte, jucării sau pur şi simplu mâncare. Probabil, dacă aş fi fost în locul ei, frica că mecanicul auto m-ar fi dovedit mi-ar fi domolit elanul vindicativ. În copilărie, am luat multă bătaie de la băieţii mai mari, aşa că ulterior am evitat cu orice preţ violenţa.
Consider că, sub impulsul momentului, reacţia ei este explicabilă şi admir faptul că este dispusă să îşi pună în pericol siguranţa de dragul principiilor după care se ghidează. Ce mai, e o eroină! Însă nu mi se pare că este o reacţie înţeleaptă şi mai ales nu consider adecvate luările de atitudine făcute de alţii ulterior, la rece, pe facebook. Nu cred că e bine să omori un om ca să salvezi un câine, după cum nici să omori un câine ca să salvezi un om nu e un lucru de dorit.
Câinele, săracul nu are nicio vină. Am înţeles că a primit îngrijiri adecvate şi a fost adoptat de un om cu inimă mare, aşa că, cu urări de sănătate şi viaţă tihnită o să îl las de-o parte în această discuţie şi o să mă întorc la „nenorocit”. Probabil că îşi merită cafteala şi sunt convins că data viitoare o să se gândească de două ori înainte să îşi mai verse amarul pe vreun necuvântător. Totuşi, cred că condiţia umană e mult prea preţioasă ca să poţi reduce un om la o faptă odioasă (sau chiar mai multe). În atitudinea pe care noi oamenii o avem faţă de animale, mecanicul auto nu a fost un caz izolat. De când omul a început să vâneze şi de când a domesticit animale s-a obișnuit să le trateze ca pe ceva mai prejos decât el. Şi această atitudine s-a transmis din tată în fiu, generaţie de generaţie, astfel că pentru majoritatea oamenilor calul e doar motorul căruţei, vaca fabrica de lapte, porcul e furnizorul de ceafă la grătar etc. Puţin mai sensibili suntem doar când e vorba de câini şi pisici, pentru că încă de când eram copii am avut sau ne-ar fi plăcut să avem jucărioare dintr-astea vii. Aplaudacii de pe facebook ar trebui să fie la fel de indignaţi şi atunci când au un cotlet sau un copan de pui în farfurie, dar nu am auzit nici pe unul zicând că o să meargă la alimentară să dea vânzătoarea cu capul de tejghea pentru a răzbuna tragedia porcului sau tristul destin al puiului de găină. Şi nici nu ar trebui. Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, omul e mai mult decât prostiile pe care e în stare să le facă. Să ne întoarcem la „nenorocitul” de la service. Chiar dacă a făcut ceva condamnabil (şi sper că într-o zi astfel de fapte să fie sancţionate corespunzător şi la noi în ţară), e cel puţin teoretic capabil să facă multe lucruri bune, lucruri pe care un animal oricât de inteligent ar fi, nu le poate face. Atunci când îi punem eticheta de „nenorocit” nu mai vedem nimic altceva: poate acasă are grijă de un părinte bolnav, sau îşi creşte copiii, îi poartă la şcoală cu sacrificii mari. Şi mai grav decât orice refuzăm să îi recunoaştem capacitatea de a se schimba, de a întoarce foaia şi de a începe din nou. Şi pentru că tot am avut mai sus accese de sinceritate, mărturisesc că în urmă cu vreo zece ani, beat fiind, mi-am bătut destul de rău câinele pentru că îmi ignorase comenzile. Oribil! Cu toate astea, de cinci ani nu mai merg la pescuit deşi era hobby-ul meu preferat şi refuz să mănânc carne şi asta nu pentru că nu îmi place sau pentru că vreau să fiu mai sănătos, ci pentru că am reuşit să înţeleg că, la fel ca noi, oamenii, şi animalele simt durerea, tremură în faţa morţii îşi iubesc progeniturile şi vor să trăiască. În faţa morţii şi a disperării suntem egali. Sunt convins că, în esenţă, „nenorocitul” de la service nu e cu nimic diferit de mine.

Retragerea meditativă cu Ajahn Tim Colibiţa 12-17 iulie 2013

Bineînţeles, a fost minunat. Nu am fost decât patru persoane - o mică familie - deci ajahn (ajahn în tailandeză înseamnă învăţător) a avut timp să se ocupe de fiecare dintre noi. Am fost foarte norocos că l-am întâlint şi suficient de înţelept să păstrez legătura cu el în toţi aceşti ani. Sper să ne revedem cât mai curând. 

Ajahn Tim este un om înţelept, însă înţelepciunea lui nu izvorăşte din cărţi, ci din bogata sa experienţă spirituală. Pentru cei interesaţi de Dhamma, mai jos sunt câteva înregistrări de la eveniment. Şi, pentru pentru cei ce vor mai mult: http://www.blisteredfeet-blissfulmind.co.uk/

meditaţii ghidate (audio)

discursuri (video)

Discursul de deschidere

Prima seară

seara a 2-a

seara a 4-a

Despre misionariatul buddhist

Din nou, discuțiile din mediul virtual m-au pus pe gânduri. Personal, nu văd nimic rău în misionariat dacă nu este agresiv, însă mă întreb oare de ce nu funcționează. Mă voi referi aici, bineînțeles, la cazul particular al buddhismului.

În concret, cineva a scris un articol elocvent pe marginea unei sutre, prin care încerca să clarifice persoanelor interesate anumite aspecte subtile ale doctrinei predată de Buddha, doctrină ce are reputația (binemeritată zic eu) de a conduce pe cei care o pun în practică la o stare de libertate și împlinire spirituală fără egal. Și cu așa o reputație, evident și persoanele interesate de subiect apar, fiecare aducând cu sine propriile credințe și opinii cu privire la liberate, împlinire spirituală și la calea de urmat pentru a le dobândi.

În buddhism (mai ales în cel timpuriu) buturuga care răstoarnă toate carele este „Anatta” - doctrina absenței unui sine permanent, imuabil sau, așa cum este explicat în unele lucrări (Walpola Rahula, 2005: Doctrina Trezirii, ed. Herald p. 91) „Doctrina inexistenței sufletului”. Nu e de mirare că e asa dacă până și tradițiile buddhiste de mai târziu “au rotunjit-o puțin pe la colțuri” - cum spunea un călugăr. Nu voi intra acum în detalii cu privire la conținutul și implicațiile acestei doctrine, presupunând că cei care se obosesc să citească aceste rânduri sunt familiarizați cu ea, în situația contrară îi rog să consulte sursa anterior citată sau alte surse similare. Deci, în cazul concret, urmare a distribuirii articolului pe o rețea de socializare, într-un cerc destinat interesaților de buddhism, s-a iscat o discuție între câțiva buddhiști dornici să facă accesibilă cunoașterea salvatoare a Celui Binecuvântat și un creștin, care, pe măsură ce comentariile se îngrămădeau a devenit tot mai tensionat. Deși discuția s-a purtat cât se poate de civilizat, în final nu cred că a fost nimic de câștigat, ba chiar creștinul a „plecat” puțin cam tulburat.

Deci, ce ar trebui să facă un buddhist care dorește binele semenilor săi (dacă asta e într-adevăr intenția sa și nu încearcă de fapt să vâre pe gât altora opțiunile sale religioase) pentru a-i inspira, pentru a-i face să acorde atenție mesajului eliberator a lui Buddha? E clar că nu poți intra cu bocancii în preferințele spirituale ale omului. Cu siguranță fiecare român care ajunge la un moment dat să poarte o discuție despre buddhism și-a însușit deja un set de concepte ontologice proprii la care ține, fiind felul său propriu de a vedea lumea și la care cu siguranță nu va renunța cu ușurință. Și ca în anecdota zen despre învățatul care a venit la maestru pentru a primi Dharma, nu poți turna ceai într-o ceașcă deja plină, ea trebuie golită. O discuție despre anatta, oricât de bine argumentată ar fi ea, are șanse minime să pătrundă în inima ascultătorului. Se întâmplă la unii, e adevărat, dar se pare că sunt cazuri mai rare. Probabil ar fi mai indicat să oferi oamenilor o „încarnare” a acestor învățături, un exemplu viu. De aceea, evident, cel mai bun mod de a inspira e prin puterea propriului exemplu – toată lumea știe asta, nu era nevoie să o spun eu. În vremea lui Buddha oamenii erau adesea impresionați de comportamentul demn și auto-stăpânirea de care dădeau dovadă Buddha și discipolii săi și astfel, reputația lor crescând, toți mai mulți oameni veneau să asculte învățăturile și în timp, o parte din ei au dobândit fructele promise. Astăzi nu avem la îndemână (mai ales în România) multe exemple vii ale învățăturii, noi înșine fiind încă bieți învățăcei, dar tot am putea încerca să le oferim semenilor, în locul unor explicații tehnice abstracte, ceva ce să poate duce cu ei în viața de zi cu zi, ceva care să dea un rezultat vizibil, imediat. Oameni precum Jon Kabbat-Zin fac deja asta în programele de management al stresului bazate pe tehnici de mindfulness.

În vechile scripturi buddhiste, ajungerea la finalul călătoriei spirituale, atingerea stării de arahat, este descrisă prin acțiunea de a pune jos povara. Mi se pare această comparație deosebit de grăitoare și e ceva ce putem lua cu noi în viața de zi cu zi, întrebându-ne din când în când: „ce duc acum cu mine?” O fi o conversație incomodă purtată cu câteva ore în urmă, o neliniște cu privire la un eveniment ce urmează să aibă loc? Sau istoria noastră personală, succesele, neîmplinirile de până acum, rudele și cunoștințele noastre, proiectele noastre importante? Care sunt lucrurile care mă fac pe mine să fiu EU în acest moment?

În Sabba sutta (SN 35:23) Buddha le spune călugărilor: „Călugărilor, vă voi preda totalitatea. Ascultați cu atenție, voi vorbi... Și ce este totalitatea, călugărilor? Ochiul și formele, urechea și sunetele, nasul și mirosurile, limba și gusturile, corpul și obiectele tactile, mintea și fenomenele mentale. Aceasta este totalitatea”. Nu pare a fi ceva extraordinar, ceva ieșit din comun. De fapt, la prima vedere nici nu pare a fi ceva spiritual. Se pare că adevărul absolut nu e deloc spiritual, e ceva ce deja știm, dar nu conștientizăm. Să presupunem că mergi pe stradă, te-ai dus să cumperi pâine. Adu-ți aminte să te întrebi: „Ce se întâmplă acum, în acest moment în trupul, în mintea mea, la porțile celor șase simțuri (buddhiștii consideră mintea ca fiind tot un organ senzorial având ca obiecte corespondente fenomenele mentale)?” Lumea noastră e alcătuită din ceea ce percepem prin ele. Pentru noi, nimic altceva nu există. În loc să încercăm să răspundem la întrebări precum unde este sufletul, care este sinele meu adevărat, mai bine să începem prin a încerca să vedem ce nu este sinele, sufletul. Să presupunem că suntem îngrijorați cu privire la un examen ce urmează să îl susținem. Gândurile noastre aleargă înainte și înapoi, mestecând acest subiect, dând naștere la valuri de emoții și în acele momente EU sunt cel pe cale să susțină un examen greu, EU sunt cel căruia îi e teamă sau e nerăbdător. Dacă punem în aplicare tehnici de mindfulness, de conștientizare, ne centrăm atenția pe momentul prezent, o ancorăm pe respirație sau pe senzația de presiune din fese (dacă stăm pe un scaun) înțelegem că gândul e doar un gând, un fenomen mental, iar emoția o senzație în stomac sau în gât, pe care o asociem cu acele gânduri. Demontând astfel experiența în elementele ei componente se crează un spațiu, în care sentimentul că EU sunt cel care urmează să susțină un examen dispare și realizăm că EU nu pot fi acea înșiruire de gânduri efemere, chiar dacă ele au puterea de a stârnii valuri de emoții și de a îmi capta în totalitate atenția pentru o perioadă limitată de timp. EU nu sunt asta în mod esențial.

În mod similar putem proceda cu ce se întâmplă la oricare din porțile senzoriale și în timp, vom realiza că acest sentiment că eu mă aflu undeva în corpul ăsta e ceva foarte vag și nedefinit, ceva neglijabil. Probabil că acela este momentul în care o persoană inteligentă ar începe să acorde mai mult credit lui Buddha și mai puțin preferințelor sale. Asta e ceva ce fiecare poate încerca. Bineînțeles necesită un pic de efort să ieși de pe pilot automat, acesta din urmă fiind modul implicit în care ne trăim – sau mai bine zis dormim – viața.

Trebuie să înțelegem că o credință (diṭṭhi) chiar dacă e corectă (samādiṭṭhi) e doar o credință și nu o realizare. Credința în adevărul ultim prin ea însăși nu eliberează, doar realizarea lui poate face asta așa că nu ar trebui să facem prea mult caz de ce credem. Samādiṭṭhi – setul de credințe corect din punct de vedere buddhist – are rolul de a ne proteja de abisurile în care ne poate arunca o credință păguboasă ce ne permite un comportament imoral. Ea este prima piatră pe cale, ce va deveni o realizare doar la sfârșitul drumului când toate celelalte aspecte vor fi duse la perfecțiune. 

Cât costă spiritualitatea?

Ca să trăiască, orice om are nevoie de hrană atunci când e flămând, de apă atunci când e însetat, de haine pentru a se apăra de frig, de un adăpost pentru a se feri de capriciile anotimpurilor și de îngrijire medicală atunci când e bolnav. Satisfacerea acestor necesități fundamentale poate fi astăzi tradusă printr-un singur cuvânt: bani. Pentru a simplifica lucrurile și mai mult, putem spune că (cel puțin în România) pentru a trăi, orice om trebuie să își câștige existența. Într-un scenariu ideal, un individ ia lucrul la care se pricepe el cel mai mult, îl vinde, făcând din asta profesia lui. De exemplu, dacă ești pasionat de pictură și ai talent, ideal ar fi să poți trăi din asta. Rareori se întâmplă așa, însă fiecare individ trebuie să găsească o modalitate prin care să genereze suficiente venituri pentru a-și asigura măcar nevoile de bază. Într-un scenariu puțin mai realist, un individ, după ce valorifică atât cât poate lucrul la care se pricepe cel mai mult, studiază cererea pieței gândindu-se ce altceva ar putea să mai vândă. În principiu, nu e nimic de blamat în asta, însă unul dintre efectele acestei atitudini mercantile este acela că „produsul” vândut nu este expresia unei vocații reale, ci mai mult un pretext de a vinde și de cele mai multe ori, prețul nu este unul... corect.

Am văzut că sunt la modă seminariile și atelierele spirituale, de dezvoltare personală sau cum le-or mai fi zicând și din punct de vedere al „prețului” cred că există trei categorii: cele cu prețul (sau, așa cum preferă organizatorii, „investiția participantului”) la vedere, cele cu donație sugerată și cele la care donațiile sunt binevenite. Orice astfel de eveniment presupune niște cheltuieli din partea organizatorilor și poate ar fi bine ca noi, românii, să învățăm că pentru a primi trebuie să și oferim, dar care ar trebui să fie prețul spiritualității, e o problemă discutabilă.

Personal, eu prefer evenimentele pe bază de donație (simplă – nu sugerată). Un oarecare tarif poate fi mare pentru unii și mic pentru alții, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Trebuie să fim conștienți că, atunci când alții ne oferă, cu sinceritate și bună intenție oportunitatea de a învăța ceva, fac niște cheltuieli care nu e firesc să rămână în sarcina lor. De asemenea, este recomandabil să încercăm să oferim și altora aceleași oportunități, de aceea, având aceste două repere în minte, atunci când participăm la un astfel de eveniment, ar trebui să facem o donație proporțională cu posibilitățile noastre financiare. În culturile cu rădăcini spirituale adânci, a sprijini eforturile de emancipare ale altora este considerată o acțiune meritorie și este însăși treapta de început a căii spirituale, de aceea nu ar fi rău să începem prin a cultiva generozitatea.

De multe ori, însă, donația sugerată sau „investiția” participantului depășește cu mult cheltuielile de logistică. Cum determinăm în aceste situații dacă prețul este unul corect sau e cu adaos comercial mult prea mare?

Păi, am putea începe prin a compara modalitatea de lucru al acestor distribuitori de înțelepciune cu aceea a unor învățători autentici din istoria umanității. Dintre cele mai reprezentante figuri, am putea lua în discuție exemplele lui Buddha și al lui Iisus. Ambii au renunțat la posesiuni, la casă, la familie și umblau prin lume fără bagaje. Nu făceau negoț, nu pescuiau, nu vânau, nu semănau, nu culegeau, ci erau întrutotul dependenți de generozitatea celor pe care îi instruiau. Mi se pare foarte interesantă această similitudine dintre Buddha și Iisus. Ai putea spune că și Iisus era un śramaṇa  Nu este exclus ca misiunile trimise de regele Ashoka cu 200 de ani înaintea erei noastre, care au ajuns până departe, în lumea elenă, să fi ajuns și pe meleagurile iudaice, iar modul de viață śramaṇa să îi fi servit și lui Iisus drept model, ca și lui Buddha. Însă dacă pentru satisfacerea necesităților fundamentale Buddha și Iisus aveau nevoie de „donațiile” discipolilor, pentru învățătura lor nu cereau nimic. Cum ai putea pune un preț pe ceva ...neprețuit. Există și în prezent, în comunitățile buddhiste acest gen de schimb: hrană lumească contra hrană spirituală. Se mai găsesc încă călugări care trăiesc modest, fără posesiuni, doar datorită generozității celor pe care îi instruiesc. Nici ei nu percep un tarif pentru învățătură, iar trocul despre care vorbeam se desfășoară în mod natural, fără constrângeri.

Asta nu înseamnă că toți cei care pun tarif pe învățătura lor spirituală sunt niște impostori, dar te pune pe gânduri...

Stresul diversității religioase

Românii au ieșit de câteva decenii din satul lor și au intrat în contact cu lumea mai mare. În mod necesar, acest lucru i-a pus față în față cu alte culturi, unele având un mod diferit de a înțelege lumea. Probabil, atunci când trăia în satul său, românul se simțea în siguranță, în lumea lui conturată de dascăl și preot. Dacă din punct de vedere al lărgirii sferei cunoștințelor științifice, al asimilării progresului tehnoglogic, nu par să existe probleme de adaptare, în ceea ce privește întâlnirea cu diverstiatea religioasă ridică, se pare, o serie de probleme. Am observat în cercurile căutătorilor spirituali o tendință compulsivă de a pune semnul egal între toate religiile lumii, care la cele mai multe persoane depășește atitudinea politicoasă și respectul față de libertatea de conștiință. “Toate religiile sunt doar căi diferite ce duc la aceeași destinație, nu există una mai bună decât celelalte. Pentru oameni diferiți sunt căi diferite. Cum pot eu să judec și să spun că buddhismul e mai bun decât creștinismul, sau decât jainismul, hinduismul mai bun decât buddhismul etc”. Cam acesta este tipul de discurs pe care l-am întâlnit în locurile virtuale de întâlnire a căutătorilor spirituali. 

Nu e nevoie de foarte mult studiu pentru a observa că religiile diferite prescriu practici destul de diferite, iar concluzia rezonabilă ar fi că și rezultatele obținute trebuie să fie diferite. Căutând în mine însumi, am descoperit o tensiune generată de diversitatea religioasă și am ales să nu cedez tentației de a o anula printr-una din afirmațiile din categoria “toate religiile sunt la fel”. 

De multe ori, în viață, am constatat că e mai simplu când nu ai mai multe opțiuni, când nu ai de unde alege. Iei ceea ce primești și încerci să te descurci cu ce ai. Așa era și la noi în sat acum câteva decenii. Când ai de unde alege, apare întrebarea chinuitoare “care e alegerea cea mai bună” și, dacă e posibil, încerci să iei din toate, ca nu cumva să pierzi ceva. Corespondentul din viața spirituală a acestei alegeri e sincretismul atât de prezent în ziua de azi: șamanism+hinduism+creștinsim+daoism+etc. Bineințeles că o astfel de abordare sincretică nu poate pătrunde prea adânc în niciuna din componentele pe care le adună. Dacă nu poți lua din toate, nu iei nimic, păstrezi distanța, cântărești, măsori. Această atitudine mi se pare mai cinstită, deși riști să îți petreci toată viața nepracticând nimic, sau mai rău, să umpli acel gol spiritual cu divertisment sau cu ambiții frivole. 

Există în psihicul nostru această forță - îndoiala - pe care trebuie să o cunoaștem îndeaproape. Îndoiala e aceea care ne chinuie atunci când punem religiile față în față. Pentru că nu suntem siguri că am făcut alegerea corectă, că drumul nostru este cel mai bun și pentru că existența altor drumuri lasă loc posibilității unor alegeri mai bune, nu suntem siguri și această nesiguranță e o formă de suferință. Atunci, poate fără să conștientizăm, am vrea să anihilăm diversitatea religioasă prin semnul “=”. Eu văd în asta iresponsabilitate, imaturitate. E doar o eschivă în fața îndoielii. Refuzul de a face simpla recunoștere: “Mă îndoiesc” sau “Nu știu”.

Dacă spiritualitatea înseamnă să crezi cu abnegație un mit, îndoiala este cel mai de temut inamic al său. Din fericire, nu toată spiritualitatea e așa. Pentru mine, “spiritualitate” nu este sinonim cu “credință”. Spiritualitatea înseamnă strădania de a cunoaște Adevărul. Și nu mă refer aici la micile adevăruri din istoria umanității, sau verificarea experiențială a unor teorii științifice, ci la răspunsul la marea întrăbare: “cine, sau mai degrabă CE sunt eu”. Dacă privesc dincolo de identitatea învățată de la părinți, de la profesori, de la preoți, dincolo de istoria vieții mele, dincolo de acest ambalaj subțire și fragil, mă minunez de faptul că nu am nici cea mai vagă idee cine sau ce sunt. Și atunci când stau în prezența acestei uimiri, nu simt nevoia să spun “toate religiile sunt la fel”. Îndoiala nu mai este un inamic, pentru că nu am nevoie să cred o într-o cosmologie anume, propusă de o religie și diferită de alte cosmolgii. Credința pentru mine este necesară, dar secundară. De crezut putem crede orice, chiar și cele mai deochiate mituri au adepții lor fervenți. Adevărul nu putem însă decât să îl cunoaștem.

Pentru a respecta alte religii decât a ta (dacă ai una), trebuie să le accepți așa cum sunt, nu să le ciuntești pentru a încăpea în tiparul tău îngust. Cred că e inutil să mai spun că și dialogul interconfesional este un simulacru dacă pornește de la premisa că toate religiile sunt la fel.

Meditația - Samadhi Bhavana de Venerabilul Ajahn Chah

Căutători ai binelui ce v-ați adunat aici pentru a asculta Dhamma, vă rog, ascultați în pace. Ascultarea Dhammei în pace înseamnă că trebuie să ai mintea concentrată (one-pointed – en), să fii atent la ceea ce auzi, iar apoi să îi dai drumul; asta înseamnă să ai pace în minte.

Ascultarea Dhammei aduce mari beneficii și întrucât este un aspect al practicii Dhammei, sunteți încurajați să vă stabiliți bine mintea și corpul în samadhi. În vremea lui Buddha, Dhamma era ascultată cu samadhi pentru a o cunoaște și mulți dintre discipolii Lui au realizat Dhamma în timp ce stăteau, ascultând.

Acest loc este potrivit pentru practica meditației. Am stat deja aici câteva nopți și îmi dau seama că este un loc important. La nivelul exterior, aici există deja pace; ce rămâne este ceea ce se află în interior, în mințile și inimile noastre. Deci, vă cer tuturor să faceți un efort pentru a vă concentra, dar să nu fiți supărați dacă mințile voastre sunt pașnice doar o parte din timp.

De ce v-ați adunat pentru a practica meditația? Pentru că mințile și inimile voastre nu înțeleg încă acele lucruri care ar trebui înțelese. Cu alte cuvinte, înțelegerea voastră nu este în acord cu adevărul despre cum sunt lucrurile sau despre ce sunt lucrurile. Ce e rău și ce e bine? Ce vă aduce suferință și ce vă face să vă îndoiți? Deci pentru început ați venit să vă liniștiți. Motivul pentru care ați venit aici să cultivați calm și înfrânare este acela că inimile și mințile voastre nu sunt ușoare. Mințile voastre nu sunt calme, mințile voastre nu sunt înfrânate ci, mai degrabă, sunt pline de îndoială și agitație. Așa că ați aranjat să veniți aici și, în consecință, ar trebui să vă determinați mințile să asculte Dhamma.

Aș vrea să vă concentrați și să ascultați cu atenție ceea ce vă voi spune și vă cer permisiunea de a vorbi mai tare, pentru că așa este caracterul meu. Dar chiar dacă vorbesc astfel, o fac cu metta (afecțiune, prietenie) față de ceilalți. Îmi cer scuze pentru orice aș putea spune și v-ar face să vă simțiți incomod, pentru că obiceiurile din Thailanda și cele din vest nu sunt la fel. De fapt, să vorbești puțin mai tare poate fi un lucru bun pentru că stârnește interesul oamenilor, care altfel ar putea fi somnoroși sau indiferenți și nu ar înțelege niciodată nimic, complăcându-se mai degrabă în inactivitate decât să se trezească și să vină să asculte Dhamma.

În practică, deși aparent există multe feluri de a o face, în realitate există un singur fel. La fel ca în cazul pomilor fructiferi, e posibil să obții fructe luând un butaș și plantându-l, însă copacul obținut nu va fi durabil și rezilient. Un alt mod ar fi să cultivi copacul chiar din sămânță, astfel acesta va fi cu adevărat puternic și rezistent. Practica urmează același adevăr; este normal pentru toată lumea să fie așa.

Când am început pentru prima dată să practic, aveam probleme să înțeleg acest lucru. Când încă nu înțelesesem fiecare lucru ce e (what is what - en.), meditația formală era de-a dreptul dificilă și adesea mă făcea efectiv să plâng. Câteodată ținteam prea sus, alte dăți nu suficient de sus, niciodată nu găseam nivelul potrivit. Venind aici am observat că și pentru voi este derutant; oameni diferiți au practicat în moduri diferite și ați avut atât de mulți învățători încât atunci când veniți aici să practicați împreună se nasc tot felul de îndoieli. Acest învățător spune că trebuie să practici astfel, acel învățător spune altfel, altul spune altceva și așa mai departe. Stați aici în conflict [cu voi înșivă] și deveniți agitați, fără a ști ce metodă să abordați, care este adevărata substanță a practicii; nu duce decât la confuzie. Există atât de mulți învățători și atât de multe învățături încât nimeni nu știe ce ar trebui folosit pentru a unifica practica în armonie și, în consecință, există doar îndoială și incertitudine tot timpul.

Deci trebuie să încercați să nu gândiți prea mult. Dacă totuși gândiți, faceți ceva în timp ce mențineți o calitate a cunoașterii, însă felul în care ați făcut-o până acum e lipsit de această calitate; mai întâi trebuie să vă calmați mintea. Acolo unde există cunoaștere, nu e nevoie să gândești; conștiința va apărea în acel loc și aceasta va deveni panna (înțelepciune). Dar proliferarea mentală obișnuită nu este același lucru cu panna. Mintea vă rătăcește și gândește în mod continuu fără să fiți conștienți de asta și inevitabil cu cât gândești mai mult, cu atât devii mai agitat. Aceasta nu este panna.

În acest stadiu, trebuie să încercați să nu gândiți. Acasă nu ați gândit suficient de mult? Doar vă agită inima. Trebuie să vă stabiliți în cunoaștere. Gândirea obsesivă vă poate aduce în pragul lacrimilor. Încercați, lăsați-vă pierduți în gânduri înșelătoare. Nu este adevărul; nu este panna. Buddha a fost o persoană foarte înțeleaptă, așa că a învățat cum să se oprească din gândit. În același mod, voi practicați aici pentru a vă opri din gândit și prin urmare să stați liniștiți. Trebuie să existe liniște mai întâi, pentru că atunci când nu există decât gândire, panna nu va apărea, nu va fi Dhamma. Tot ce va apărea va fi proliferare continuă. Dacă deja sunteți liniștiți nu e necesar să gândiți; în acel moment va apărea panna. Atâta timp cât gândiți, panna nu va apărea. Odată ce sunteți calmi, conștiința va apărea din acel calm și va conține gândirea și panna împreună. Dacă mintea nu este calmă, atunci nu există panna, doar gândire și, în consecință, confuzie.

Când meditezi pentru a calma mintea, nu trebuie să vă gândiți mai mult decât că acum este timpul pentru a lucra cu mintea și nimic altceva. Nu lăsați mintea să hoinărească la stânga, la dreapta, în față sau în spate, în sus sau în jos; nu veți face nimic altceva decât să practicați anapanasati (conștientizare respirației). Fixați-vă atenția asupra capului și apoi mutați-o în jos, prin corp, până în degetele de la picioare și apoi înapoi până în vârful capului. Mutați-vă conștiința prin corp, în jos, folosind panna. Aceasta pentru a dobândi o înțelegere inițială asupra felului în care este corpul vostru. Apoi începeți meditația observând că în acest moment singura voastră sarcină este să observați inspirațiile și expirațiile respirației. Nu le forțați să fie mai lungi sau mai scurte decât sunt în mod normal, doar lăsați-le să decurgă cu ușurință. Nu puneți nicio formă de presiune asupra respirației, ci mai degrabă lăsați-o să curgă egal, abandonând controlul cu fiecare inspirație și expirație.

Trebuie să înțelegeți că făcând asta practicați și abandonați, însă conștiința trebuie să fie prezentă. Trebuie să mențineți această conștientizare în timp ce lăsați respirația să intre și să iasă într-un mod confortabil. Nu e nevoie să forțați respirația, doar dați-i voie să curgă ușor și natural. Țineți în minte gândul că în acest moment nu aveți alte îndatoriri sau treburi de făcut. Ar putea apărea gânduri despre ce se va întâmpla, ce veți cunoaște, sau despre ce veți vedea în timpul meditației, dar odată ce au apărut lăsați-le să se oprească singure, nu vă amestecați cu ele.

În timpul sesiunii de meditație nu este nevoie să fiți atenți la impresiile senzoriale. Ori de câte ori mintea este afectată de stimuli senzoriali, ori de câte ori există o senzație sau o impresie în minte, abandonați-o. Dacă este bună sau rea nu are importanță; în acel moment nu este treaba voastră să faceți ceva cu aceste lucruri; lăsați-le să treacă și întoarceți-vă atenția la respirație. Mențineți doar această conștientizare a respirației intrând și ieșind. Nu creați suferință pentru că respirația este prea lungă sau prea scurtă. Doar observați fără să încercați să o controlați sau să o reprimați în vreun fel. Cu alte cuvinte nu vă atașați. Odată ce știți asta lăsați respirația să continue așa cum e ea și mintea va atinge calmul. Pe măsură ce continuați, mintea se va elibera, se va liniști și respirația se va simți tot mai ușoară, iar în cele din urmă va deveni atât de vagă încât va părea că nu mai respirați deloc. Atât corpul cât și mintea vor deveni ușoare și senzațiile de oboseală vor fi dispărute, tot ce va rămâne va fi cunoașterea direcționată într-un singur sens. Ați putea spune că mintea s-a schimbat și a atins o stare de calm. Aceasta se referă în special la meditația în poziția șezând.

Dacă mintea este foarte agitată stabiliți sati (atenția conștientă) și inspirați adânc până nu mai rămâne deloc spațiu pentru a mai adăposti aer, apoi expirați, până nu mai rămâne deloc. După aceasta mai inspirați încă o dată până sunteți plini, iar apoi eliberați aerul și repetați asta de trei ori. Restabiliți-vă concentrarea, iar mintea ar trebui să vă fie mai calmă. Dacă alte impresii senzoriale cauzează agitație în minte, repetați procedura de fiecare dată. Este la fel fie că faceți meditație șezând sau în mers. Dacă faceți meditație în mers și mintea este agitată, atunci opriți-vă în loc, aduceți-vă atenția în punctul de calm și restabiliți-vă acea calitate a cunoașterii, astfel ca mintea să fie fixată pe obiectul meditației și continuați mersul. Deci meditația șezând și meditația în mers sunt similare, diferă doar postura folosită.

Câteodată există incertitudine, astfel că trebuie să ai sati, trebuie să fii cel care cunoaște, care urmărește și examinează încontinuu mintea agitată, sub orice formă se găsește aceasta. Astea înseamnă să ai sati. Sati veghează și are grijă de minte, mintea fiind cea care cunoaște. Pentru a veghea mintea, în orice condiții s-ar angaja aceasta, trebuie să menții actul cunoașterii și să nu fi neglijent ori să te pierzi.

Sati preia controlul și supraveghează mintea; după ce mintea este unificată cu sati, un anume fel de conștiință va fi prezentă. Pe măsură ce mintea se liniștește, este ținută în frâu de această liniște, precum un pui de găină în coteț. Odată ce puiul e închis în coteț nu mai poate rătăci pe afară, cu toate astea, însă, poate încă să se miște în interiorul cotețului. Mersul încoace și încolo nu îi poate face rău pentru că puiul umblă prin coteț. Conștiința care este prezentă atunci când mintea este calmă și are sati nu este ceva care să poată să te agite. Asta înseamnă că ori de câte ori există gânduri sau orice fel de senzație, acestea trebuie să aibă loc într-o stare de calm și atunci nu pot cauza niciun rău sau nicio tulburare.

Unii oameni vor să nu aibă niciun gând sau senzație, însă prin asta deraiază. Acele senzații apar într-o stare de calm. Mintea poate conține și senzații și calm în același timp, fără a fi perturbată. Când există un astfel de calm, nu pot exista consecința dăunătoare, însă important este ce se întâmplă atunci când puiul iese din coteț. De exemplu, atunci când urmărești respirația intrând și ieșind și apoi uiți de tine și îi dai voie minții să rătăcească de la respirație înapoi acasă, la magazine sau în alte variate locuri ori o lași să facă alte lucruri. Poate trece o jumătate de oră până când dintr-o dată îți dai seama și te cerți pentru lipsa de sati. Aici trebuie să fii cu adevărat atent. E important, pentru că acesta este locul unde puiul iese din coteț și mintea părăsește starea de calm.

Trebuie să ai grijă pentru a întreține actul cunoașterii cu sati și să încerci să aduci mintea înapoi. Deși spunem că aduci mintea înapoi, în realitatea nu trebuie adusă, pentru că nu a plecat nicăieri. De fapt, doar obiectul atenției s-a schimbat. Trebuie să îți faci mintea să rămână chiar aici. Chiar așa, ea este deja aici și atâta timp cât există sati va fi și mintea prezentă. Îți imaginezi că o aduci înapoi, dar în realitate nu a plecat nicăieri, ci mai degrabă o schimbare se petrece în mintea însăși. Observi că mintea merge de colo-colo, dar în realitate nu merge nicăieri, schimbarea se petrece în același loc. Trebuie să înțelegeți asta.

Atunci când există cunoaștere completă, o cunoaștere continuă și neîntreruptă în fiecare moment, spunem că există prezență a minții. Dacă atenția voastră alunecă de la respirație înspre alte locuri, atunci această cunoaștere este întreruptă. În orice caz, de fiecare dată când cunoaștem respirația, mintea este acolo. Dacă este doar respirația și această conștiință egală, continuă, atunci mintea vă este prezentă. Aici vorbim despre caracteristicile minții. Trebuie să fie așa.

Trebuie să fie sati și sampajanna. Sati este atenția prezentă și sampajanna este cunoașterea clară . În acest moment cunoașteți cu claritate respirația. Făcând asta ajutați sati și sampajanna să apară împreună. Ele împart munca. Dacă ai sati și sampajanna este ca și cum ai doi muncitori ridică și împart scânduri de lemn. Să presupunem că doi oameni trebuie să ridice niște scânduri grele, iar munca este atât de grea încât este aproape insuportabilă. Însă apare o altă persoană cu inima plină de metta și văzându-i le sare în ajutor. La fel, atunci când există sati și sampajanna, panna va apărea în același loc pentru a le ajuta și toate trei se vor susține reciproc.

Când panna vine în ajutor, va exista cunoaștere a obiectelor senzoriale. De exemplu, atunci când șezi și calitățile sati, sampajanna și panna sunt prezente în minte, în timp ce obiectele senzoriale sunt experimentate vor apărea senzații și tonuri afective. Poate că începeți să vă gândiți la un prieten; atunci, pe loc, răspunsul ar trebui să fie „Nu contează”, „Oprește-te”, „Uită”; sau dacă sunt gânduri despre unde veți merge mâine, atunci răspunsul ar trebui să fie „Nu mă interesează, nu vreau să îmi fac astfel de griji”. Poate începeți să vă gândiți la alți oameni și atunci e „Nu, nu vreau să mă implic în asta”, „Nu vreau să am nimic de a face cu nimeni”. Așa trebuie să rezolvați problemele în timp ce meditați, recunoscând că „Nu e sigur”, „Nu e sigur” și în acest mod vă mențineți actul cunoașterii. Trebuie să renunțați la tot gânditul, la vocea interioară și la dubii. Nu vă implicați în lucrurile acestea pentru această perioadă. Dacă toate acestea se termină cu adevărat, tot ce va rămâne va fi sati, sampajanna și panna, în forma cea mai pură. Ori de câte ori acestea slăbesc, dubiile vor apărea, însă încercați să le abandonați pe loc și rămâneți cu sati, sampajanna și panna. Încercați să mențineți sati la maximum în acest mod și continuați să practicați până ce va fi acolo tot timpul. Atunci veți înțelege ce este aceea sati, ce e sampajanna și ce e aceea panna, și drept consecință veți înțelege ce este samadhi (concentrarea); veți fi înțeles complet.

Când vă concentrați atenția în acel loc, veți vedea sati, sampajanna, samadhi și panna la un loc. Atunci când obiectele senzoriale sunt experimentate din exterior, chiar dacă sunteți atrași de ele, veți putea spune „Nu e sigur”, ori dacă sunteți oripilați, din nou: „Nu e sigur”.În ambele situații sunt doar nivarana (obstrucții mentale) și acestea trebuie toate curățate, până ce mintea este curată. Tot ce trebuie să rămână este sati (atenția conștientă), sampajanna (cunoaștere clară), samadhi sau mintea care este fermă și nu se clatină și panna sau cunoașterea cuprinzătoare (all round - en).

Așa ar trebui să o înțelegeți și deocamdată voi spune doar atât despre felul în care funcționează meditația.

În continuare, voi vorbi despre acele lucruri ce sunt de ajutor în practica meditației. Trebuie să aveți metta în inimă și minte, cu alte cuvinte să aveți calitățile generozității, mărinimiei și serviabilității pe care să le transformați în fundamentul purității voastre mentale. Spre exemplu, puteți începe prin a înlătura lobha sau egoismul, dând dana (literalmente a da de pomană). Dana înseamnă să dăruiești. Dacă oamenii sunt egoiști nu se simt în largul lor, ceea ce duce la un sentiment de disconfort, însă cu toate astea ei au tendința de a fi foarte egoiști fără să își dea seama cum îi afectează asta.

Puteți experimenta oricând. Observați atunci când vă este foame. Dacă primiți niște mere și se ivește ocazia de a le împărți cu cineva, un prieten spre exemplu, vă gândiți și chiar intenția de a dărui e acolo, însă vreți să dați doar mărul mai mic. Să îl dați pe cel mare... ar fi păcat! Este greu să judeci drept, le spuneți să se servească, dar apoi ziceți „ia-l pe acesta” și oferiți mărul cel mic. Îl dăruiți pe cel mic și îl păstrați pe cel mare pentru voi înșivă. Aceasta e o formă de egoism, dar oamenii foarte rar o observă. Ați fost vreodată așa? În a da dana trebuie să înoți contra curentului. Chiar dacă vrei să dai fructul mai mic trebuie să te forțezi și să încerci să îl dai pe cel mare. Bineînțeles că odată ce l-ai dat prietenului tău, oh.. te simți așa de bine! Să îți antrenezi mintea înotând în acest mod contra curentului necesită autodisciplină – trebuie să știi cum să dai și cum să renunți, fără să lași egoismul să ți se cuibărească în inimă. Odată ce ai învățat cum să dăruiești altora, mintea va fi cu adevărat în largul ei. Dacă încă nu știi, dacă încă eziți cu privire la care fruct să îl dai, atunci mintea va fi foarte îngrijorată, chiar încă dinainte de a îndrăzni să iei decizia de a dărui mărul cel mare și vei șovăi. Dar de îndată ce ai luat decizia de a îl da pe cel mare, chestiunea e un capitol încheiat. Asta se cheamă să înoți împotriva curentului în modul corect.

Dacă puteți să faceți asta, înseamnă că ați câștigat controlul asupra sinelui; dar dacă nu, e ca și cum ați fi fost înfrânți de voi înșivă și veți continua să fiți egoiști. În trecut, cu toții am fost egoiști, iar aceasta este o kilessa (impuritate mentală) ce trebuie retezată. Deci în Pali, limba scripturilor, numim asta „a da dana” și înseamnă să aduci fericire altor oameni. E una din cauzele care vor ajuta la curățirea minții de impurități și ar trebui să reflectați asupra ei și să o cultivați ca pe un aspect al practicii voastre.

Ați putea crede că a practica astfel înseamnă să vă creați greutăți, însă nu e așa, mai degrabă creați greutăți petru tanha (dorința) și kilesa. Dacă kilesa apare în voi înșivă, trebuie să faceți ceva pentru a remedia problema. Kilesa e ca o pisică: dacă îi dai atâta mâncare câtă își dorește, se va întoarce mereu căutând și mai multă, însă într-o zi te va zgâria și nu îi mai vei da mâncare; ea va veni mieunând și dacă nu o hrănești pentru o zi sau două, nu va mai veni. La fel este și cu diversele kilesa, nu vor veni să vă deranjeze, lăsându-vă mintea în pace. Deci faceți astfel încât lui kilesa să îi fie frică de voi. Pentru asta, trebuie să vedeți Dhamma în mintea voastră aici și acum.

Unde există Buddha-Dhamma? Este în cunoaștere și în această înțelegere pe care o aveți în minte. Toată lumea este capabilă să știe, toată lumea poate să înțeleagă. Nu e ceva ce există în cărți, nu e necesar extrem de mult studiu și lectură; reflectând în acest moment puteți vedea despre ce vorbesc. Toată lumea poate să vadă, pentru că e ceva ce există în inima tuturor. Toată lumea are kilesa, nu-i așa? Dacă reușiți să le vedeți, atunci veți înțelege. În trecut doreați să vă îngrijiți și să vă hrăniți kilesa, acum trebuie să le cunoașteți și să nu le lăsați să vină să vă deranjeze. Asta e ceva ce încă nu s-a întâmplat, așa că trebuie să practicați pentru a face asta să se nască, iar ceea ce era deja apărut, să crească.

Următorul constituent al practicii este observarea sila (moralitatea). Sila va supraveghea Dhamma și în va permite să crească și să înflorească, în același mod în care mama și tata își supraveghează copilul. Să ții sila înseamnă nu numai să eviți să îi rănești pe ceilalți, ci și să îi ajuți și să îi încurajezi. Cel puțin trebuie să mențineți aceste cinci principii:

1. să răspândiți metta către toate ființele și să nu ucideți, să nu răniți și să nu deranjați în mod deliberat alte ființe, în niciun fel.
2. Să fiți onești, să vă abțineți în a încălca drepturile altora, pe scurt – să nu furați de la ei.
3. Să fiți moderați în relațiile sexuale. În viața laică există structuri familiale cu un soț și o soție. Dacă știți ce e moderația, atunci veți putea practica Dhamma. Pur și simplu trebuie să știți cine vă este soțul sau soția. Aveți moderația în cantitatea de activitate sexuală; cunoașteți limitele și nu le forțați. În general oamenii nu au nicio limită; poate un soț nu e destul și atunci mai iau unul; sau o soție nu e suficientă și își mai iau încă una sau două. După cum văd eu lucrurile, oricum nici măcar nu puteți să satisfaceți pe deplin un singur partener, deci să ai doi parteneri e indulgență exagerată. În felul acesta trebuie să vă curățați mintea și să o antrenați pentru a știi ce este moderația. Să știi ce e moderația este puritate adevărată; fără ea, comportamentul nu are limite. Dacă primiți o mâncare delicioasă, nu zăboviți prea mult asupra gustului; începeți să vă cunoașteți stomacul și cantitatea de mâncare de care are nevoie. Dacă mâncați prea mult puteți avea parte de neplăceri, de aceea e nevoie să fiți moderați. Moderația este cea mai bună; să ai un singur partener e suficient; doi sau trei e indulgență iar lucrurile devin neplăcute și confuze.
4. Onestitatea în vorbire. Aceasta, de asemenea, e o unealtă în eradicarea kilesa-lor. Trebuie să fiți corecți, integrii și să vorbiți adevărul.
5. Trebuie să vă abțineți de la consumul substanțelor intoxicante și e de preferat să renunțați cu totul la ele. Oamenii sunt deja intoxicați cu familia, rudele și prietenii, cu posesiunile lor materiale, cu bogăția și toate celelalte. E deja suficient, fără a mai înrăutăți lucrurile consumând și substanțe intoxicante. Acestea doar creează întunecime în minte. Bineînțeles că oamenii care le vând nu înțeleg asta; trebuie să vezi tu însuți aceste lucruri. Dacă cineva dintre voi consumă cantități mari, atunci să încerce să le reducă treptat și în cele din urmă să renunțe la ele cu desăvârșire. Poate că ar trebui să îmi cer scuze, însă când vă spun aceste lucruri o fac cu speranța că ele vă vor aduce beneficii, că veți realiza și veți înțelege ce e bine. Trebuie să știți fiecare lucru ce este [what is what]. În timp ce stați aici, în acest moment, care sunt lucrurile care vă apasă? Care sunt acțiunile care generează această apăsare? Să faci bine produce rezultate bune și să faci rău produce rezultate rele; acestea sunt cauzele și aș vrea să vă dăruiesc această învățătură. Din nou, trebuie să îmi cer scuze pentru că nu îmi place să vorbesc așa, dar ca un discipol al Domnului Buddha, trebuie să o fac. Toate lucrurile despre care v-am vorbit aici sunt destinate spre a vă ajuta și a vă susține în practică.

Odată ce sila este pură, apare un simț al onestității și o bunătate față de ceilalți, iar aceasta va aduce mulțumire, lipsă de griji și de remușcări. Nu va fi nicio mustrare de conștiință din cele care apar atunci când te comporți în mod agresiv, deranjant pentru alții. Aceasta este o formă de fericire. E ca și cum ai trăi deja în rai. Este confortabil, mănânci și dormi în tihnă cu o stare de fericire ce se naște din sati. Acesta este rezultatul, iar cauza este faptul că acționezi în acord cu sila. E un principiu, te abții de la astfel de rele pentru ca voia-bună să apară. Dacă cineva menține sila în acest mod, răul va dispărea și voia-bună va apărea. Aceste lucruri se nasc din practica corectă.

Însă acesta nu este sfârșitul poveștii – odată ce oamenii dobândesc puțină fericire, au tendința de a deveni neglijenți, nu continuă practica, ci preferă să rămână cu fericire. Nu vor să continue sau să progreseze, preferă fericirea „paradisului” unde, s-ar putea spune, bărbații și femeile sunt „zei” și „zeițe”. E confortabil așa, însă nu există o înțelegere reală și ar trebui să practice în continuare pentru a nu cădea în iluzie. Reflectați în mod repetat asupra dezavantajelor acestei fericiri: e ceva incert, fericirea este câștigată însă nu durează o veșnicie și în curând trebuie să te desparți de ea. Nu e un lucru sigur. Odată ce fericirea pleacă, suferința îi ia locul și începi să plângi din nou. Până și „zeii” și „zeițele” sfârșesc în lacrimi, suferind. Deci Domnul Buddha ne-a învățat să reflectăm pentru a vedea dezavantajele, pentru a vedea că există o latură nesatisfăcătoare a acestei fericiri. Cu toate astea, în timp ce o persoană trăiește acestă fericire, are tendința să nu înțeleagă asta. Pacea care este într-adevăr sigură și durabilă este ascunsă de această fericire care ne induce în eroare și ne împiedică să vedem suferința.

Această fericire nu este o pace sigură sau permanentă, ci mai degrabă o formă de kilesa, o formă rafinată de kilesa de care toată lumea este atrasă. Tuturor le place să fie fericiți; fericirea există din cauza atracției pe care o exercită. Dacă la un moment dat atracția dispare, suferința îi ia locul. Asupra acestor lucruri e nevoie să reflectați în mod repetat, pentru a vedea că această fericire nu este sigură și că are unele dezavantaje. Odată ce lucrurile se schimbă apare suferința și aceasta, de asemenea, este ceva nesigur. Nu e ceva fix și sigur. Aceasta se numește Adinavakatha, reflecția asupra calității nesatisfăcătoare și dezavantajoasă a lumii condiționate. Asta înseamnă să reflectezi asupra acestei fericiri în mod repetat și să nu o iei de bună. Odată ce ai înțeles-o ca pe ceva nesigur, nu trebuie să te agăți de ea cu toată puterea. Trebuie să o apuci, dar mai apoi să îi dai drumul, mai degrabă decât să o ții strâns. Trebuie văzută atât partea bună, cât și partea rea ce însoțesc această formă de fericire. Să știi să meditezi înseamnă și să conștientizezi dezavantajele inerente ale acestei fericii. Reflectați în acest mod. Când fericirea e prezentă, contemplați-o în detaliu până când dezavantajele devin aparente. Aceasta este o calitate distinctivă a cuiva care practică.

Odată ce observați că aceasta e suferință, aceea e suferință, mintea și inima va înțelege Nekkhamakatha sau reflecția asupra renunțării la senzualitate și, în consecință, ostenită, va căuta o cale de ieșire. Osteneala va veni în urma vederii realităţii formelor, realităţii sunetelor, a mirosurilor, a gusturilor, realităţii iubirii și a urii. Această oboseală înseamnă că nu mai există dorința de a te agăța, de a te atașa de ceva. Va fi un pas înapoi de la upadana (atașament) înspre un loc în care poți sta confortabil și observa cu ecuanimitate și fără a te agăța sau a tânji la ceva. Aceasta este pacea care vine din practică.

Acum aş vrea să vă întreb despre practica voastră. Cu toții ați meditat aici, dar în mintea voastră sunteți siguri și încrezători cu privire la practică? În zilele aceasta sunt tot felul de oameni care predau meditație, atât călugări, cât și laici. Din cauza asta îmi e teamă că veți fi plini de dubii cu privire la practică. Într-adevăr nu există nimic mai înalt și mai măreț decât învățăturile buddhiste pe care le-ați pus în practică aici. Dacă înțelegeți clar, veți putea să vă faceți mințile și inimile pașnice și neclintite.

Încercând să vă faceți mintea calmă – ceea ce este cunoscut și sub numele de samadhi-bhavana sau meditație – probabil ați observat deja că aceasta este nestatornică. În unele zile te așezi în meditație și mintea devine calmă de îndată; în alte zile, stai și orice ai face nu este nici măcar un pic de calm, mintea se luptă să scape până ce în final reușește. Câteodată e bine, câteodată nu e chiar așa de bine. Condițiile minții ne apar în acest fel pentru ca noi să le vedem. Trebuie să înțelegem că cei opt factori ai Nobilei Căi se întâlnesc în sila, samadhi și panna și nicăieri în alt loc. În acest moment, în timp ce meditați, faceți sila, samadhi și panna să existe, cu alte cuvinte dați naștere Căii în mod direct.

Se spune că atunci când șezi în meditație ar trebui să închizi ochii, să nu te uiți la diverse lucruri, pentru că asta te încurajează să începi să îți cunoști mintea. Trebuie să o privești. Dacă închizi ochii atenția se va îndrepta în interior și asta va da naștere la multe forme de cunoaștere. Când staţi cu ochii închiși, trebuie să consolidaţi cunoașterea respirației, să faceţi respirația mai importantă decât orice altceva. Spunem că trebuie să îndreptaţi conștiința spre interior, să urmăriţi respirația și drept consecință veţi știi unde sati, cunoașterea și conștiința se întâlnesc. Oricând acești factori ai căii se armonizează, veţi putea vedea respirația, senzațiile, mintea și obiectele mentale așa cum sunt ele. În cele din urmă, veţi cunoaște punctul focal în care există samadhi, acesta fiind locul unde factorii căii se unesc.

Când meditați, așezați-vă atenția asupra respirației și gândiți-vă că stați aici singuri, fără altcineva sau altceva în jur. Fixați-vă atenția pe această senzație că stați singuri și cultivați-o până ce mintea abandonează toate lucrurile exterioare. Fiți conștienți doar de respirați, inspirând și expirând, în timp ce lăsați la o parte tot ce este exterior. Nu vă lăsați mintea să înceapă să se gândească la persoana care stă aici sau la aceea care stă dincolo. Nu întrețineți niciun gând care poate să dea naștere agitației; e mai bine să le aruncați pe toate afară și să terminați cu ele. Nu e nimeni în jurul tău, doar tu, stând aici singur. Continuați până ce toate percepțiile și amintirile se termină și nu vă mai gândiți la oamenii și lucrurile din jurul vostru; atunci puteți să vă fixați atenția exclusiv asupra inspirației și expirației. Lăsați respirația să continue natural, fără a o forța să devină mai lungă sau mai scurtă, mai puternică sau mai firavă decât de obicei. Lăsați-o să se deruleze normal și egal, iar apoi stați și observați inspiraţia şi expiraţia.

Odată ce mintea abandonează impresiile senzoriale exterioare, nu veți mai fi deranjați de sunetul traficului sau de alte sunete. Fie că e vorba de forme, sunete, sau orice altceva, nu vor mai fi o sursă de perturbație pentru minte, nu le va mai băga în seamă, va fi centrată asupra respirației.

Dacă mintea este agitată de diverse lucruri și nu vă puteți concentra, atunci inspirați cât de adânc puteți, până ce nu mai aveți unde să rețineți aerul, iar apoi dați-i drumul, până ce nu mai rămâne deloc. Repetați asta de trei ori, iar apoi centrați-vă din nou mintea în cunoaștere. După ce v-aţi restabilit concentrarea este firesc ca mintea să fie calmă pentru o vreme, iar apoi să devină agitată și confuză din nou. Deci, faceți mintea fermă, inspirați adânc și apoi eliberați tot aerul până ce e expirat complet. Umpleți plămânii la capacitatea maximă din nou, pentru un moment și apoi aduce-ți mintea înapoi la respirație, restabiliți sati odată cu inspirațiile și continuați să mențineți conștientizarea în acest mod.

Bineînțeles că e nevoie de mult efort și de multe sesiuni de meditație până să devii suficient de abil pentru a putea abandona lumea exterioară și a rămâne netulburat, până când obiectele exterioare nu vor mai avea puterea de a clătina mintea. Când nu mai există astfel de influențe, veți putea vedea mintea, care se manifestă ca senzația localizată la vârful nasului și pe lângă asta vor fi prezente respirația și obiectul mental. Sati va fi de neclătinat și va continua să urmărească respirația fără dificultate. Dacă mintea este calmă, respirația va deveni din ce în ce mai puțin grosieră și pe măsură ce obiectul mental devine mai rafinat, atât mintea cât și corpul vor fi simțite mai ușoare și, abandonând fenomenele exterioare, vor continua să privească în interior.

De aici înainte, cunoașterea se va îndepărta de fenomenele exterioare și se va întoarce și se va concentra spre interior. Când atenția se adună în interior, mențineți-o în acel loc. Veți percepe distinct respirația intrând și ieșind, sati va fi clară și toate activitățile mentale vor fi văzute cu mai multă claritate. În acest punct, veți înțelege modul în care sila, samadhi și panna se unesc, iar acest lucru este cunoscut drept unificarea căii. Pe măsură ce această unificare are loc, mintea se va elibera de toate formele de agitație și confuzie, va deveni unidirecțională, iar asta e ceea ce se numește samadhi. Când priviți într-un singur loc (respirația), consecința va fi o cunoaștere și o vedere clară, rezultată din prezența continuă a lui sati. Deoarece există o percepție continuă și clară a respirației, sati crește în putere și mintea va deveni mai sensibilă și mai conștientă în munte feluri diferite. Vedeți mintea adunându-se și devenind unidirecțională, conștiința este îndreptată înăuntru, înspre acel loc și lumea exterioară începe să dispară treptat. Mintea nu va mai face nicio muncă în exterior, ca și cum ați fi intrat în „casa” voastră, unde totul formează o singură unitate compactă. Este mulțumire acolo. Conștiința, fiind eliberată de condițiile exterioare, vine să stea cu respirația. După un timp conștiința se contopește cu respirația ce devine din ce în ce mai rafinată, până ce, în final, senzația respirației dispare. Ați putea spune fie că conștientizarea respirației a dispărut sau că respirația însăși a dispărut, cu un alt fel de conștientizare apărând.

Deci, ar părea că stați acolo și respirația nu mai e. De fapt e chiar acolo, însă a devenit atât de rafinată încât în aparență nu există. Asta se întâmplă pentru că mintea a atins un nivel înalt de subtilitate, cu o cunoaștere specială. Tot ce rămâne este aceast proces de cunoaștere. Chiar dacă respirația a dispărut, există cunoașterea faptului că respirația nu mai e acolo. Și acum ce va fi luat drept obiect de meditație? Luați acest proces de cunoaștere pentru a continua, cunoașterea faptului că respirația a dispărut. Puteți spune că un anume fel de cunoaștere s-a stabilit în voi.

În acest punct s-ar putea să aveți îndoieli, pentru că aici pot să apară lucrurile neașteptate, inclusiv nimitta. Acestea pot fi de mai multe feluri, incluzând formele și sunetele. Dacă nimitta apare (unii oameni au parte de ele, alții nu) trebuie să le înțelegeți în concordanță cu adevărul. Nu vă îndoiți și nu vă permiteți să vă alarmați.

La acest stadiu ar trebui să vă mențineți cu grijă concentrarea și să consolidaţi sati cât de bine puteți. S-ar putea să deveniți alarmați atunci când observați că nu este nicio respirație, pentru că sunteți obișnuiți să o găsiți mereu. Când descoperiți că respirația a dispărut, s-ar putea să intrați în panică sau să vă speriați că muriți. Aici trebuie să țineți în minte faptul că aceasta este doar natura lucrurilor. Observați că nu este nicio respirație și adoptați acest lucru ca obiect al cunoașterii. Aceasta este descrisă ca fiind cea mai fermă și stabilă formă de samadhi, cu un obiect al minții ferm și de neclintit. Când samadhi ajunge la acest nivel, mintea va trece multe schimbări ciudate și neobișnuite. Corpul va fi simțit foarte ușor sau poate chiar va dispărea. Vi s-ar putea părea că plutiți în aer cu o senzație de imponderabilitate și că oriunde v-ați uita sau v-ați îndrepta conștiința, nimic nu rămâne la fel. E ca și cum ai fi în spațiu și nu poți fi sigur nici măcar dacă mai ai sau nu un corp. Acesta este un vid complet, iar întreaga experiență poate fi de-a dreptul stranie.

Așadar trebuie să înțelegeți că nu trebuie să vă faceți griji pentru nimic și ar trebui să faceți ca această senzație de calm, de serenitate să fie foarte fermă și sigură în minte. Odată ce mintea este concentrată și unidirecționată, niciun obiect senzorial nu va fi capabil să ajungă la ea, și veți putea să stați așa pentru orice perioadă, fără nicio senzație de durere sau disconfort.

Ajunși la acest nivel de dezvoltare al samadhi-ului, puteți să îl accesați sau să îl părăsiți când vreți, și se spune că ieșiţi din această stare după bunul plac, mai degrabă decât pentru că vă simțiţi moleșiţi, lipsiţi de energie sau obosiţi. Îl părăsiţi pentru că este timpul potrivit să îl părăsiţi și atunci vă retrageţi. Aceasta este samadhi; puteţi să intraţi și să ieșiţi ușor, fără niciun fel de probleme. Mintea și inima vor fi în largul lor. Dacă ședeți și intrați în samadhi în acest fel pentru o jumătate de oră sau o oră, mintea și inima vor fi liniștite și calme pentru multe zile. Rezultatul este că mintea devine foarte pură și orice experimentează va fi luat și contemplat.

Samadhi îndeplinește funcția de calmare sau liniștire. Samadhi are o funcție, sila are alta, iar panna are altă funcție. În meditație ne fixăm atenția asupra acestor caracteristici care sunt legate între ele sub forma unui cerc. Acesta este modul în care sila, samadhi și panna apar împreună în minte. Odată ce mintea este calmată, atunci prin prezența [înțelepciunii] panna și puterea samadhi-ului liniștea și înfrânarea senzorială va crește. Energia apare din liniște și rafinarea minții și acea energie ajută la a face sila mai pură. La rândul ei, aceasta ajută la apariția samadhi-ului, îmbunătățește calitatea samadhi-ului care deja există, iar cultivarea acestuia înlesnește și susține panna. Ele sunt interconectate, susținându-se reciproc în acest fel. În cele din urmă apare magga, Calea, care este o sinteză a acestor elemente diferite. Sila, samadhi și panna lucrează împreună lin și consistent, formând un întreg şi ar trebui ca voi să păstrați această energie. Aceasta este energia ce dă naștere la vipassana (cunoașterea intuitivă). În acest stadiu, odată ce panna a apărut, acesta furnizează o energie proprie, independentă de faptul că mintea este calmă sau nu. Dacă e calmă, nu vă atașați, dacă nu e calmă, nu vă atașați. Abandonați orice astfel de griji și mintea va deveni ușoară și se va simți confortabil indiferent că trăiește stări mentale plăcute sau neplăcute. Mintea va fi pașnică în acest fel.

De asemenea important este să vedeți că dacă mintea nu e încă înțeleaptă, odată ce meditația formală s-a încheiat, veți renunța cu desăvârșire fără a contempla mai departe sau fără acuitate cu privire la practica ce încă mai trebuie făcută. De fapt, când ieșiți din samadhi veți fi foarte conștienți că l-ați părăsit și veți continua să vă comportați într-o manieră obișnuită. Cu toate astea, trebuie să existe în continuare cunoașterea – o egalitate și continuitate a sati. Nu e ca și cum ai medita doar în poziția șezut, samadhi înseamnă să ai o minte ferm concentrată. În timp ce mergeți, trebuie să vă faceți mintea fermă și stabilă și să mențineți această stabilitate a minții în toate activitățile și în permanență având sati și samapajanna. Nu doar când ședeți, ci și atunci când mergeţi, într-o mașină sau oriunde, dacă ochii văd o formă sau urechile aud un sunet, trebuie să mențineți cunoașterea. Dacă există în minte atracție sau repulsie față de ceva, atunci mențineți cunoașterea acestor stări mentale. Toate sunt nesigure. Astfel, mintea va rămâne calmă și „normală”.

Când este așa, trebuie să contemplați obiectele mentale. Ar trebui să contemplați întregul acestei forme, corpul și mintea, și ar trebui să o faceți în permanență; nu doar atunci când ședeți, ci și acasă, sau în timp ce munciți, în orice situație. Contemplați încontinuu. Și doar să vezi copacul înconjurat de frunze căzute în timp ce treci pe lângă el – e un semn al impermanenței. Noi suntem la fel ca acele frunze: odată ce ne ajunge bătrânețea ne ofilim și cădem. Toți oamenii sunt la fel. Asta se numește să îți ridici mintea la nivelul vipassana; să contemplezi astfel continuu. Sati va fi menținută egal și consistent indiferent că stai, mergi, șezi sau te culci. Când urmărești de aproape și verifici mintea în permanență, atunci se cheamă că practici meditația în modul corect.

Practicând aici și acum, la șapte seara, am șezut împreună și am meditat pentru o oră, iar acum ne-am oprit; poate mintea se oprește și ea și nu mai contemplează nimic. Acesta este modul greșit de a practica. Când ne oprim, tot ce se oprește este întâlnirea formală și meditația, dar cunoașterea trebuie să continue, egal și neîntrerupt.

Adesea, când predau spun că dacă nu practicaţi în mod continuu este ca picăturile de apă, pentru că sati nu curge lin. În practică nu e nimic altceva care să o facă, mintea o face, nu corpul. Mintea e aceea care lucrează, ea e cea care practică. Dacă înțelegeți lucrurile în acest mod, veți vedea că nu este necesar să ședeți în meditație, mintea va cunoaște samadhi. Mintea e cea care practică, trebuie să înțelegeți lucrurile astfel.

Odată ce ați văzut asta, ar trebui să cultivați și să mențineți cunoașterea în permanență, indiferent că stați, mergeți, ședeți sau vă culcați. Dacă încă mai e ca apa ce picură, nu e un șuvoi continuu. Practicați cu sati, până ce e continuă, și cunoașterea e ca un șuvoi de apă. Sati va fi prezentă în fiecare moment și drept consecință va exista o cunoaștere consistentă a obiectelor mentale. Să aveți sati, înfrânare și calm într-un mod continuu și egal înseamnă că veți știi când apar în minte stări sănătoase și stări nesănătoase, când este calm și când e agitație. Dacă vă antrenați mintea, oriunde ați fi veți fi așa și meditația se va dezvolta rapid și bine.

Nu înțelegeți greșit. În zilele acestea sunt oamenei care merg la retreat-uri de vipassana pentru trei zile sau o săptămână, timp în care nu vorbesc și nu lucrează; pentru zece zile sau pentru două săptămâni păstrează tăcerea și apoi pleacă. Pleacă crezând că au făcut „vipassana” și știu totul despre asta, apoi merg la petreceri și discoteci și se desfată cu diferite forme de distracție. Când fac asta ce se întâmplă? Nu va mai rămâne nimic. Fac tot felul de lucruri prostești care supără și tulbură mintea, risipind totul, iar în anul următor se duc și fac un alt retreat de șapte zile, două săptămâni sau o lună și imediat ce au terminat se duc iar la petreceri, la discoteci și beau din nou. Aceasta nu e practică. Nu e patipada sau calea către progres.

Trebuie să faceți un efort pentru a renunța. Trebuie să reflectați asupra efectelor dăunătoare pe care le are comportamentul vostru, asupra lucrurilor negative pe care le are consumul de alcool și mersul în baruri. Priviți daunele intrinseci în toate aceste diferite lucruri până când devin în întregime evidente, iar atunci va fi posibil pentru voi să vă retrageți și, astfel, să deveniți pașnici. Pentru a obține pacea, trebuie să vedeți dezavantajele în acele lucruri și asta înseamnă să practici în modul corect. Dacă luați parte la o retragere pentru 7 zile, în care nu trebuie să spuneți nimic nimănui, iar apoi în următoarele șapte luni pălăvrăgiți și chefuiți, cum veți câștiga adevărate valori din acele șapte zile de tăcere?

Vă încurajez pe toți, femei și bărbați laici, pe cei înțelepți, să înțelegeți lururile astfel. Încercați să practicați în mod consecvent. Vedeți răul în ceea ce este dăunător și faceți practica voastră să fie echilibrată și continuă, doar atât. Apoi kilesa poate lua sfârșit. Dar stilul cu șapte zile de tăcere și fără distracție urmate de patru sau cinci luni de distracție, fără nicio restricție sau lipsite de liniște înseamnă că orice beneficiu se va risipi și nu va rămâne nimic. Este ca și cum v-ați duce la serviciu într-o zi și ați câștiga 20 de lire, iar apoi cheltuiți 30 de lire în aceeași zi; unde vor mai fi bani? Se vor termina toți.

Aceasta este un fel de memento și vă rog să mă iertați. Trebuie să vorbesc astfel ca să înțelegeți aceste lucruri care sunt greșite și ca să fiți capabili să renunțați la ele. Venind aici pentru a practica, puteți spune că o faceți pentru a vă împiedica să faceți greșeli în viitor. Ce înseamnă să faceți greșeli? A face o greșeală înseamnă a face acel lucru care duce la o stare de agitație și suferință, când nu este bunătate în minte și când nu este pace. Ar trebui să fie astfel. Dacă practicați șapte zile în tăcere, iar apoi vă răsfățați pentru câteva luni, indiferent cât de strict ați practicat în acele șapte zile, nu veți obține nimic cu adevărat de folos din practică. Multe centre de meditație sunt așa. Realmente, trebuie să trăiți într-un calm consecvent și într-un mod temperat.

În meditație trebuie sa fiți încontinuu atenți, ca atunci când plantați un copac. Dacă plantați un pom într-un loc, după trei zile îl mutați în altă parte și după alte trei zile iar îl scoateți și îl plantați într-un alt loc, pomul va muri fără să producă nimic. Meditația va fi la fel, nu va da roade. Trebuie să contemplați acest lucru voi înșivă. Încercați când mergeți acasă să plantați un pom într-un loc, după câteva zile scoateți-l și plantați-l în alt loc, după care îl scoateți din nou. Pur și simplu va muri. La fel este dacă luați parte la o retragere de șapte zile, iar după ce terminați, în următoarele șapte luni vă răsfățați, lăsându-vă mintea să se terfelească; iar apoi mergeți să meditați pentru alte șapte zile, în tăcere și interiorizând, pentru ca mai apoi să lăsați totul baltă. Pomul nu crește, meditația nu evoluează. Părerea mea este că astfel nu vor apărea rezultate reale. După cum am spus, încercați voi înșivă. Mergeți acasă, plantați un puiet și după câteva zile scoateți-l. Eu cred că va muri, dar încercați și voi. Înțelegeți acum?

Nu sunt foarte pasionat să vorbesc astfel, dar o fac pentru că îmi pare rău pentru voi că nu pot să fac asta fără a fi critic. Nu pot să tac atunci când greșiți pentru că îmi pare rău pentru voi. Totuși, unii oameni nu se simt în largul lor și cred ca doar îi cert. De fapt, nu este doar o ceartă, este și un ajutor în a arăta atunci când sunt greșeli ca să știți. Unii oameni gândesc ”Looang Por ne critică întruna”, dar nu este așa. După mult timp am putut să vin pentru a ține un discurs – dacă aș fi vrut să vorbesc astfel în fiecare zi, atunci v-ați fi supărat cu adevărat. Dar, de fapt, nu voi sunteți cei care se supără, ci kilesa. Așa că astăzi nu voi spune mai mult de atât.

Cartea "Întrebări potrivite, răspunsuri corecte"

Asociaţia Buddhistă Theravada din România a tipărit un prim tiraj modest (50 exemplare) din cartea lui Bhante S. Dhammika "Întrebări potrivite, răspunsuri corecte", pe care o distribuim gratuit. Doritorii sunt rugaţi să ne scrie, folosind formularul de contact. Nu uitaţi să menţionaţi numele şi adresa poştală completă.

Cartea se găseşte şi în format pdf la rubrica "Download".

Feedback-ul va fi foarte apreciat atât de noi, dar mai ales de autor.