Despre misionariatul buddhist

Din nou, discuțiile din mediul virtual m-au pus pe gânduri. Personal, nu văd nimic rău în misionariat dacă nu este agresiv, însă mă întreb oare de ce nu funcționează. Mă voi referi aici, bineînțeles, la cazul particular al buddhismului.

În concret, cineva a scris un articol elocvent pe marginea unei sutre, prin care încerca să clarifice persoanelor interesate anumite aspecte subtile ale doctrinei predată de Buddha, doctrină ce are reputația (binemeritată zic eu) de a conduce pe cei care o pun în practică la o stare de libertate și împlinire spirituală fără egal. Și cu așa o reputație, evident și persoanele interesate de subiect apar, fiecare aducând cu sine propriile credințe și opinii cu privire la liberate, împlinire spirituală și la calea de urmat pentru a le dobândi.

În buddhism (mai ales în cel timpuriu) buturuga care răstoarnă toate carele este „Anatta” - doctrina absenței unui sine permanent, imuabil sau, așa cum este explicat în unele lucrări (Walpola Rahula, 2005: Doctrina Trezirii, ed. Herald p. 91) „Doctrina inexistenței sufletului”. Nu e de mirare că e asa dacă până și tradițiile buddhiste de mai târziu “au rotunjit-o puțin pe la colțuri” - cum spunea un călugăr. Nu voi intra acum în detalii cu privire la conținutul și implicațiile acestei doctrine, presupunând că cei care se obosesc să citească aceste rânduri sunt familiarizați cu ea, în situația contrară îi rog să consulte sursa anterior citată sau alte surse similare. Deci, în cazul concret, urmare a distribuirii articolului pe o rețea de socializare, într-un cerc destinat interesaților de buddhism, s-a iscat o discuție între câțiva buddhiști dornici să facă accesibilă cunoașterea salvatoare a Celui Binecuvântat și un creștin, care, pe măsură ce comentariile se îngrămădeau a devenit tot mai tensionat. Deși discuția s-a purtat cât se poate de civilizat, în final nu cred că a fost nimic de câștigat, ba chiar creștinul a „plecat” puțin cam tulburat.

Deci, ce ar trebui să facă un buddhist care dorește binele semenilor săi (dacă asta e într-adevăr intenția sa și nu încearcă de fapt să vâre pe gât altora opțiunile sale religioase) pentru a-i inspira, pentru a-i face să acorde atenție mesajului eliberator a lui Buddha? E clar că nu poți intra cu bocancii în preferințele spirituale ale omului. Cu siguranță fiecare român care ajunge la un moment dat să poarte o discuție despre buddhism și-a însușit deja un set de concepte ontologice proprii la care ține, fiind felul său propriu de a vedea lumea și la care cu siguranță nu va renunța cu ușurință. Și ca în anecdota zen despre învățatul care a venit la maestru pentru a primi Dharma, nu poți turna ceai într-o ceașcă deja plină, ea trebuie golită. O discuție despre anatta, oricât de bine argumentată ar fi ea, are șanse minime să pătrundă în inima ascultătorului. Se întâmplă la unii, e adevărat, dar se pare că sunt cazuri mai rare. Probabil ar fi mai indicat să oferi oamenilor o „încarnare” a acestor învățături, un exemplu viu. De aceea, evident, cel mai bun mod de a inspira e prin puterea propriului exemplu – toată lumea știe asta, nu era nevoie să o spun eu. În vremea lui Buddha oamenii erau adesea impresionați de comportamentul demn și auto-stăpânirea de care dădeau dovadă Buddha și discipolii săi și astfel, reputația lor crescând, toți mai mulți oameni veneau să asculte învățăturile și în timp, o parte din ei au dobândit fructele promise. Astăzi nu avem la îndemână (mai ales în România) multe exemple vii ale învățăturii, noi înșine fiind încă bieți învățăcei, dar tot am putea încerca să le oferim semenilor, în locul unor explicații tehnice abstracte, ceva ce să poate duce cu ei în viața de zi cu zi, ceva care să dea un rezultat vizibil, imediat. Oameni precum Jon Kabbat-Zin fac deja asta în programele de management al stresului bazate pe tehnici de mindfulness.

În vechile scripturi buddhiste, ajungerea la finalul călătoriei spirituale, atingerea stării de arahat, este descrisă prin acțiunea de a pune jos povara. Mi se pare această comparație deosebit de grăitoare și e ceva ce putem lua cu noi în viața de zi cu zi, întrebându-ne din când în când: „ce duc acum cu mine?” O fi o conversație incomodă purtată cu câteva ore în urmă, o neliniște cu privire la un eveniment ce urmează să aibă loc? Sau istoria noastră personală, succesele, neîmplinirile de până acum, rudele și cunoștințele noastre, proiectele noastre importante? Care sunt lucrurile care mă fac pe mine să fiu EU în acest moment?

În Sabba sutta (SN 35:23) Buddha le spune călugărilor: „Călugărilor, vă voi preda totalitatea. Ascultați cu atenție, voi vorbi... Și ce este totalitatea, călugărilor? Ochiul și formele, urechea și sunetele, nasul și mirosurile, limba și gusturile, corpul și obiectele tactile, mintea și fenomenele mentale. Aceasta este totalitatea”. Nu pare a fi ceva extraordinar, ceva ieșit din comun. De fapt, la prima vedere nici nu pare a fi ceva spiritual. Se pare că adevărul absolut nu e deloc spiritual, e ceva ce deja știm, dar nu conștientizăm. Să presupunem că mergi pe stradă, te-ai dus să cumperi pâine. Adu-ți aminte să te întrebi: „Ce se întâmplă acum, în acest moment în trupul, în mintea mea, la porțile celor șase simțuri (buddhiștii consideră mintea ca fiind tot un organ senzorial având ca obiecte corespondente fenomenele mentale)?” Lumea noastră e alcătuită din ceea ce percepem prin ele. Pentru noi, nimic altceva nu există. În loc să încercăm să răspundem la întrebări precum unde este sufletul, care este sinele meu adevărat, mai bine să începem prin a încerca să vedem ce nu este sinele, sufletul. Să presupunem că suntem îngrijorați cu privire la un examen ce urmează să îl susținem. Gândurile noastre aleargă înainte și înapoi, mestecând acest subiect, dând naștere la valuri de emoții și în acele momente EU sunt cel pe cale să susțină un examen greu, EU sunt cel căruia îi e teamă sau e nerăbdător. Dacă punem în aplicare tehnici de mindfulness, de conștientizare, ne centrăm atenția pe momentul prezent, o ancorăm pe respirație sau pe senzația de presiune din fese (dacă stăm pe un scaun) înțelegem că gândul e doar un gând, un fenomen mental, iar emoția o senzație în stomac sau în gât, pe care o asociem cu acele gânduri. Demontând astfel experiența în elementele ei componente se crează un spațiu, în care sentimentul că EU sunt cel care urmează să susțină un examen dispare și realizăm că EU nu pot fi acea înșiruire de gânduri efemere, chiar dacă ele au puterea de a stârnii valuri de emoții și de a îmi capta în totalitate atenția pentru o perioadă limitată de timp. EU nu sunt asta în mod esențial.

În mod similar putem proceda cu ce se întâmplă la oricare din porțile senzoriale și în timp, vom realiza că acest sentiment că eu mă aflu undeva în corpul ăsta e ceva foarte vag și nedefinit, ceva neglijabil. Probabil că acela este momentul în care o persoană inteligentă ar începe să acorde mai mult credit lui Buddha și mai puțin preferințelor sale. Asta e ceva ce fiecare poate încerca. Bineînțeles necesită un pic de efort să ieși de pe pilot automat, acesta din urmă fiind modul implicit în care ne trăim – sau mai bine zis dormim – viața.

Trebuie să înțelegem că o credință (diṭṭhi) chiar dacă e corectă (samādiṭṭhi) e doar o credință și nu o realizare. Credința în adevărul ultim prin ea însăși nu eliberează, doar realizarea lui poate face asta așa că nu ar trebui să facem prea mult caz de ce credem. Samādiṭṭhi – setul de credințe corect din punct de vedere buddhist – are rolul de a ne proteja de abisurile în care ne poate arunca o credință păguboasă ce ne permite un comportament imoral. Ea este prima piatră pe cale, ce va deveni o realizare doar la sfârșitul drumului când toate celelalte aspecte vor fi duse la perfecțiune. 

Stresul diversității religioase

Românii au ieșit de câteva decenii din satul lor și au intrat în contact cu lumea mai mare. În mod necesar, acest lucru i-a pus față în față cu alte culturi, unele având un mod diferit de a înțelege lumea. Probabil, atunci când trăia în satul său, românul se simțea în siguranță, în lumea lui conturată de dascăl și preot. Dacă din punct de vedere al lărgirii sferei cunoștințelor științifice, al asimilării progresului tehnoglogic, nu par să existe probleme de adaptare, în ceea ce privește întâlnirea cu diverstiatea religioasă ridică, se pare, o serie de probleme. Am observat în cercurile căutătorilor spirituali o tendință compulsivă de a pune semnul egal între toate religiile lumii, care la cele mai multe persoane depășește atitudinea politicoasă și respectul față de libertatea de conștiință. “Toate religiile sunt doar căi diferite ce duc la aceeași destinație, nu există una mai bună decât celelalte. Pentru oameni diferiți sunt căi diferite. Cum pot eu să judec și să spun că buddhismul e mai bun decât creștinismul, sau decât jainismul, hinduismul mai bun decât buddhismul etc”. Cam acesta este tipul de discurs pe care l-am întâlnit în locurile virtuale de întâlnire a căutătorilor spirituali. 

Nu e nevoie de foarte mult studiu pentru a observa că religiile diferite prescriu practici destul de diferite, iar concluzia rezonabilă ar fi că și rezultatele obținute trebuie să fie diferite. Căutând în mine însumi, am descoperit o tensiune generată de diversitatea religioasă și am ales să nu cedez tentației de a o anula printr-una din afirmațiile din categoria “toate religiile sunt la fel”. 

De multe ori, în viață, am constatat că e mai simplu când nu ai mai multe opțiuni, când nu ai de unde alege. Iei ceea ce primești și încerci să te descurci cu ce ai. Așa era și la noi în sat acum câteva decenii. Când ai de unde alege, apare întrebarea chinuitoare “care e alegerea cea mai bună” și, dacă e posibil, încerci să iei din toate, ca nu cumva să pierzi ceva. Corespondentul din viața spirituală a acestei alegeri e sincretismul atât de prezent în ziua de azi: șamanism+hinduism+creștinsim+daoism+etc. Bineințeles că o astfel de abordare sincretică nu poate pătrunde prea adânc în niciuna din componentele pe care le adună. Dacă nu poți lua din toate, nu iei nimic, păstrezi distanța, cântărești, măsori. Această atitudine mi se pare mai cinstită, deși riști să îți petreci toată viața nepracticând nimic, sau mai rău, să umpli acel gol spiritual cu divertisment sau cu ambiții frivole. 

Există în psihicul nostru această forță - îndoiala - pe care trebuie să o cunoaștem îndeaproape. Îndoiala e aceea care ne chinuie atunci când punem religiile față în față. Pentru că nu suntem siguri că am făcut alegerea corectă, că drumul nostru este cel mai bun și pentru că existența altor drumuri lasă loc posibilității unor alegeri mai bune, nu suntem siguri și această nesiguranță e o formă de suferință. Atunci, poate fără să conștientizăm, am vrea să anihilăm diversitatea religioasă prin semnul “=”. Eu văd în asta iresponsabilitate, imaturitate. E doar o eschivă în fața îndoielii. Refuzul de a face simpla recunoștere: “Mă îndoiesc” sau “Nu știu”.

Dacă spiritualitatea înseamnă să crezi cu abnegație un mit, îndoiala este cel mai de temut inamic al său. Din fericire, nu toată spiritualitatea e așa. Pentru mine, “spiritualitate” nu este sinonim cu “credință”. Spiritualitatea înseamnă strădania de a cunoaște Adevărul. Și nu mă refer aici la micile adevăruri din istoria umanității, sau verificarea experiențială a unor teorii științifice, ci la răspunsul la marea întrăbare: “cine, sau mai degrabă CE sunt eu”. Dacă privesc dincolo de identitatea învățată de la părinți, de la profesori, de la preoți, dincolo de istoria vieții mele, dincolo de acest ambalaj subțire și fragil, mă minunez de faptul că nu am nici cea mai vagă idee cine sau ce sunt. Și atunci când stau în prezența acestei uimiri, nu simt nevoia să spun “toate religiile sunt la fel”. Îndoiala nu mai este un inamic, pentru că nu am nevoie să cred o într-o cosmologie anume, propusă de o religie și diferită de alte cosmolgii. Credința pentru mine este necesară, dar secundară. De crezut putem crede orice, chiar și cele mai deochiate mituri au adepții lor fervenți. Adevărul nu putem însă decât să îl cunoaștem.

Pentru a respecta alte religii decât a ta (dacă ai una), trebuie să le accepți așa cum sunt, nu să le ciuntești pentru a încăpea în tiparul tău îngust. Cred că e inutil să mai spun că și dialogul interconfesional este un simulacru dacă pornește de la premisa că toate religiile sunt la fel.

Apariția dependentă. Buddhadāsa sau Buddhaghosa?

Buddhismul spune ca toate lucrurile condiționate sunt impermanente, impersonale și, prin urmare, nesatisfăcătoare (anicca, anatta, dukkha). Paticcasamuppāda – Apariția dependentă - una dintre temele centrale ale buddhismului, explică nu doar modul în care întreaga noastră experiență apare în relație cu factorii care o condiționează, dar și modul în care, ființele orbite de ignoranță rămân prizoniere în ciclul nesfârșit al nașterii și al morții.

Cele 12 verigi ale lanțului apariției dependente sunt:

ignoranță > formațiuni voliționale > conștiință > nāma-rūpa, perechea mental-material > cele șase baze senzoriale > contact > senzație > dorință > agățare > devenire > naștere > bătrânețe și moarte.

(avijja > sankhara > viññana > namarupa > salayatana > phassa > vedana > tanha > upadana > bhava > jati > jaramarana ... soka parideva dukkha domanassa upayasa)

Explicația „ortodoxă” acceptată de tradiția Theravāda împarte cele 12 componente mai sus enumerate pe parcursul a trei vieți. Astfel, ignoranța din existența precedentă a condiționat formațiunile voliționale, adică kamma (termenul pali echivalent al mai cunoscutului karma din sanscrită), ceea ce a determinat conștiința să se perpetueze după moarte și să se stabilească într-un nou embrion, alcătuit din cele două componente nāma-rūpa. În acest moment se poate spune că cea de-a doua ființă este deplin formată și ca orice ființă funcțională este înzestrată cu cele șase organe senzoriale (în buddhism mintea este cel de-al șaselea simț). Atunci când organul senzorial funcțional, obiectul senzorial și conștiința corespunzătoare simțului respectiv se întâlnesc apare contactul, care generează o senzație anume, plăcută, neplăcută sau neutră, la care ființa răspunde prin dorința ca acea senzație să se perpetueze în cazul în care este una plăcută sau să înceteze în cazul în care este una neplăcută. În oricare dintre aceste situații intervine agățarea de rezultatul scontat și aici începe procesul devenirii. Această devenire este forța care poartă ființa ignorantă înspre reînnoirea existenței printr-o nouă naștere, care va aduce cu ea bătrânețea și moartea.

Această explicație este atribuita călugărului savant de origine indiană Buddhaghosa, care a trăit în secolul V și care este principalul autor al textelor exegetice ale tradiției Theravāda. Modul în care comentatorii au explicat sutrele și anumite doctrine este azi privit cu suspiciune de unii cercetători și practicanți și cred că există în prezent o tendință de aducere în plin plan a textelor antice și de a acorda mai puțină credibilitate comentariilor și sub-comentariilor care sunt cu 1000 de ani mai târzii.

Doctrina apariției dependente a fost explicată de unii autori moderni ca derulându-se pe parcursul unei singure vieți, de nenumărate ori chiar. Un nume cu rezonanță care a susținut această versiune este Buddhadāsa Bhikkhu (1906 - 1993), un respectat călugăr tailandez, care susținea că apariția dependentă explicată pe parcursul a trei vieți nu prezintă niciun interes practic. Ori scopul pentru care Buddha a predat această doctrină este acela de a ajuta oamenii să înțeleagă și să pună capăt suferinței. Așezarea verigilor acestui lanț pe parcursul a trei vieți, spune el, ne lasă în imposibilitatea de a acționa în prezent pentru a pune capăt suferinței. El susține că atunci când a explicat paticcasamuppāda, Buddha a folosit termenii în sensul realității ultime, în care nașterea și moartea sunt apariții și dispariții ce au loc în realitatea momentană. O dovadă în acest sens, susține Buddhadāsa, este faptul că atunci când vorbește despre apariția dependentă, nu menționează un agent, o persoană, ci folosește termeni impersonali: „când aceea există, aceasta apare”. În susținerea punctului său de vedere, Buddhadāsa invocă sutrele canonului pali, criticându-l pe Buddhaghosa.

Însă, cel puțin în privința asta (și cu siguranță în multe altele), Buddhaghosa cred că avea dreptate. Este foarte posibil ca Buddha să fi explicat apariția dependentă și în termenii realității ultime, însă există cel puțin un loc în care o face exact în modul descris de comentatorul indian.

În cartea a II-a din Saṃyutta Nikāya (Nidānavagga), sutta nr. 19, Buddha le spune călugărilor că atât prostul cât și înțeleptul s-au născut în corpul lor datorită ignoranței încătușată de dorință. Și prin intermediul celor șase baze senzoriale, atât prostul cât și înțeleptul au parte de plăcere și durere. Care este diferența dintre ei? Prostul nu s-a eliberat de ignoranță, pentru că nu a trăit „viața sfântă” (termenul brahmacariyā se referă la antrenamentul monastic, însă poate fi extins și asupra laicilor care practică un antrenament similar) cu scopul de a pune capăt suferinței, de aceea, când corpul său se va dizolva, odată cu moartea, își va continua existența în următorul corp. Pe de altă parte, înțeleptul, trăind „viața sfântă” cu scopul de a pune capăt suferinței abandonează ignoranța și prin urmare nu își continuă peregrinarea prin Saṃsāra, fiind eliberat de naștere, bătrânețe, moarte, eliberat de suferință.

De altfel, în aceeași carte a II-a din Saṃyutta Nikāya, în sutta nr. 2, Buddha face o analiză detaliată a Apariției dependente, explicând fiecare termen, pe larg.

„Și ce este călugărilor bătrânețea și moartea? Îmbătrânirea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, înaintarea lor în vârstă, ruperea dinților, încărunțirea părului, zbârcirea pielii, scăderea vitalității, degenerarea facultăților: aceasta este îmbătrânirea. Trecerea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, dispariția, dizolvarea, expirarea timpului, dezmembrarea agregatelor, abandonarea carcasei: aceasta este moartea. Așadar, această îmbătrânire și această moarte sunt numite împreună bătrânețe și moarte.

Și ce este călugărilor nașterea? Nașterea diferitelor ființe din variate clase de ființe, apariția ființei lor, coborârea în uter, producția, manifestarea agregatelor, obținerea facultăților senzoriale. Aceasta este numită naștere.”

După cum se vede, Buddha nu vorbea despre naștere/renaștere și moarte în sensul renașterii și morții momentane într-un gând, într-o inițiativă, într-o stare mentală cu care ne identificăm în repetate rânduri pe parcursul unei zile, deși această variantă a apariției dependente este în felul ei corectă și extrem de utilă. Nu mi se pare întemeiată nici critica lui Buddhadāsa potrivit căreia Apariția dependentă derulată pe parcursul a trei vieți face imposibilă eliberarea de suferință, situând cauzele suferinței într-un trecut inaccesibil. După cum ne arată sutta mai sus rezumată, locul unde brahmacaryā este trăită este această viață în care am ajuns condiționați de trecutul nostru. Mintea și corpul nostru sunt rezultatul kammei trecute (din această viață și cele anterioare), iar dacă contemplăm lanțul apariției dependente observăm că acesta poate fi rupt între senzație și dorință, ambele situate în experiența noastră imediată.

Pentru orice căutător al adevărului, cred că este esențial să accepte provocări, în special atunci când acestea sunt îndreptate înspre propriile dogme. Dacă ne oprim investigația la opinia unei personalități, doar în virtutea autorității ce o reclamă sau care îi este atribuită, o sa avem mai devreme sau mai târziu o problemă. Pentru că este posibil ca la un moment dat să întâlnim figuri cu autoritate egală care să afirme lucruri diferite, dacă nu chiar contrare.

Corespondență

Personal, nu sunt interesat de studiul comparat al religilor, nu îi văd utilitatea practică și nu caut să intru în dezbateri contradictorii cu oameni de alte credințe decât mine. Ocazional, se întâmplă să port corespondențe cu persoane interesate de buddhism dar care aparțin altor confesiuni sau filozofii și la fel ca și în cazul de față, fără voia mea sunt antrenat în astfel de comparații. Cele ce urmează sunt răspunsurile mele la întrebările ce mi-au fost adresate de un creștin ce afirmă că are o mare simpatie pentru buddhism.

„Până la urmă m-am hotărât sa fac un efort suplimentar și să răspund mai în detaliu la întrebările formulate de dumneavoastră, și să le păstrez pe blogul meu personal, în ideea că ar putea folosi și altor persoane cu un oarecare interes pentru buddhism, în special celor educați într-o societatea creștină care se identifică într-o mai mică sau mai mare măsură ca practicanți ai acestei religii.

Voi încerca sa răspund atât în mod direct, dar și în mod indirect, întrucât clarificarea anumitor aspecte asupra perspectivei buddhiste se răsfrânge și asupra altor teme ce vă interesează.

Mai întâi referitor la faptul daca un sfânt creștin poate atinge vreunul din fructele realizărilor buddhiste, să zicem primul dintre ele „sotapanna”.

Un sfânt creștin este o persoană care a cultivat calități superioare omului de rând, animat de credința și standardele înalte de conduită prescrise de morala creștină. Este o persoană altruistă, care pune pe primul loc interesele „aproapelui” și care de multe ori poate înfăptui lucruri inexplicabile prin prisma cunoștințelor științifice actuale. Fără îndoială un sfânt creștin este o persoană demnă de respect, admirație, de ce nu, chiar de venerație și nu e de mirare că în lumea creștină astfel de oameni sunt venerați. Orice persoană care trăiește virtuos, altruist este demnă de respect, este un model de urmat, indiferent de confesiunea religioasă.

Dv. ați afirmat că ce altceva este dăruirea și altruismul unei astfel de persoane, dacă nu o manifestare a conceptului buddhist „anatta” – absența sinelui. Conform doctrinei buddhiste, anatta este o caracteristică ce e prezentă în toate lucrurile „Sabbe dhamma anatta”. Această afirmație a lui Buddha este cu totul altceva decât altruism și sacrificiu de sine. Înseamnă nu doar că în om nu există un principiu etern, imuabil, un suflet, ci că un asemenea principiu nu există în nimic din tot ce există, că în cele din urmă totul este o iluzie. Sinele nu există în alt fel decât ca o realitate psihologică, facând parte dintr-o lume relativă. Buddhaghosa a ilustrat foarte expresiv această lucru afirmând că există CALEA dar nu există NIMENI care să calce pe cale. Deci în concluzie, tot ceea ce percepem noi ca fiind real și palpabil, în sens ultim nu este mai mult decât un miraj. Chiar și o persoană virtuoasă, chiar Buddha însuși, nu a fost mai mult decât atât. Dacă am reuși să pășim dincolo de iluzie am constata că nu existăm ca indivizi, că nu am existat niciodată, că dincolo de cele 5 agregate nu există o persoană, un agent, un suflet.

Un sotapanna este acela care a văzut aceste lucruri, care a văzut Cele Patru Nobile Adevăruri (Dhamma). De aceea despre el se spune că are încredere confirmată în învățăturile lui Buddha. Dacă un sfânt creștin vede asta, atunci cu siguranță este un sotapanna. Însă din câte mi se pare mie anatta nu prea se împacă cu conceptele creștine. Dacă „Sabbe Dhamma anatta” atunci unde poți găsi loc pentru Dumnezeu și sufletul omului care merge să petreacă eternitatea lângă Dumnezei sau despărțit de El pentru eternitate? și dacă a penetrat al doilea Nobil Adevăr, al originii suferinței, și al patrulea Nobil Adevăr, acela al Căii ce duce la încetarea suferinței, cum ar mai putea el să ceară de la Dumnezeu să îl ferească de suferință sau să îl vindece de ea?

Unii ar putea obiecta că nu am comparat scopul ultim al practicii creștine, acela de a ajunge în prezența lui Dumnezeu cu scopul ultim al practicii buddhiste, acela de a atinge Nibbana. Putem oare echivala pe Dumnezeul creștin cu Nibbana. Nibbana este situată dincolo de realitatea condiționată în care trăim noi și nu ne este accesibilă decât odată cu transcenderea iluziei. Nibbana nu răspunde rugăciunilor și nici nu intervine pentru a schimba felul în care curg lucrurile în Samsara. Dacă Dumenzeu ar fi denumirea creștină pentru Nibbana ar fi un zeu care nu ar face nimic. Un astfel de zeu, lipsit de voință, care nu își manifestă prezența în nici un fel, care nu ascultă și nu răspunde la rugăciuni, ar fi unul lipsit de relevanță. Deci, o astfel de paralelă este nepotrivită.

În concluzie, un sfânt creștin este cu siguranță o prezență benefică în lume, demnă de respect și apreciere. Nu văd de ce trebuie musai să îl facem sotapanna fără voia lui. Așa cum v-am mai spus, aceste paralele pe care dv. le faceți între creștinism și buddhism sunt posibile numai prin deformarea fie a doctrinei buddhiste, fie a celei creștine. Și ce rost are să facem asta?

Cu siguranță îmi veți reproșa că nu am „explicat” capacitățile acestor oameni de înfăptui vindecări miraculoase. De-a lungul timpului au fost multe lucruri pe care oamenii nu au putut să le explice. Desigur, ființa umană are resurse pe care nu știe să le folosească. Ocazional apar indivizi care într-un fel sau altul, voit sau accidental, reușesc să acceseze astfel de resurse și să facă lucruri pe care semenii lor nu le pot explica și înțelege pe de-a-ntregul. Consider că astfel de lucruri nu dovedesc existența divinității mai mult decât în zorii umanității fulgerele și trăsnetele dovedeau furia zeilor. Despre Buddha și discipolii săi se spune că aveau capacitatea de a înfăptui tot felul de lucruri miraculoase, însă Buddha a interzis discipolilor să facă astfel de demonstrații și dintre toate aceste miracole, singurul pe care îl aprecia și îl lăuda era „miracolul” învățării: capacitatea de a îi face pe oameni să pătrundă Cele Patru Nobile Adevăruri. Ați mai menționat într-unul din emailuri despre lumina de la Sântul Mormânt, ca dovadă a existenței lui Dumnezeu și a supremației credinței ortodoxe. Presupunând că această lumină nu are o cauză artificială, nu văd cum ar putea ea dovedi existența lui Dumnezeu. „Lumina de la Ierusalim este un fenomen natural. Ierusalimul este „capitala” creștinismului, deci Dumnezeu există” nu mi se pare un silogism valid. Apoi v-aș întreba, ați fost dv. acolo și ați văzut că este o lumina naturală. A fost cercetat fenomenul de către un grup de oameni obiectivi, să zicem un grup de fizicieni, sau este doar un argument al cărui putere de convingere rezidă tocmai în credința în Dumnezeu. Personal nu cunosc fenomenul, nu am auzit nimic despre asta, dar știu din cazuri similare că atunci când e în joc un argument de natură religioasă investigarea obiectivă nu prea este încurajată. Nu demult în Nepal a fost semnalată prezența unui copil care medita încontinuu fără a mânca sau bea apă (era numit Buddha Boy). O echipă (BBC parcă) s-a dus acolo cu intenția de a face un documentar obiectiv, însă copilul era extrem de bine păzit de către membrii familiei și săteni, de garduri de sârmă ghimpată, astfel că a fost imposibil să se apropie prea mult. Mă îndoiesc că la Sfântul Mormânt poate oricine să intre și să caute sursa luminii ce apare în acea noapte a anului. Oamenii pot recurge la multe lucruri și argumente când e vorba de a își apăra/afirma credința. S-au făcut multe lucruri mai grave în numele „dreptei credințe” decât o scamatorie cu lumini, cu giulgiuri, cu copii meditând. Fără credință oamenii rămân fără consolare în condițiile în care nu au îndrăzneala de a înfrunta realitatea, de aceea sunt dispuși să facă sau să accepte orice argument pentru a nu o pierde. Nu cred ca există mulți creștini care să aibă curajul să pună la îndoială realitatea pildelor din biblie sau din viețile sfinților.

La polul opus, buddhismul invită la investigare „ehipassiko”. Credința are un rol foarte important și în buddhism însă este vorba mai mult de încrede decât de credință oarbă, necondiționată. Până să guști tu însuți din realitatea acestor învățături, este nevoie să crezi în eficiența lor, astfel nu o sa practici suficient de energic. Asta nu te împiedică însă să fi rațional și nu înseamnă că nu poți pune la îndoială realitatea unei povestiri din Canonul Pali, dintr-o carte sau ce iți spune un călugăr. Altfel ar însemna să iei ad-literam toate poveștile Jataka spre exemplu, ceea ce cred că un om întreg la minte din zilele noastre nu ar face.

În nici un caz nu vreau să sugerez că credința în Dumnezeu ar fi un lucru ridicol sau inutil. Faptul că această credință are puterea să sporească calitățile credincioșilor și să împiedice dezvoltarea defectelor nu e un lucru de neglijat și vorbește de la sine. Problema apare atunci când credința îți „cere” să ucizi, să distrugi, să discriminezi, să insulți. Însă nici fervoarea credincioșilor, nici calitățile lor nu dovedesc existența lui Dumnezeu.

Din punctul meu (personal) de vedere, existența sau inexistența lui Dumnezeu este o problemă lipsită de relevanță practică atâta timp cât cauza și rezolvarea problemei suferinței se află în mine însumi și consider că niciuna dintre ele nu atârnă de ceva aflat în exteriorul meu. Majoritatea conaționalilor mei au față de ceea ce ei consideră a fi „Dumnezeu” o teamă reverențioasă și nu ar îndrăzni să pună la îndoială realitatea lui de frică ca nu care cumva ei, cei dragi lor, averea și agoniseala lor să le fie spulberate. Cred că vorbele „te bate Dumnezeu dacă…” sunt foarte des auzite pe la noi. Ca buddhist, eu nu am nici un dubiu că „tot ce este al meu, tot ce îmi este drag și plăcut, într-o zi nu va mai fi așa, într-o zi de toate astea voi fi despărțit”. Acesta este motivul pentru care nu v-am răspuns la unele întrebări care în mintea mea nu au produs nici un ecou.

Cred că o diferență fundamentală între buddhism și creștinism, care face aceste două religii/filozofii/modele de viață ireconciliabile este faptul că una caută rezolvarea problemei suferințe în interiorul omului, iar cealaltă în exterior, la forța, mila, voința divină. Anumite spiritualități de dată mai veche sau mai nouă, înțeleg că îl plasează pe Dumnezeu în interiorul omului, ca o modalitate de desăvârșire a „sinelui” însă cred că asta nu prea seamănă cu creștinismul – acesta din urmă fiind obiectul discuției noastre și nu altul.

Haideți, în cele ce urmează să vedem, din perspectivă buddhistă, cum experimentăm noi realitatea.

Lanțul apariției dependente – paticcasamuppada este una dintre cele mai importante învățături în buddhism, o adevărată „cheie de boltă” a doctrinei buddhiste. Cele 12 verigi ce compun acest lanț sunt următoarele: IGNORANțA -> [condiționează] FABRICAȚIILE -> CONȘTIINțA -> „NAMA-RUPA” (fenomenele mentale și fizice) -> CELE 6 SIMȚURI INTERNE -> CONTACTUL -> SENZAȚIA -> DORINȚA -> AGĂȚAREA PĂTIMAȘĂ -> DEVENIREA -> NAȘTEREA -> BĂTRÂNEȚEA ȘI MOARTEA cu toată suferința ce decurge din asta. Fiecare dintre aceste 12 elemente cuprinde mai multe aspecte și fenomene de aceea ar dura extrem de mult să încerc să explic fiecare termen în parte și relația dintre ele, data fiind complexitatea acestei teme, pe care nu mă pot lăuda că o stăpânesc în toate detaliile deocamdată. Poate că un material pe această temă va fi tradus în curând și îl veți putea citi pe site-ul ABTR. Până atunci, dacă doriți puteți căuta pe internet materiale în limba engleză (sau în alte limbi) ce tratează pe larg acest subiect. Explicația clasică arată cum ignoranța din viața anterioară condiționează viața prezentă și care la rândul ei va determina viața viitoare, perpetuând astfel suferința. Acest tipar, însă, se repetă și la scară mai mică, întreg ciclul fiind parcurs într-un interval de câteva fracțiuni de secundă.

Deci cum percepem noi realitatea? Presupunând că o persoană are organele simțurilor (veriga 5) sănătoase, atunci când unul din acestea, să zicem ochiul, întâlnește un obiect corespunzător acestui simț – un obiect vizibil, dacă conștiința asociată cu acest simț este prezentă apare contactul (veriga 6) rezultatul contactului este perceput ca plăcut, neplăcut sau indiferent și astfel apare senzația (veriga 7) la care răspundem dorindu-ne (veriga 8) obiecte senzoriale din aceeași categorie sau dorindu-ne să nu mai percepem astfel de obiecte. Din dorință, apare agățarea pătimașă (veriga 9), apoi devenirea (10) și nașterea (11) unei identități, pentru că ne identificăm cu ceea ce dorim, cu lucrurile de care ne agățăm și consideram că ele definesc cine, sau ce suntem. În buddhism, mintea este considerată a fi cel de-al 6-lea organ senzorial, iar gândurile, ideile, sentimentele sunt obiectele corespunzătoare acestuia, la fel cum formele vizibile sunt obiectele corespunzătoare simțului văzului. O filozofie, este o colecție de astfel de obiecte ce sunt cunoscute de organul senzorial minte. Un om devine (veriga 10) creștin sau buddhist, sau ateu, urmând exact același traseu descris în cadrul apariției dependente. Obiectele mentale intră în categoria fabricațiilor (veriga 2) și în categoria „Nama” din „Nama-rupa” (veriga 4) și ele sunt condiționate de ignoranță. Ignoranța în înțelesul ei buddhist înseamnă necunoașterea Celor 4 Adevăruri, necunoașterea adevăratei realități.

În concluzie, ceea ce devine un om, fie ca devine buddhist, creștin, musulman, ateu, este parte din problemă, nu rezolvarea ei. Ca să te eliberezi din acest lanț trebuie să îl distrugi, distrugându-i cauza primă, ignoranța, nu asumându-ți o nouă identitate. Desigur, unele identități sunt mai plăcute decât altele, mai utile din punct de vedere al țelului ultim decât altele. Dar rezolvarea definitivă a problemei se află dincolo de procesul devenirii.

Despre amicul dv. care a renunțat la vipassana și s-a făcut călugăr ortodox... ce pot să spun... Eu nu sunt expert în vipassana, dar din felul în care înțeleg eu această practică, scopul ei (acceptat cel puțin la nivel declarativ de toți practicanții) este acela de a vedea adevărata natură a lucrurilor. Asta însemnă, deci, să vezi Cele Patru Adevăruri Nobile, Cele trei caracteristici ale tuturor fenomenelor compuse: Dukkha, Anicca și Anatta și, în cele din urmă, Lanțul apariției dependente. Cineva care a practicat câțiva ani și apoi s-a făcut călugăr ortodox, fie nu a practicat vipassana, fie a fost un practicant lamentabil.

Așa cum spuneam într-un alt email, deși toți practicanții sunt de acord că vipassana înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt ele, să vezi adevărata lor natură, o parte dintre ei ajung să o considere ca fiind un fel de cură de dezintoxicare ce o ții din când în când, câte 10 zile, ca să mai arzi niște sankhare (această interpretare a termenului sankhara mi se pare una greșită, pentru că Buddha nu a menționat niciodată ca ele pot fi arse prin meditație; înțelesul buddhist al termenului poate fi găsit aici: http://www.dhammawiki.com/index.php?title=Sankhara ).

La anumite cursuri de vipassana se spune încă de la început că nu trebuie să te convertești la nimic, nu trebuie să îți schimbi religia. Probabil că această strategie își are rostul ei și intenția din spate este aceea de a nu îi îndepărta pe cei ce sunt puternic atașați de confesiunea lor, sau cei care au aversiune pentru religiile organizate. Și este adevărat, așa cum ziceam mai sus, doar să îți pui o altă etichetă nu te face mai liber, nu te aduce mai aproape de Adevăr, deci nu e musai să te convertești la o altă religie. Dar cred că ar trebui spus faptul că pentru a practica vipassana cu succes trebuie să renunți la vechile prejudecăți.

Există și alte practici inspirate din buddhism care produc rezultate benefice, cu toate astea, nu conduc neapărat la Nibbana, la Eliberarea definitivă. De ex. Mindfulness Based Cognitive Therapy (MBCT) este o astfel de metodă terapeutică http://en.wikipedia.org/wiki/Mindfulness-based_cognitive_therapy dezvoltată de psihologi moderni

În finalul răspunsului meu, cred că ar fi util de clarificat ce nu este buddhismul, ca să evităm discuții inutile și să ne putem concentra asupra celor utile. Scopul buddhismului nu este acela al „realizării sinelui” ci acela de a îl transcende. Nici nu este acela de a explica misterele universului, ci o cale de a părăsi definitiv această lume a suferinței, inconstanței și iluziei. Totodată, este o cale a renunțării, ori oamenii nu vor să renunțe nici măcar la prejudecățile lor, la condiționarea lor culturală, la tradițiile lor seculare, ori la obiceiurile și uzanțele lumii moderne. De aceea dincolo de granițele lui istorice (atât cât va mai dăinui și acolo) buddhismul nu va avea niciodată mulți adepți sincer dedicați practicii.

Nu știu dacă răspunsurile mele vă sunt pe plac, dacă considerați că felul în care văd eu buddhismul este corect sau dacă în continuare aveți aceeași simpatie și apreciere pentru învățăturile lui Buddha. Sper însă să le apreciați măcar ca un demers sincer și serios.

Cu respect și gânduri bune,

Ciprian”

Satipatthana şi desenele animate

Biroul în care muncesc e aproape neschimbat de la o zi la alta. Mai apare, câte o hârtie, mai dispare câte una, mai schimb locul unei căni, al unui creion... nimic semnificativ. Şi pentru că geamul încăperii dă înspre curtea interioară a clădirii, stau tot timpul cu jaluzelele trase. Oricum acoperişul de plexiglas ce acoperă curtea nu lasă să treacă prea multă lumină, astfel încât chiar şi fără jaluzele, tot ar trebui să aprind neonul. Deci, până şi lumina e aceeaşi în fiecare zi, fie vară, fie iarnă, fie înnorat sau senin, zi sau noapte. În acest birou petrec cel puţin 8 ore, de luni până vineri – o perioadă deloc neglijabilă din viaţa mea. Câteodată aceste ore trec greu: sunt plictisit, munca îmi pare anostă, mă simt lipist de vlagă şi aş prefera să mă aflu în cu totul alt loc. Alte dăţi sunt vesel, am o atitudine pozitivă, spor la muncă şi cele 8 ore zboară. Şi într-una şi în cealaltă zi, biroul meu e la fel. Ceea ce face diferenţa e realitatea mea interioară. Dar cum se naşte ea?
Poi de exemplu mă gândeam azi că că trebuie să depun până la sfârşitul lunii martie o declaraţie la finanţe. Nu îmi place să fac treburi dintr-astea. În general opun o uşoară rezistenţă la lucrurile noi şi ori de câte ori am de făcut câte o „treabă” ca asta sunt puţin indispus. Gândindu-mă la sarcina respectivă am început să analizez şi alte detalii la fel de neatractive: trebuie să vorbesc cu un contabil, trebuie să merg la bancă, apoi undeva la un ghişeu va trebui să las o hârtie care deocamdată nici nu ştiu cum arată, şi nici ce trebuie să conţină. Reflectând în mod repetat în acest mod, am început să simt apăsarea neplăcută a acestei sarcini, ceea ce în final mi-a alterat semnificativ buna-dispoziţie. Această indispoziţie nu are o cauză în exteriorul meu. Stau exact în acelaşi loc, înconjurat de aceleaşi lucruri ca şi în alte zile în care am fost mai bine-dispus. Deci diferenţa o face povestea pe care mi-o spun despre mine, despre alţii, despre lume.
Nu cred că are vreun rost să mai insist asupra subiectivităţii acesteia. Mintea este obişnuită să spună astfel de poveşti încontinuu. O poveste despre cine sunt, una despre ce am făcut, despre ce fac în prezent, întotdeauna mintea spune ce e realitatea, ca atunci când asculţi la radio comentariul unul meci de fotbal.
Când am reuşit pentru prima dată să opresc aceste comentarii, când am avut primul moment de claritate, am descoperit un spaţiu vast, în care orice comentarii sunt de prisos. Am început să caut această experienţă şi după ce am reuşit să obţin în mod repetat astfel de momente scurte de „prezenţă pură”, de claritate, ceva s-a schimbat ireversibil în mine. A urmat o perioadă de panică, pentru că am simţit că s-a produs o ruptură în identitatea mea. Toate lucrurile cu care mă identificasem până atunci mi se păreau ireale, lipsite de consistenţă, ca un desen animat. Îmi era frică că încep să dezvolt o afecţiune de natură psihiatrică. Eram atât de speriat încât mă gândeam să renunţ la meditaţie, la studiul buddhismului, însă ceea ce făcusem înainte, ceea ce îmi dorisem, felul în care mă raportasem la realitate mi se părea atât de stupid încât îmi era cu neputinţă să mă întorc la vechiul meu fel de a fi. E ca şi atunci când descoperi că Moş Crăciun e tata cu un palton întors pe dos şi o barbă din vată. Chiar dacă nu îţi place realitatea nu mai poţi să revii la credinţa copilărească de dinainte.
Aşa că, neavând de ales, am continuat de atunci drumul ăsta. Deşi oferă satisfacţii nebănuite, nu e un drum uşor de urmat şi mai dau uneori prin şanţuri, dar nu există pentru mine nimic altceva mai bun de făcut.
Cum obţinem însă aceste momente de claritate?
Trebuie să ancorăm mintea de ceva solid, ca să nu poată să o ia pe arătură. Aici intervin cele patru cadre de referinţă predate de Buddha în Satipatthana sutta http://theravada.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11:dn-22-mahasatipatthana-sutta-cele-patru-cadre-de-referin&catid=8:dihga-nikaya&Itemid=5. Primul şi cel mai eficient pentru începători este corpul, senzaţiile fizice din corp, respiraţia, postura corpului, realitatea compoziţiei lui... Aceste lucruri ţin mintea ancorată în „aici și acum” şi pot să o oprească să mai suprapună alte „realităţi”, alte comentarii. În acest mod ne oprim şi putem vedea lucrurile aşa cum sunt ele. E un alt mod de cunoaştere decât cel al deducției logice, al raționamentului. La fel ca atunci când îți e foame. Știi asta fără să fie nevoie de vreun silogism. Dacă am reuși să rămânem suficient în acest spaţiu al clarităţii în care orice filozofie sau dogmă este inutilă am putea înţelege Adevărul. Nu trebuie şi probabil e imposibil să îl citim undeva.
Dincolo de aparenţa dogmatică, buddhismul – în esenţa lui – este o metodă care pusă în aplicare creează accesul către o altă modalitate de cunoaştere. Sigur, dacă nu o practici, poţi să faci din ea un subiect de polemică, o altă filozofie cu nimic mai bună sau mai rea decât altele. Însă în acest caz, ai deturnat-o de la scopul cu are a fost oferită.
Atunci când e practicată consecvent şi corect, meditaţia aduce beneficii imense. Obiceiul de a observa felul în care mintea creează realitatea ne ajută să ne distanţăm suficient de desenul animat, încât fericirea noastră să nu mai depindă de el. Aici îşi spune cuvântul practicarea celorlalte 3 cadre de referinţă din Satipatthana sutta, cu ajutorul cărora ne obişnuim să conştientizăm faptul ca o senzaţie plăcută, neplăcută sau neplăcută e doar o senzaţie, că un gând e doar un gând, o dorinţă doar o dorinţă, că toate sunt trecătoare, schimbătoare, inconstante, nesatisfăcătoare şi putem alege să nu ne identificăm cu ele şi să nu le lăsăm să ne controleze viaţa.
Când vrem să medităm însă, trebuie să avem grijă, căci probabil mintea va începe să ne spună o poveste despre ce facem noi, despre ce este meditaţia, ce efecte produce... şi în loc să vedem realitatea vom vedea doar un alt desen animat ce ne este oferit ca surogat al realităţii.

Cosmologia buddhistă

Poate nu foarte mulţi dintre buddhiştii din occident ştiu că există o varianta buddhista a genezei. Ea este expusa in Agganna Sutta, a 27-a sutta din Digha Nikaya. După ce o citeşti, fie vei încerca să o interpretezi in aşa fel încât să afirme ceea ce ştim noi despre apariţia şi evoluţia universului, a vieţii etc. pentru a dovedi ca buddhismul este infailibil (nu ar fi prima încercare de a modela buddhismul după propriile noastre idei preconcepute), fie vei spune ca e la fel de absurdă ca şi cea creştină de exemplu.

Eu nu am ales în mod categoric nici una din cele două variante, ci am amânat concluziile pentru mai târziu (care nu întâmplător este şi atitudinea recomandată de Buddha în astfel de situaţii). Astăzi, în timp ce citeam introducerea lui Nanamoli Bhikkhu (să îmi fie iertată ortografia numelui) la Visuddhimagga a venit si concluzia: Învăţăturile lui Buddha sunt esenţialmente practice. De câte ori i se puneau întrebări de genul: este lumea eternă, infinită, nici una sau ambele variante, un arahat mai există sau încetează se mai existe, nici nu încetează nici încetează, şi încetează şi nu încetează să existe după moarte? el refuza să răspundă spunând că răspunsurile la astfel de întrebări nu sunt folositoare celui ce doreşte să trăiască viaţa sfântă, să se elibereze. Suttele ni-l înfăţişează pe Buddha adesea spunând că ceea ce predă el este SUFERINŢA, CAUZA SUFERINŢEI, ÎNCETAREA SUFERINŢEI şi CALEA CE DUCE LA ÎNCETAREA SUFERINŢEI – şi nu altceva. Mai mult înainte de a muri Buddha a făcut un sumar a învăţăturilor sale:

„...Și care sunt, călugărilor, aceste învățături? Ele sunt cele patru baze ale atenției, cele patru eforturi corecte, cei patru constituenți ai puterilor psihice, cele cinci facultăți, cele cinci puteri, cei șapte factori ai iluminării și Nobila Cale Octuplă. Acestea, călugărilor, sunt învățături despre care eu am o cunoaștere directă și pe care vi le-am făcut cunoscute și vouă - pe acestea ar trebui să le învățați în întregime, să le cultivați, să le dezvoltați și să le practicați frecvent.” Mahaparinibbana sutta DN 16 (III.62)

Ce importanţă are cosmologia în cadrul temelor mai sus enumerate (pe larg tratate de Thanissaro Bhikkhu în „The Wings to Awakening”)? Cu siguranţă una foarte limitată dacă nu inexistentă. Este posibil, de aceea, ca Buddha să fi folosit o cosmologie acceptată în India acelor vremuri (nu ştiu dacă existau variante similare), din moment ce apariţia şi evoluţia universului nu prezintă un interes practic pentru eliberarea individului şi astfel a evitat să stârnească confuzii inutile. Doar tot el spunea că începutul şi sfârşitul lumii se află aici, în acest corp de un stânjen.

Faptul că cosmologia acceptată în buddhismul Theravada timpuriu contravine cu ceea ce cunoaştem în prezent despre univers şi omenire, nu afectează în nici un fel utilitatea, eficacitatea şi credibilitatea învăţăturilor lui Buddha, întrucât aceste povestioare, la fel ca şi poveştile Jataka, nu ţin de esenţă, ci fac parte din mitologia buddhistă.

De notat faptul că spre deosebire de alte cosmologii izvorâte din zorii umanităţii, cosmologia buddhistă nu are un început absolut, ci porneşte de la unul din începuturi, din nenumăratele contracţii şi expansiuni ale universului (Buddha a eliminat doar ceea ar fi putut fi dăunător – credinţa într-un creator atotputernic – şi a oferit în rest o poveste cu un solid fundament etic, care într-un fel poetic, metaforic povesteşte într-adevăr evoluţia omenirii).

My two cents...

Ce este buddhismul

Nu de mult timp a luat fiinţă Asociaţia Buddhista Theravada din România şi am fost ocupat cu harţogarie şi cu viitorul site al asociaţiei.

Printre altele am scris şi o mică prezentare a buddhismului. Iat-o:

Ce este buddhismul?

Acum mai bine de 2500 de ani, un tânăr, Siddhattha Gotama, a abandonat confortul, abundenţa şi avantajele pe care viaţa într-o familie nobilă aflată la conducerea uneia dintre republicile (gana-sangha) de la poalele munţilor Himalaya, plecând într-o călătorie spirituală, menită a descoperi un sens mai „înalt” decât satisfacţiile imediate şi efemere, pe care fiecare om le întâlneşte pe suişurile şi coborâşurile vieţii. Legenda spune că, încă de la naştere, prinţul Siddhattha era înzestrat cu cele 32 de semene ale unui bărbat măreţ, iar înţelepţii vremii i-au prezis un destin remarcabil fie ca un morah universal, care va conduce lumea nu prin forţă, ci prin înţelepciune (ideal pe care mai târziu a încercat să îl materializeze vestitul rege buddhist Asoka 304–232 î.e.n.), fie un Buddha, o persoană ce va atinge perfecţiunea, iluminarea, redescoperind astfel drumul spre Eliberarea din Samsara - lumea suferinţei în care fiinţele rătăcesc de la o viaţă la alata, capabil a îi conduce şi pe alţii pe acelaşi drum.

După şase ani în care a studiat şi practicat cu marii maeştrii ai vremii, ajungând egalul acestora în realizări spirituale, Siddhattha nu îşi atinsese încă scopul şi abandonându-i a început să practice ascetismul extrem, auto-mortificarea, o practica a asceţilor samana din vremea aceea. Înfometat şi vlăguit de aceste practici, ajuns la graniţa dintre viaţă şi moarte, Siddhattha a realizat că drumul către eliberarea se află între practicile ascetice extreme şi delăsarea, complacerea în plăcerile senzoriale. Renunţând la practicile austere, într-o ambianţă paradisiacă, în apropierea oraşului Gaya (în prezent Bodh Gaya) la adăpostul oferit de un copac, Siddharta Gotama, practicând Calea de Mijloc, a realizat perfecta Iluminare, eliberându-se de suferinţă şi ignoranţă. Apoi, timp de 45 de ani a colindat ţinuturile Indiei instruindu-şi discipolii pentru a realiza ei înşişi fructul suprem, Nibbana.

O întrebare adesea pusă în lumea occidentală este aceea dacă buddhismul este o religie sau o filozofie. Filozofii, istoricii şi savanţii oferă diverse răspunsuri. Cert este însă că Buddha a predat un mod de viaţă, o disciplină, un antrenament al minţii menit a ne ridica de pe ochi vălurile ignoranţei şi a vedea realitatea ultimă, Dhamma, ce ne va conduce la adevărata libertate şi fericire.

Buddha nu a încurajat speculaţia inutilă, învăţăturile lui fiind esenţialmente practice. Şi-a sfătuit întotdeauna discipolii să nu îşi risipească eforturile încercând să găsească răspunsuri care nu le-ar aduce nici un beneficiu, ci să îşi concentreze resursele pentru a transcende adevăratele probleme: suferinţa, bătrâneţea, boala, moartea. Întreaga lui învăţătură se condensează în Cele Patru Adevăruri Nobile şi anume: Adevărul despre suferinţă (Dukkha – are un sens mult mai larg decât „suferinţă” cum este în mod simplist tradus), cauza suferinţei (Samudaya), încetarea suferinţei (Nirodha) şi calea ce duce la încetarea suferinţei (Magga – Nobila Cale în Opt Părţi). Această doctrină nu trebuie primită însă de către adept ca un adevăr revelat, indiscutabil. Practicantul trebuie să investigheze pentru a vedea el însuşi realitatea acestor lucruri. Simpla acceptare a doctrinei buddhiste nu conduce la eliberare, de aceea Buddha a încurajat mai degrabă investigarea decât credinţa oarbă.

Au vreo relevanţă învăţăturile buddhiste în zilele noastre?

Citind despre buddhism oamenii se întreabă ce relevanţă ar mai putea avea învăţăturile lui Buddha în condiţiile în care omenirea şi-a schimbat felul de fi şi de a trăi radical în aceşti 2500 de ani.

Realitatea este că această pretinsă diferenţă este una extrem de superficială. Aparent, ne petrecem zilele foarte diferit de omenii din antichitate. Informaţia circulă aproape instantaneu, serivciile medicale au evoluat şi sunt capabile să trateze cu uşurinţă bolile care în urmă cu câteva sute de ani ai ne-ar fi răpus cu certitudine. Omul a păşit pe lună şi a explorat fundurile oceanelor. Avem motoare nucleare şi acceleratoare de particule şi aşa mai departe. Cu toate astea în profunzime suntem trântiţi încoace şi încolo de aceleaşi forţe ca şi acum 2500 de ani: dorinţa şi aversiunea. La fel ca în vremea lui Buddha, ignoranţa ne face să ne identificăm nu cu casta în care ne-am născut, însă cu poziţia noastră în ierarhia socială, cu maşina pe care o conducem, cu job-ul, cu cariera, cu calităţile partenerilor cu cale împărţim patul, cu planurile noastre de viitor..

Înconjuraţi de gadget-uri, mânaţi de lăcomie cu super-viteza secolului 21, alergăm dintr-o partea în alta, în căutarea profitului. Acum, probabil mai mult decât oricând în istorie, am pierdut contactul cu propriile noastre trupuri, cu propria noastră fiinţă. Practicând calea buddhistă învăţăm însă să ne întoarcem la ritmul natural al fiinţei noastre, să încetinim, pentru a putea vedea realitatea, Dhamma, şi ridicând unul după altul vălurile ignoranţei să ne eliberăm asemeni lui Buddha, să atingem perfecţiunea.

Două vorbe despre filozofii zilelor noastre

Recent, mi-am cumparat de la „Wisdom Publications” Digha, Majjhima şi Samyutta Nikaya traduse, evident, în limba engleză. Din Digha Nikaya (Colecţia discursurilor lungi) citisem tot ce se găsea pe accestoinsight dar multe sutte nu erau acolo, astfel că am reluat lectura de la începutul colecţiei (în traducerea lui Maurice Walshe).

În Ambattha Sutta, sutta a treia din colectie, un tânăr brahman „student al Vedelor, cunoscător al mantrelor, care şi-a perfecţionat cunoaşterea Celor trei Vede, un orator iscusit în expunerea regulilor şi ritualurilor, în ştiinţa sunetelor şi a înţelesului lor şi nu în ultimul rând, desăvârşit în cunoaşterea tradiţiei orale, a filozofiei şi a celor treizeci şi două de semne ale unui om ilustru” este trimis de învăţătorul său, brahmanul Pokkharasati, să verifice dacă, într-adevăr ascetul Gotama se ridică la nivelul reputaţiei sale.

Fără a intra în dalii despre aroganţa cu care Ambattha l-a abordat pe Buddha şi felul în care Buddha l-a „pus la punct” într-un mod gentil, astfel încât acesta să nu se simtă umilit, voi trece direct la partea care mi s-a părut mie relevantă în mod special zilelor noastre, şi mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii amatori de filozofie. Aşadar, după ce „l-a pus la locul lui” pe arogantul brahman, Buddha l-a întrebat:

- Ce crezi Ambattha, să presupunem că Regele Pasenadi ar sta pe gâtul elefantului ori în şaua calului (...) şi ar vorbi cu miniştrii şi prinţesele sale despre ceva. Şi să presupunem că el s-ar da la o parte şi în locul său ar veni un un muncitor sau sluga unui muncitor şi ar sta în locul său. Şi stând acolo el ar zice: „Asta spune Regele Pasenadi din Kosala!”, ar vorbi el oare cuvintele regelui, ca şi cum ar fi egalul său?

- Bineînţeles că nu, Venerabile Gotama!

- Ei bine atunci, Ambattha, e la fel şi în cazul acesta. Acei care au fost, după cum spui tu, cei dintâi înţelepţi ai brahmanilor, făuritorii şi propovăduitorii mantrelor, a căror versete antice sunt incantate, pronunţate şi colectate de către brahmanii de astăzi – Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – mantrele lor, se spune că ţi-au fost transmise ţie şi învăţătorului tău; şi totuşi, prin asta nu devii tu însuţi un înţelept, sau un experimentat într-ale înţelepţilor – un astfel de lucru nu este posibil.

Ce crezi, Ambattha? Ce ai auzit spunându-se de la brahmanii venerabili, în etate, învăţătorii învăţătorilor. Acei înţelepţi dintâi, Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – se răsfăţau ei bine îmbăiaţi, parfumaţi, cu părul şi bărbile dichiste, împopoţonaţi cu cununi şi ghirlande, îmbrăcaţi în straie albe şi răsfăţându-se în plăcerile celor cinci simţuri şi dependenţi de ele precum eşti tu şi profesorul tău acum?

- Nu Venerabile Gotama.

- Şi mâncau ei orezuri fine, cu punctele negre îndepărtate asortate cu supe şi sosuri variate (...) Se amuzau ei cu femei îmbrăcate cu zorzoane şi volănaşe (...) Ori călătoreau ei în care trase de iepe cu cozile împletite (...) trăiau ei în fortăreţe cu palisade şi baricade, păziţi de soldaţi cu săbii lungi?

- Nu Venerabile Gotama.

- Atunci, Ambattha, nici tu, nici învăţătorul tău nu sunteţi înţelepţi sau experimentaţi într-ale înţelepţilor.

În zilele noastre dacă vrei să fi considerat un om educat, un om cult, e musai să fii studiat măcar puţină filozofie. Şi nu ai studiat filozofia fără să fi studiat filozofii Greciei antice. Nu prea mai are însă relevanţă faptul că în Grecia antică filozofia era trăită nu doar predată/învăţată. Cred că era trăită în egală măsură în care practicanţii buddhişti trăiesc învăţătura buddhistă. Ajahn Brahm spunea că a avea o abordare pur intelectuală a buddhismului e ca şi cum ai merge la restaurant, ai lua meniul, l-ai mânca, ai plătii şi ai pleca fără să fi gustat mâncarea. Până nu demult mă lăsam foarte uşor fermecat de oamenii culţi, erudiţi, elocvenţi, capabili să mă lase cu gura căscată cu câteva vorbe bine aşezate în propoziţie. Din păcate de cele mai multe ori în spatele ambalajului colorat nu se găsea mare lucru, în nici un caz nu era prea multă înţelepciune, pe care oricum viaţa lor personală, alegerile pe care le-au făcut, nu o reflecta. Aşa că, revenind la comparaţia lui Ajahn Brahm, i-am putea spune unui astfel de filozof virtual, erudit, orator iscusit, etc.: „Ok, văd colecţia ta de meniuri, acum arată-mi ce mănânci!”

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite (continuare)

Cu privire la articolul anterior, câteva precizări se impun a fi făcute. Aşa cum am arătat intenţia mea nu a fost aceea de a defăima şcolile Mahayana, ci de a împărtăşi felul în care eu, personal înţeleg anumite concepte buddhiste, conţinutul şi evoluţia lor. O părere este doar o părere şi ca toate lucrurile  şi părerile sunt schimbătoare (sabbe sankhara anicca) aşa că a face prea mult caz despre o părere înseamnă să ne agăţăm inutil de ceva efemer, ceea ce nu este deloc înţelept. Adevărul ultim (Dhamma) se află dincolo de aceste păreri efemere. Totuşi, pe calea către adevăr trebuie să pornim de la păreri. Doar descoperirea realităţii ultime risipeşte aceste păreri schimbătoare, însă până atunci trebuie să lucrăm cu ceea ce avem. Nu întâmplător primul element în Nobila Cale în Opt Părţi este Sammaditthi adică vederi, opinii corecte. Înţelegerea mea este că opiniile corecte nu se identifică de la început cu realitatea ultimă, nobila cale fiind un antrenament gradual, un proces dinamic, în care factorii componenţi se sprijină reciproc unii pe alţii, îndreptându-se treptat înspre perfecţiune, astfel că iniţial Sammaditthi înseamnă să te abţii de la a avea vederi, opinii greşite. Suttele sunt explicite în acest sens, prezentându-ne consecinţele nefaste ale adoptării vederilor nihiliste sau eternaliste ce se vehiculau şi acum 2500 de ani, la fel ca şi acum. În final, când toate elementele Căii au ajuns la maturitate, când antrenamentul a ajuns la final, toate instrumentele pot fi abandonate, studentul fiind ferm ancorat în Adevăr. Buddha compara disciplina pe care a predat-o cu o plută cu ajutorul căreia putem traversa râul învolburat al Samsarei, de pe malul pe care ne pândesc tot felul de pericole, înspre malul sigur al Eliberării. Şi oferindu-le spre reflecţie această comparaţie şi-a întrebat discipolii ce cred că ar trebui să facă un discipol după ce a traversat râul, să care pluta cu el gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, ar trebui să o duc cu mine” ori să o abandoneze gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, însă acum, că am trecut râul, ar fi bine să o leg la mal sau să o îngrop în nisip”. Este, cred, evident că odată ce am traversat râul Samsarei nu vom mai avea nici un motiv să ne agăţăm de opiniile şi vederile noastre. Aşa că vederile şi practicile diferitelor şcoli buddhiste, chiar dacă diferă între ele, servesc aceluiaşi scop – sunt plute de care să ne ţinem când traversăm râul învolburat al Samsarei. Religiile sunt vehicule, ceea ce contează este destinaţia.

Buddha, Dumnezeu, Bodhisattva, Nirvana, sunt pentru un om de rând, aşa ca noi, doar nişte concepte abstracte, nişte opinii ce variază în conţinut de la individ la individ, în funcţie de experienţa, educaţia şi cultura la care am fost expuşi. Atâta timp cât nu am experimentat ca realităţi în noi înşine aceste lucruri, vor rămâne doar nişte presupuneri.

În concluzie, a discuta contradictoriu pe marginea interpretărilor şi idealurilor diverselor tradiţii buddhiste şi nu numai, înseamnă a deturna aceste instrumente de la scopul pentru care ele există. Idealurile trebuie urmate şi instrumentele folosite.

Adepţi ai diferitelor tradiţii spirituale discută în contradictoriu, fiecare afirmând superioritatea căii sale. Ce cred eu că este esenţial este modul în care practicăm. Dacă prin modul nostru de practică creăm discordie, suferinţă pentru alţii sau pentru noi înşine, acea cale fie că nu este una bună, fie nu o practicăm corect. O cale de factură buddhistă, atunci când este practicată duce la bunăstare, armonie, compasiune, acceptare, pace şi înţelegere. Să nu uităm că în numele buddhismului nu s-a purtat nici un război, nu s-a vărsat nici o picătură de sânge.

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite

Chiar dacă în România buddhismul este foarte slab reprezentat şi nu este un fenomen de amploare, problema pe care diferenţele dintre doctrinele considerate a aparţine familei buddhiste prezintă importanţă. În general aceste diferenţe aprind spiritele celor care abia l-au descoperit şi nu au apucat să îşi formeze o vedere de ansamblu asupra evoluţiei în timp şi spaţiu a buddhismului.

Cea mai semnificativă dintre ele şi care cu siguranţă dă naştere la multe discuţii contradictorii printre proaspeţii studenţi ai variatelor şcoli este antagonismul Mahayana – Hinayana. Mahayana – aşa cum foarte bine ştim înseamnă „Marele vehicul” şi mai este numit şi „bodhisattvayana” - Vehiculul bodhisattvaşilor. Hinayana, în cele mai blânde traduceri este înţeles ca fiind vehiculul mic, însă termenul sanscrit „hina” înseamnă „de slabă calitate”, „deficient”, „abject” şi era folosit cu conotaţii depreciative, desemnând sectele non-Mahayana. În prezent termenul este folosit cu referire la şcoala Theravada, cu înţelesul de „micul vehicul” pentru a sublinia diferenţele doctrinare (cu toate că există voci ce susţin că nu ar exista identitate şi chiar în 1950 World Fellowship of Buddhists a stabilit în unanimitate că termenul nu trebuie folosit cu referire la Theravada).

Şi totuşi ce face ca aceste tradiţii buddhiste să fie atât de diferite – idealurile pe care le arborează. Mahayaniştii aspiră să devina buddha şi astfel să ajute toate fiinţele sensibile să se elibereze din ciclul naşterii şi al morţii, iar Theravadinii aspiră să devină arahaţi, adică pur şi simplu să se elibereze. O persoană ce asipră să devină un buddha se numeşte un bodhisattva.

Pentru a nu ne lansa în discuţii dogmatice aprinse şi inutile, sugerez să abordăm problema aşa cum însuşi Buddha a recomandat în Kalama sutta (AN 3.65), apelând la propriul nostru bun simţ, la raţiune şi la înţelegerea dobândită prin observarea naturii umane, a evoluţiei diverselor curente şi filozofii în timp.

Ce este cert cred, pentru toată lumea, e că faptul că Buddha nu a predat buddhismul. El a (re)descoperit un drum, şi l-a arătat celor interesaţi. Nu era un drum uşor de găsit: un drum către un oraş antic, cum se spune într-o sutta, şi ne putem imagina cam cum ar arăta un drum neumblat de mult, uitat în întunericul junglei tropicale. De fapt, acest drum era atât de greu de detectat prin vegetaţia luxuriantă, încât însuşi Buddha, după iluminare a ezitat să îl arate altora, gândind: „Această Doctrină ce am dobândit-o este profundă, greu de văzut, greu de realizat, aducătoare de pace, rafinată, dincolo de orizontul presupunerilor, subtilă, destinată celor înţelepţi ... Aceasta Doctrină nu este ușor de realizat de către acei copleșiți de aversiune și pasiune.” (SN 6.1). Văzând însă că există şi oameni cu puţin praf în ochi, oameni care sunt capabili să o intuiască şi astfel să se elibereze, a decis totuşi să predea lumii Calea de Mijloc. Asta este ceea ce a predat Buddha: calea de mijloc între complacerea în plăcerile senzoriale şi automutilare. Calea prin care putem depăşi suferinţa şi iluzia egoului, a sinelui permanent şi imuabil.

Buddhismul, pe de altă parte este modul în care oamenii au înţeles să conserve şi să transmită posterităţii descoperirea şi învăţăturile lui Buddha. Şi totuşi, dacă Buddha a predat o singură cale, Calea de Mijloc, de unde atâtea diferenţe, de unde atâtea căi subsecvente. Poi, să ne uităm nu foarte departe, la prietenii noştri creştini. Nici una dintre multele secte creştine nu susţine că practică învăţăturile unui alt Iisus, ori că au o altă biblie, cu toate astea susţin că diferenţele dintre ele sunt ireconciliabile. Este evident că, unul dintre factorii ce produc o schismă este interpretarea diferită a unor practici, concepte sau texte sacre. După moartea lui Buddha, a urmat o perioadă de aproximativ 100 de ani de buddhism nesectarian. Ulterior, diferenţele în interpretarea anumitor concepte sau reguli monastice au făcut obiectul analizei în cadrul conciliilor buddhiste. Primul astfel de conciliu a avut loc la aproximativ 100 de ani după moartea (parinibbana) lui Buddha şi cu această ocazie discipolii de frunte ai săi au recitat din memorie cuvântările ţinute în diverse locuri şi cu variate ocazii şi corectându-se reciproc au stabilit forma finală ce avea să fie transmisă posterităţii oral, până în secolul I î.e.n. când, cu ocazia celui de al IV-la conciliu, acestea au fost scrise pentru prima dată. Este rezonabil a crede că în această perioadă, unele texte au putut fi alterate sau adăugate noi texte, însă comparând diversele versiuni ale sutrelor din Canonul Pali, corpul canonic al Tradiţiei Theravada şi singura colecţie care s-a păstrat în întregime, cu omonimele lor din corpul canonic al altor secte timpurii precum şi cu agamele traduse în limba chineză, s-a ajuns la concluzia că textele din Canonul Pali, în special Sutta Pitaka şi Vinaya Pitaka reprezintă cu suficientă acurateţe ceea ce Buddha a predat efectiv acum 2500 de ani. Drept urmare, toate tradiţiile buddhiste recunosc autenticitatea canonului Pali, chiar dacă şcolile Mahayana îl consideră incomplet. Astfel, ca orice căutători ai adevărului ce doresc să evite superstiţiile şi miturile nefundamentate pe fapte istorice, putem să ne sprijinim cu încredere pe Canon, considerându-l, daca nu tocmai cuvintele Celui Binecuvântat, cel mai apropiat lucru posibil.

În Canonul Pali, cuvântul „bodhisattva” apare ocazional, cu referire la cel care avea să devină Buddha anterior Iluminării sale, adesea în formula „înainte, pe când nu eram decât un bodhisattva neiluminat”. Povestea celui ce avea să devină Buddha începe cu mult timp în urmă: 4 eoni şi 100.000 de kalpa (potrivit cosmologiei buddhiste un univers are o durată de existenţă de un kalpa) când, în prezenţa precedentului Buddha, Dipankara, eroul din poveştile Jataka este inspirat de prezenţa magnifică a acestuia şi ia hotărârea de a ajunge un buddha la rândul său, refuzând astfel să atingă Iluminarea şi să se elibereze din ciclul renaşterii. În multele vieţi ce au urmat, bodhisattvaşul a cultivat cele 10 paramita aducându-le la perfecţiune, până când, născându-se ca Siddhattha Gotama a atins buddheitatea. Aşadar, idealul de a deveni un buddha nu este incompatibil cu buddhismului timpuriu, deşi în Tipitaka nu se relatează nimic despre astfel de aspiranţi sau despre modul de practică specific unui bodhisattva.

Buddhiştii din toate timpurile au spus că un Buddha apare rar în lume şi că apare doar atunci când Dhamma a dispărut complet. Buddha însuşi nu i-a îndemnat pe discipolii lui să devină buddha, ci i-a îndemnat să practice diligent pentru a se elibera, pentru a atinge stadiul de arahaţi.

Dacă stăm să ne gândim, să ajungi un buddha nu e o treabă uşoara, iar o persoană care încă se luptă încă cu meschinăriile caracterului său, cu ataşamentele, aversiunea şi iluziile ce îl înrobesc nu pare a fi foarte realistă atunci când refuză eliberarea şi se ambiţionează să devină un buddha. Cu totul cufundaţi în ignoranţă şi iluzie putem face tot felul de aspiraţii către idealuri ce sună frumos, şi despre care avem doar nişte idei vagi şi nerealiste. O abordare mai realistă îmi pare aceea de a muncii pentru propria eliberare şi în tot acest timp să îi ajuţi pe ceilalţi, în măsura posibilităţilor: să îi inspiri, să îi sfătuieşti, ca ei înşişi să înceapă să lucreze pentru propria lor eliberare. Nimeni nu poate face această muncă în locul lor. Buddha însuşi nu a putut face această muncă în locul nimănui şi nici nu este consemnat în suttele buddhiste timpurii că ar fi susţinut că o poate face, ba chiar a afirmat în mod constant contrariul. Un astfel de aspirant nerealist ar putea fi asemănat cu un invalid într-un imobil incendiat, care deşi abia se târăşte şi este foarte posibil să nu apuce să iasă el însuşi din foc, urlă în gura mare că vrea să îi salveze pe toţi bolnavii. Este un ideal frumos, însă nerealist.

Unul dintre jurămintele unui bodhisattva este acela de a a salva, de a aduce pe calea iluminării toate fiinţele sensibile, chiar dacă acestea sunt nenumărate. Scrierile buddhiste ale tuturor tradiţiilor spun că următorul Buddha, ce va urma este Metteyya (Maitreya, Japma, Ajita Bodhisattva) şi care în prezent aşteaptă în Paradisul Tusita. Deci aspiranţii la buddheitate vor avea încă mult timp de aşteptat, pentru că şi Dharma lui Maitreya Buddha va trebui să dispară înainte ca un alt buddha să apară în lume. Şi dacă tot am adus discuţia în sfera idealului, nu ar fi mai simplu să devină toate fiineţele arahaţi şi astfel să nu mai fie nevoie de un şir interminabil de bodhisattva care să aştepte iluminarea pentru a le salva? Nu ar fi minunat ca toată lumea să atingă pacea absolută a nibbanei? Doar cu toţii facem astfel de aspiraţii atunci când practicăm Metta sau cand facem dedicaţii de merite...

Evident, pentru a rezolva aceste mici dileme dogmatice, bodhisattva au fost transformaţi în fiinţe celeste, asemănători sfinţilor creştini, care veghează asupra practicanţilor, îi ocrotesc şi le ascultă rugăciunile.

Între cel de-al 2-lea şi cel de-al 3-lea conciliu buddhist s-a produs prima mare schismă, apărând sectele Sthaviravada şi Mahasanghika, cea de a doua sectă aducând noi idealuri care să răspundă preferinţelor intelectualilor vremii printre care şi superioritatea idealului de bodhisattva faţă de acela al arahatului. Pentru a dovedi această presupusă superioritate şi imperfecţiunea unui arahat, s-au afirmat „cele 5 erezii”: 1 că un arahat poate avea poluţii nocturne, fiind vizitat în somn de alte fiinţe; 2 că poate avea dubii; 3 că poate avea ignoranţă; 4 că poate fi făcut de alţii să înţeleagă şi 5 că poate da naştere Căii, văicărindu-se „O! Agonie...!”. Deşi formularea e ambiguă şi nu există prea multe informaţii cu privire la înţelesul acestor afirmaţii, încercarea de denigrare este evidentă. Ulterior, una din sectele ce s-au desprins din Mahasanghika a formulat şi ideea că bodhisattvaşii sunt fiinţe celeste, idei care au fost preluat mai apoi de şcolile Mahayana.

Nu mi se pare nejustificat să ne imaginăm că anumite noi idealuri au fost fundamentate ulterior pe sutre compuse de discipoli şi atribuite lui Buddha (asta ar explica şi apariţia unor sutre aberante în care se descrie cum Buddha şi-a înfăşurat penisul de trei ori în jurul muntelui Meru pentru a-şi dovedi virilitatea http://sdhammika.blogspot.com/2010/08/strangest-sutra-of-them-all.html ). Dacă am aduna toate cuvântările ce îi sunt atribuite lui Buddha am consta probabil că ar fi fost cu neputinţă ca un om să rostească atâtea cuvinte într-o singură viaţă, decât dacă ar fi vorbit în continuu. În momentul în care argumentăm că puterile speciale ale lui Buddha i-ar fi putut permite acest lucru am păşit deja în sfera arbitrariului, orice text putându-i fi atribuit ulterior cu condiţia să fim dispuşi să credem că a fost păstrat ascuns şi revelat de către fiinţe celeste anumitor persoane speciale.

Poate că încercarea mea de a face un scurt rezumat din punct de vedere istoric al evoluţiei idealurilor buddhiste nu este una dintre cele mai exacte, eu nefiind nici pe departe un expert în astfel de probleme delicate. În cele de mai sus, însă m-am străduit să creionez imaginea pe care eu însumi mi-am făcut-o, adunând informaţii din studiile altora, aşa că informaţiile oferite pot conţine unele erori pe care mi le asum şi pentru care îmi cer scuze. Totodată îmi cer scuze şi faţă de aceia care se vor simţii lezaţi, care vor simţii că idealurile lor au fost întinate, depreciate. Credeţi-mă, ştiu cum e... Mai ştiu însă şi că orice om care, practicând o cale buddhistă încearcă să devină ceva, un arahat, un bodhisattva, nu a înţeles cu adevărat calea. Pe această cale nu devii nimic. Pe această cale distrugi iluzia devenirii, te eliberezi de tendinţa de a te identifica cu emoţiile, cu ideile cu trupul tău. Realitatea ultimă e că nu există nimeni înăuntru – Anatta – vidul – şi asta e valabil şi pentru un Buddha şi pentru un arahat.

De multe ori, oamenii, prietenii, fac şi spun lucruri revoltătoare, lucruri care poate te fac să tremuri de furie. Când m-am „convertit” la buddhism am crezut că o sa devin un om mai bun şi o vreme chiar m-am comportat ca şi cum aş fi fost. Zâmbitor şi răbdător... Aşa credeam că trebuie să fie un buddhist. Credeam că trebuie să devin aşa. Ne uităm la marii maeştrii tibetani, Zen sau Theravadini şi citind pe chipul lor pacea şi compasiunea ne închipuim că un buddhist nu trebuie să simtă aversiune sau dorinţă.. Acea pace, însă, nu vine din absenţa acestor emoţii negative, ci din cunoaşterea faptului că acele emoţii nu sunt „eu”, „al meu”. Când ştii acest lucru, acel gând, acea emoţie se stinge. A apărut datorită unor condiţii şi a dispărut urmând aceleaşi legi, nu îţi aparţine, aşa că nu e nevoie să faci caz de ea. În acest mod, nu vei mai crea condiţii pentru ca dorinţa, aversiunea şi ignoranţa să apară şi atunci vei atinge nirvana. În sfârşit, vei înţelege că nu poţi devenii nimic...

Motivul pentru care am scris acest text nu este acela de a oferi nişte răspunsuri ci de a ridica nişte întrebări. Rog cititorii cărora le-am trezit interesul să cerceteze de unii singuri aceste probleme din surse mai de încredere şi să nu mă creadă pe cuvânt.

O nouă etichetă: „păreri personale”

Din moment ce acest blog nu are prea mulţi cititori, iar cei pe care îi are îmi sunt în general prieteni şi mai ales, nu sunt nou-veniţi într-ale buddhismului, m-am gândit că aş putea să îi dau o notă personală uşor mai pronunţată. Asta înseamnă că pe lângă articolele de sub eticheta „impresii personale” voi posta şi interpretări şi reflecţii proprii, semnalizate corespunzător cu eticheta „păreri personale”.

În prima mea conversaţie cu un călugăr buddhist mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la consecinţele faptului de a împărtăşii cu alţii propriile mele interpretări ale suttelor sau ale conceptelor buddhiste - întotdeauna există riscul de a-ţi răspândi propriile erori – şi îi povesteam de câte ori s-a întâmplat să fiu ferm convins ca am înţeles bine anumite aspecte ale doctrinei sau practicii buddhiste, doar ca după o vreme să realizez că interpretările mele erau mai mult sau mai puţin greşite. Conform învăţăturilor buddhiste toate fenomenele prezintă cele trei caracteristici „dukkha”, „anicca”, „anatta” (adică nesatisfăcătoare, impermanente/inconstante şi lipsite de sine) . „De ce ar fi părerile altfel...” – mi-a spus el, continuând: „Este OK atâta timp cât precizezi că e felul în care înţelegi tu în prezent lucrurile. Dacă după o vreme părerile tale se schimbă, vei spune: «acum aceasta este interpretarea pe care o dau eu problemei respective»”

Încă dinainte de a începe să studiez buddhismul am realizat câtă uşurare câştigi atunci când nu mai ţii cu tot dinadinsul să fii consecvent. De atâtea ori am fost ferm convins că am dreptate, iar mai apoi am realizat că am greşit, încât mi-am dat seama că este stupid să te încăpăţânezi să fii consecvent. Niciodată nu deţinem toate datele când tragem o concluzie, ar fi imposibil să fie altfel. A încerca să faci dintr-o părere o certitudine echivalează cu a face abstracţie de una din proprietăţile ei fundamentale (anicca), a ignora legea universală, Dhamma. Acestea sunt limitările raţiunii. Dacă facem un raţionament despre, să zicem... Vasile şi maşina sa, luăm în calcul anumite proprietăţi ale maşinii şi anumite caracteristici ale lui Vasile. Unele proprietăţi şi caracteristici fie nu le cunoaştem, fie le ignorăm. Atunci când, mai târziu, luăm în calcul şi alte date ne dăm seama că ceea ce am concluzionat anterior poate fi cel puţin nuanţat dacă nu este 100% eronat.

Aşa că, eu pot să afirm ceva cu tărie şi convingere o perioadă îndelungată de timp, mă pot angaja în diverse dispute în legătură cu părerile mele, iar mai apoi să afirm cu seninătate cu totul altceva. Asta pentru că îmi dau seama că o părere e doar o părere. Este inevitabil să fie aşa, atâta timp cât suntem limitaţi de ignoranţă.

Problema e atunci când nu recunoşti aceste limitări şi te crezi atoateştiutor. De multe ori, chiar când am indicii serioase să cred că lucrurile sunt aşa cum intuiesc eu, gândindu-mă că totuşi sunt atâţia alţii care au păreri contrare cu ale mele, las o portiţă deschisă în mintea mea. A nu lăsa această portiţă e o dovadă de aroganţă: înseamnă că te pui pe tine deasupra lor; eu am dreptate, iar ei toţi sunt fie nişte înguşti la minte, fie doar nişte superstiţioşi, fie neştiinţifici, etc... Buddha nu şi-a încurajat discipolii să cultive atitudini de genul „Numai eu am dreptate, voi toţi vă înşelaţi”, ci a încurajat investigaţia. Ori pentru un atare demers trebuie să ai o minte deschisă. Un demers care doar se limitează la  încercarea de a confirma o părere formată aprioric, fără a lăsa loc şi altor potenţiale concluzii, după mine nu este deloc o investigaţie. Dacă eşti un astfel de „deştept”, chiar şi atunci când îţi dai seama în forul tău interior că lucrurile nu stau chiar aşa, vei încerca să forţezi interpretarea, pentru a conduce la concluzia ta. Poate că în unele cazuri, acest mecanism este atât de subtil încât nici nu îl sesizezi şi chiar dacă în general eşti animat de cele mai bune intenţii, vei induce în eroare prin interpretările date, pentru că inconştient îţi aperi imaginea ta de om consecvent şi o altă concluzie e o ameninţare pentru această imagine. Pentru oricine se hotărăşte să studieze şi mai ales să practice buddhismul o astfel de deschidere este indispensabilă.

Eu mă străduiesc să nu fiu un astfel de „deştept”, însă pentru că sunt o biată fiinţă orbită încă de ignoranţă, vă rog, dragi cititori, să luaţi această etichetă „păreri personale” ca pe un avertisment.

Si iată, prima părere personală este despre... păreri!