Întâlnirea grupului de studiu/meditaţie buddhista Theravada din Bistriţa, 28 iunie 2010.

A trecut şi asta.. Cel puţin de data asta eram cu lecţia învăţată şi nu am avut nici un fel de aşteptări. Dacă sunt mulţumit de rezultat? Da sunt mulţumit.

Nu se anunţaseră mulţi oameni. Un amic a zis că vine să vadă care e treaba cu meditaţia, că o fi ceva din moment ce de doi ani de zile eu insist în „obiceiul” ăstă în detrimentul altor obiceiuri mai amuzate, însă până la urmă a preferat să meargă la fotbal. Încă o persoană a confirmat participarea dar nu a mai apărut. Nu am aflat de ce şi nici nu are rost să fac speculaţii pe tema asta. Despre cei care au spus că poate o sa vina dacă au timp sau nu au altceva mai bun de făcut e inutil să mai vorbesc. Am încercat să fac publicitate evenimentului cum am putut eu mai bine, în limitele bunului simţ, perfect conştient de faptul că, concitadinii mei sunt destul de puţin preocupaţi de astfel de lucruri şi oricum majoritatea au o cu totul altă orientare religioasă, chiar dacă în unele cazuri au o atare orientare doar la nivel declarativ. Am anunţat evenimentul pe blog, pe facebook, am lipit afişe prin oraş, cu gândul că cine trebuie sa afle, află.

La ora 18,00 la fosta cafenea de B-dul Decebal, nr. 3 s-au prezentat 3 persoane: subsemnatul, un fost coleg de liceu care are un oarecare interes teoretic pentru „viaţa spirituală” şi încă un domn.

Acest domn, fără îndoială are un interes sincer pentru emanciparea spirituală şi este într-o căutare autentică. De fapt, chiar ar fi avut lucruri importante de făcut în acel timp, lucruri pe care le-a sacrificat pentru a participa la întâlnire. Un lucru demn de laudă. Orice cale spirituală, cred eu, trebuie să aibă la bază, o astfel de hotărâre, disponibilitatea de a sacrifica unele lucruri, de a pune spiritualitatea pe primul loc. Chiar dacă vederile noastre religioase nu coincid, a fost din punctul meu de vedere o întâlnire fructuoasă. Timp de 45 de minute am discutat despre cea ce înseamnă pentru fiecare dintre noi „Calea” către eliberarea de iluzii şi suferinţă, după care am practicat împreună anapanasati. Am schimbat adrese de email si i-am oferit câteva materiale despre meditaţia buddhistă. Sper să ne întâlnim din nou, atunci când obligaţiilor de natură socială, familială ne vor permite, asta în măsura în care şi dânsul va considera o astfel de întâlnire utilă.

Cam asta a fost tot. Evident că în atare circumstanţe este inutil să planific o nouă întâlnire săptămâna viitoare. Chiria pentru sală a fost destul de scumpă, iar resursele mele financiare sunt limitate. Totuşi, mă pun la dispoziţia oricui consideră că o atare întâlnire i-ar aduce un folos. Nu pentru a îl învăţa eu ceva, ci pentru a îi pune la dispoziţie materialele pe care le deţin, experienţa mea (limitată) în practicarea Dhammei şi acea prietenie spirituală (Kalyana mitta) despre a cărei importanţă vorbea adesea Buddha.

În încheierea acestei postări voi face traducerea unei sutta asupra căreia e bine să reflectăm din când în când, traducere pe care doresc să o fac încă din ziua în care am citit-o pentru prima dată. Este vorba de Mangala Sutta:Discursul asupra Binecuvântărilor, discurs ce în ţările Theravada este recitat la anumite ocazii. Este bine atunci când avem tendinţa să fim nemulţumiţi să ne uităm cu atenţie la lucrurile care nu sunt aşa cum dorim noi şi despre care credem că dacă ar fi altfel ne-ar aduce satisfacţii, ne-ar face fericiţi. Aşa cum spune Ajahn Brahm, de fiecare dată când suntem nemulţumiţi de anumite lucruri, ignorăm toate celelalte lucruri bune pe care le avem. Pentru că, aşa cum reiese din această sutta, fericirea şi binecuvântarea vine din cu totul alte lucruri.

„Astfel am auzit: Odată, Cel Binecuvântat locuia în mănăstirea Anathapindika, din pădurea Jeta, lângă Savatthi. Când noaptea era pe terminate o anumită zeitate a cărei splendoare ilumina întreaga pădure a apărut în faţa Celui Binecuvântat şi, apropiindu-se l-a salutat cu respect şi i s-a aşezat alături. Şezând alăturea, i-a adresat Celui Binecuvântat următorul vers:

Mulţi zei şi oameni, dorind cu ardoare binele, cugetă referitor la binecuvântări. Te rog spune-mi care este cea mai înaltă binecuvântare?

Să nu te însoţeşti cu proştii, să te însoţeşti cu cei înţelepţi, să îi onorezi pe cei care sunt demni de onoruri – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Să locuieşti într-un loc adecvat, să fi făcut fapte meritoase în trecut şi să te îndrepţi în direcţia corectă – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Să ai cunoştinţe vaste, aptitudini perfecte, să fi bine antrenat în disciplină şi plăcut în vorbire – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Să îşi ajuţi tatăl şi mama, să îţi preţuieşti soţia şi copiii, să ai o meserie paşnică – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Să fi darnic, să ai o conduită justă, să îţi ajuţi rudele şi să fi ireproşabil în acţiuni – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Să încetezi şi să te abţii de la rău, să nu consumi substanţe intoxicante şi să fi de neclintit în virtute – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Reverenţa, modestia, mulţumirea, recunoştinţa şi oportunitatea de a auzi Dhamma – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Răbdarea, supunerea, a îi vedea pe cei ce trăiesc Viaţa Sfântă (samana) şi discuţiile religioase la vremea potrivită – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Autocontrolul, Viaţa Sfântă, perceperea Adevărurilor Nobile şi realizarea Nibbanei – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Acela a cărui minte nu se tulbură când intră în contact cu neprevăzutele vieţii, lipsit de tristeţe, fără de pată şi în siguranţă – aceasta este cea mai înaltă binecuvântare.

Pentru cei care au îndeplinit aceste lucruri, invincibili oriunde s-ar afla, trecând fericiţi prin orice circumstanţe – acestea sunt cele mai înalte binecuvântări.” (Sutta Nipata 2.4)

Atenţia conştientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumeddho - continuare - ANAPANASATI

Instrucţiuni
Urmărirea respiraţiei (ānāpānasati)

Ānāpānasati e o modalitate de concentrare a minţii asupra respiraţiei şi indiferent dacă eşti deja un expert în asta, ori consideri că e o cauză pierdută, în oricare din situaţii, vine la un moment dat vremea să încerci această metodă. E o ocazie de a cultiva „samādhi” - concentrarea, prin mobilizarea atenţiei exclusiv asupra senzaţiei produsă de respiraţie. Deci, angajaţi-vă pe deplin în această senzaţie pe durata unei inspiraţii şi a unei expiraţii. Nu încercaţi să o faceţi, să zicem, pentru o perioadă de cinsprezece minute, pentru că nu veţi reuşi în acest mod, dacă asta este durata desemnată de voi pentru concentrarea minţii într-un singur punct. Aşa că, folosiţi mai bine doar durata a unei inspiraţii şi a unei expiraţii.

Succesul vostru depinde mai degrabă de răbdare decât de puterea voinţei, pentru că mintea rătăceşte şi trebuie întotdeauna să o aducem cu răbdare înapoi la respiraţie. Când ne dăm seama că mintea a luat-o la plimbare, conştientizăm această stare de fapt: poate că e din cauză că punem prea multă energie la început, iar apoi nu o susţinem, facem prea mult efort fără a avea puterea să îl  întreţinem. Aşa că vom folosi doar durata unei inspiraţii şi a unei expiraţii pentru a limita efortul la această durată de timp în care să susţinem atenţia. Puneţi efort la începutul expiraţiei pentru a o susţine pe întreaga ei durată, până la sfârşit, apoi la fel şi în cazul inspiraţiei. În cele din urmă lucrurile se aşează şi se spune că ai intrat în samādhi când nu mai e nevoie de efort.

La început va părea că este nevoie de mult efort sau că nu putem să o facem, asta pentru că nu suntem obişnuiţi cu astfel de lucruri. Majoritatea minţilor au fost antrenate pentru a folosi gândirea asociativă. Citind cărţi sau făcând alte lucruri similare mintea a fost antrenată să meargă de la un cuvânt la altul, să creeze gânduri şi concepte bazate pe logică şi raţiune. Ānāpānasati însă, este un alt fel de antrenament, în care obiectul asupra căruia ne concentrăm este atât de simplu, încât este cu totul neinteresant la nivel intelectual. Deci nu e o chestiune de a fi interesat, ci de a depune efort şi de a folosi această funcţie naturală a corpului drept punct de concentrare. Corpul respiră fie că eşti tu conştient de asta sau nu. Această metodă de meditaţie nu se aseamănă cu pranayama, cu ajutorul căreia dezvolţi putere prin respiraţie, ci este o tehnică prin care dezvolţi samādhi – concentrarea – şi atenţia conştientă, observând respiraţia naturală, aşa cum este ea în momentul prezent. La fel ca şi cu restul lucrurilor, este ceva ce trebuie să practici pentru a reuşi. Nimeni nu întâmpină probleme în a înţelege teoria; practica continuă este aceea care îi descurajează pe oameni.

Observaţi însă tocmai această descurajare ce se naşte din faptul că nu puteţi obţine rezultatul dorit, întrucât ea este cea care vă obstrucţionează practica. Observaţi această senzaţie, recunoaşteţi-o şi apoi abandonaţi-o. Întoarceţi-vă la respiraţie. Fiţi conştienţi de acel punct în care deveniţi sătui sau simţiţi aversiune ori nerăbdare, recunoaşteţi această stare, abandonaţi-o şi întoarceţi-vă din nou la respiraţie.

ELIBERAREA Importanța Sutta-Vinaya. Ven. Dhammavuddho Thero

Un articol plin de substanţă tradus de prietenul şi tovarăşul meu pe calea Dhammei, Dan Ignat http://idisk.mac.com/d_ignat-Public/Articole/Liberation.pdf

"În zilele noastre există o proliferare a cărților despre buddhism. Studierea acestor cărți va duce în mod inevitabil la asimilarea unora dintre vederile și interpretările diverșilor autori asupra lucrurile pe care Buddha le-a predicat de fapt, iar aceasta ar putea conduce la unele vederi greșite. Pe de altă parte, există unii instructori de meditație care îi sfătuiesc pe studenți să nu studieze de loc, ci doar să mediteze. Ca urmare, ceea ce ei le sugerează studenților de fapt este să asculte numai de ei. Evitând aceste două extreme, noi ar trebui să practicăm calea de mijloc predicată de către Buddha - să investigămdiscursurile lui și să practicăm cât de bine putem Nobila Cale Octuplă."

............................

"În Mahaparinibbana Sutta (Digha Nikaya Sutta 16), care arată în detaliu moartea lui Buddha, acesta îi sfătuiește pe călugări: „Oricare ar fi Dhamma- Vinaya pe care eu v-am indicat-o și am formulat-o pentru voi, aceea vă va fi învățător când eu voi fi plecat”. Aceasta este o afirmație foarte importantă, iar semnificația ei este trecută cu vederea de mulți buddhiști. Din cauză că mulți buddhiști nu au auzit acest sfat sau nu i-au pătruns semnificația, ei caută în lung și-n lat un învățător, un învățător de care să fie mândri și să se poată lăuda cu ceea ce el a dobândit sau a atins etc. Unii dintre ei traversează chiar lumea într-o astfel de căutare."

Articolul atinge multe alte puncte, cum ar fi structura şi dinamica colecţiilor discursurilor lui Buddha, precum şi o sugestie de abordare a acestora., importanţa citirii suttelor, felul în care să be raportăm la învăţăturile diverşilor maeştrii, atingerea stadiului de intrat în curent (Sotapanna), necestiatatea de a practica jhana pentru a atinge iluminarea şi multe altele..

Totodată, la această adresă http://web.me.com/d_ignat/Theravada_Buddhism/ se găsesc şi alte materiale despre buddhismul Theravada, inclusiv un curs destul de cuprinzător, traduceri din Tipitaka articole, cărţi, etc.. evident gratuit.

ATENŢIA CONŞTIENTĂ: CALEA SPRE NEMURIRE Învăţăturile Venerabilului Ajahn Sumedho despre meditaţie

(fragment)

Câteva cuvinte înainte de a începe

Majoritatea acestor instrucţiuni pot fi puse în aplicare fie şezând, fie în mers. Tehnica conştientizării respiraţiei (ānāpānasati) menţionată în primele capitole este în general practicată în poziţia şezând, întrucât nemişcarea îi sporeşte eficacitatea. Pentru această poziţie este important ca şirea spinării să fie erectă, fără a fi însă tensionată, gâtul aliniindu-se cu aceasta şi capul într-o poziţie echilibrată, astfel încât să nu alunece înainte. Multe persoane găsesc poziţia lotusului (şezând pe o pernă sau o saltea cu una sau ambele tălpi ale picioarelor orientate în sus şi aşezate pe coapsa opusă) ca fiind echilibrul perfect între efort şi stabilitate – după câteva luni este bine ca practicantul să se antreneze, încet, puţin câte puţin, înspre această postură. Însă dacă aceasta apare ca fiind prea dificilă poate fi folosit un scaun cu spătar drept.

Odată ce aţi dobândit un oarecare echilibru şi stabilitate a posturii, mâinile şi muşchii feţei trebuie relaxaţi, palmele aşezate în poală, una peste cealaltă. Lăsaţi ochii să se închidă, destindeţi-vă mintea.. şi abordaţi obiectul meditaţiei.

'Jongrom' (un cuvânt thailandez derivat din caṅkama, în limba Pāli, limba scripturilor) înseamnă a păşi înainte şi înapoi pe o cărare dreaptă. Aceasta (ideal ar fi să aibă cam douăzeci, treizeci de paşi) trebuie să fie delimitată de două obiecte vizibile, astfel încât să nu fie nevoie să numeri paşii. Mâinile trebuie să fie împreunate uşor în faţă, sau la spate, cu braţele relaxate. Privirea trebuie direcţionată în jos, cam la 10 paşi înainte fără a fixa ceva anume, menţinând însă un unghi confortabil pentru gât. Mersul se execută într-o manieră liniştită şi odată ajunşi la capătul cărării face-ţi o pauză pe durata unui ciclu sau două de respiraţie, după care întoarceţi-vă şi continuaţi mersul în acelaşi fel.

Investigaţie
Ce este meditaţia?

Meditaţia este un cuvânt des folosit în zilele noastre şi care acoperă o plajă întinsă de practici. în buddhism, acest cuvânt desemnează două practici meditative – una numită 'samatha' şi cealaltă 'vipassanā'. Meditaţia samatha este o practică de concentrare a minţii asupra unui obiect în loc de a o lăsa să rătăcească la la întâmplare. Alegi un obiect precum senzaţia produsă de respiraţie şi îţi concentrezi întreaga atenţie asupra senzaţiilor produse de inspiraţie şi expiraţie. În cele din urmă, prin această practică mintea ajunge la o stare de calm şi te linişteşti, ca şi consecinţă a faptul că ai întrerupt toate celelalte influenţe care vin prin simţuri.

Obiectele folosite pentru a liniştii mintea sunt liniştitoare (bineînţeles). Dacă vrei să ai o minte excitată, du-te şi fă ceva excitant. Nu te du la o mănăstire buddhistă, du-te la o discotecă. Este uşor să te concentrezi asupra lucrurilor excitante, nu-i aşa? Acestea emit o vibraţie care te absoarbe imediat. Dacă mergi la cinematograf şi rulează un film captivant eşti fermecat imediat. Nu trebuie să depui nici un efort pentru a urmări ceva excitant, romantic sau aventuros. Dar dacă nu eşti obişnuit, să urmăreşti ceva liniştitor poate fi extrem de plictisitor. Ce poate fi mai plictisitor decât să îţi urmăreşti respiraţia, atunci când eşti obişnuit să faci lucruri mai excitante? Aşa că pentru a dezvolta o astfel de abilitate trebuie să depui un efort mental, pentru că respiraţia nu e nici interesantă, nici romantică, nici aventuroasă sau sclipitoare, este aşa cum este. În consecinţă, trebuie să depui efort pentru că nu primeşti nici o stimulare din exterior.

În acest tip de meditaţie, nu încerci să creezi o imagine, ci doar să te concentrezi asupra unor senzaţii obişnuite produse de corpul tău, aşa cum este el acum: să îţi susţii atenţia asupra respiraţiei. Când reuşeşti să faci asta, respiraţia ta devine din ce în ce mai rafinată şi prin urmare te linişteşti. Cunosc oameni care recomandă meditaţia samatha pentru hipertensiune arterială, întrucât calmează inima.

Deci, aceasta este practica de calmare. Puteţi alege diverse obiecte asupra cărora să vă concentraţi şi să vă antrenaţi pentru a vă susţine atenţia până când absorbiţi sau deveniţi una cu obiectul de meditaţie. Chiar veţi simţi un sentiment de unitate cu obiectul asupra căruia v-aţi concentrat şi asta numim noi absorbţie.

Cealaltă practică este 'vipassanā' sau 'meditaţia intuitivă'. Cu meditaţia intuitivă îţi deschizi mintea către toate fenomenele. Nu alegi un anumit obiect asupra căruia să te concentrezi sau în care să te absorbi, ci priveşti pentru a înţelege cum sunt lucrurile în realitate. Ceea ce putem observa în această privinţă este că toată experienţa noastră senzorială este impermanentă. Tot ce vedem, auzim, mirosim atingem sau gustăm, toate condiţiile mentale – sentimentele, amintirile şi gândurile – sunt schimbătoare, ele apar şi dispar. În vipassanā, luăm această caracteristică a impermanenţei ca pe un mod de a vedea întreaga noastră experienţă senzorială pe care o trăim în meditaţie.

Aceasta nu este doar o atitudine filozofică sau o credinţă într-o anumită teorie buddhistă. Impermanenţa trebuie să fie cunoscută direct, intuitiv, dechizându-ţi mintea şi privind, fiind conştient de felul în care sunt lucrurile în realitate. Nu înseamnă să analizezi lucrurile pornind de la presupunerea că ele ar trebui să fie într-un anumit fel când nu sunt aşa, iar apoi să încerci să înţelegi de ce nu sunt aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Prin practica meditaţiei intuitive nu încercăm să ne analizăm pe noi înşine ori chiar să schimbăm lucrurile pentru a se potrivi cu dorinţele noastre. Prin această practică observăm cu răbdare că orice lucru apare este sortit dispariţiei, fie el de natură fizică sau mentală.

Aceasta include şi organele de simţ, obiectul simţurilor şi conştiinţa ce apare odată cu contactul dintre acestea. Mai sunt de asemenea, condiţiile mentale plăcute şi neplăcute, ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm sau atingem, numele pe care le dăm lucrurilor, ideile, cuvintele şi conceptele pe care le creem în jurul experienţei noastre senzoriale. Mare parte din viaţa noastră este bazată pe presupuneri greşite, făcute neînţelegând şi neinvestigând cu adevărat adevărata natură a lucrurilor. Astfel că viaţa unuia ce nu este trezit şi conştient tinde să fie deprimantă sau năucitoare, în special atunci când sunt dezamăgiţi sau se întâmplă vreo tragedie. Atunci, acela devine copleşit, tocmai pentru că nu a observat adevărata natură a lucrurilor.

În termeni buddhişti folosim cuvântul 'Dhamma' sau 'Dharma' ce înseamnă 'aşa cum este' sau 'legile naturii'. Când observăm şi practicăm Dhamma, ne deschidem mintea înspre adevărata natură a lucrurilor. în acest mod nu reacţionăm orbeşte la experienţa noastră senzorială, ci o înţelegem şi prin această înţelegere începem să o abandonăm. începem să ne eliberăm din a fi robii împovăraţi, orbiţi, înşelaţi de aparenţe. Acum, să fii trezit şi conştient nu e o problemă de devenire, ci o chestiune de a fi aşa. Astfel, observăm felul în care sunt lucrurile acum, în prezent, în loc să facem ceva pentru a le putea observa în viitor. Observăm corpul aşa cum este el, şezând aici. Aparţine naturii, nu-i aşa? Corpul uman aparţine pământului, este întreţinut de lucruri ce cresc din pământ. Nu putem să trăim doar cu aer sau să importăm hrană crescută pe Venus sau Marte. Trebuie să mănânci lucruri care cresc şi trăiesc pe acest pământ. După ce corpul moare se întoarce înapoi în pământ, putrezeşte, se descompune şi devine din nou pământ. Urmează legile naturii, ale creării şi distrugerii, ale naşterii şi morţii. Nimic din ceea ce se naşte nu rămâne permanent în aceeaşi stare, ci creşte, îmbătrâneşte şi moare. Toate lucrurile din natură, chiar şi universul însuşi are o durată de existenţă, naştere şi moarte, început şi sfârşit. Tot ceea ce este în puterea noastră de a percepe şi concepe este schimbător, este impermanent. Deci nu îţi va putea oferi o satisfacţie permanentă.

Practicând Dhamma, observăm de asemenea cât de nesatisfăcătoare este experienţa noastră senzuală. Puteţi observa în viaţa voastră că ori de câte ori încercaţi să găsiţi plăcere în experienţa senzorială, nu puteţi fi satisfăcuţi decât temporar, nu găsiţi decât o bucurie de scurtă durată, apoi experienţa se schimbă. Aceasta pentru că nu există nici un punct în conştiinţa senzorială care să aibă o calitate sau o esenţă permanentă. Astfel, experienţa simţurilor este întotdeauna schimbătoare şi doar din cauza ignoranţei şi necunoaşterii avem aşteptări mari de la ea. Avem tendinţa de a pretinde, spera şi de a inventa tot felul de lucruri, doar ca mai apoi să ne simţim teribil de dezamăgiţi, disperaţi, trişti şi înspăimântaţi. Tocmai aceste aşteptări şi speranţe ne duc la disperare, chin, tristeţe şi durere, tânguire, bătrâneţe, boală şi moarte.

Acesta este o modalitate de a investiga experienţa senzorială. Mintea poate gândi în abstracţiuni, poate crea diverse idei şi imagini, poate face lucruri foarte rafinate sau foarte grosiere. Există o gamă foarte largă de posibilităţi, de la stări foarte rafinate de fericire extatică, până la stări mizerabile, brute şi dureroase; de la rai până la iad, ca să folosim nişte termeni pitoreşti. Însă nu există nici un rai sau iad permanent. Nici o stare permanentă care să poată fi percepută sau concepută. În meditaţie, odată ce vedem cât de limitată şi schimbătoare este experienţa noastră senzorială, începem de asemenea să realizăm că nu este a noastră, că e „anatta”, lipsită de sine.

Aşa că, înţelegând asta, începem să ne eliberăm de povara identificării cu condiţiile senzoriale. Acum, aceasta nu se realizează stârnind aversiune faţă de ele, ci înţelegând adevărata lor natură. Acesta este un adevăr care trebuie realizat nu crezut. Anatta nu e o credinţă buddhistă, e o realizare concretă. Dacă nu vei încerca niciodată să investighezi şi să înţelegi aceste lucruri, probabil că vei trăi toată viaţă cu presupunerea că eşti trupul tău. Chiar dacă atunci când ai citi vreo poezie frumoasă sau vreo filozofie mai nouă ai putea gândi: „O, nu sunt corpul meu..”, ai putea crede că este o teorie bună că omul nu este corpul său, însă nu ai realiza cu adevărat asta. Chiar dacă unii oameni, intelectuali şi aşa mai departe spun: „Noi nu suntem corpurile noastre, corpul nu este sinele”, asta e uşor de zis, să cunoşti cu adevărat acest lucru însă, este cu totul altceva. Prin această practică meditativă, prin investigare şi înţelegere a realităţii, începem să ne eliberăm de ataşamente. Când nu mai avem aşteptări, când nu mai pretindem nimic, atunci bineînţeles că nu mai simţim disperarea, supărarea şi frustrarea de a nu primi ceea ce vrei. Aşa că acesta este ţelul ultim, Nibbana – realizarea detaşării de orice lucru ce are un început şi un sfârşit. Atunci când renunţăm la aceste ataşamente insidioase, habituale către ceea ce se naşte şi moare, începem să realizăm Nemurirea.

Unii oameni trăiesc reacţionând la viaţă pentru că aşa au fost condiţionaţi, precum câinele lui Pavlov. Atâta timp cât nu te-ai trezit la adevărata realitate atunci nu eşti decât o creatură inteligentă condiţionată, nu chiar un câine prost şi condiţionat. Ai putea să te uiţi cu superioritate la câinele lui Pavlov care salivează atunci când aude clopoţelul, însă observă cum la rândul nostru facem lucruri similare. Asta pentru că în ceea ce priveşte experienţa senzorială totul este condiţionare, nu există o persoană, un suflet, o esenţă personală. Aceste trupuri, aceste sentimente, amintiri şi gânduri sunt percepţii ce apar în minte condiţionate de durere, de faptul că ne-am născut oameni, în familiile în care ne-am născut, că aparţinem unei clase, unei rase, unei naţionalităţi; în funcţie de faptul că avem un corp bărbătesc sau femeiesc atrăgător sau neatrăgător şi aşa mai departe. Toate acestea sunt condiţii care nu sunt ale noastre, nu sunt „Eu”, „Al Meu”. Aceste condiţii urmează legile naturii, legile naturale. Nu putem spune „Eu nu vreau ca trupul meu să îmbătrânească” - adică putem să o spunem, dar indiferent cât de insistenţi am fi, trupul tot o să îmbătrânească. Nu ne putem aştepta ca trupul nostru să nu simtă niciodată durere, să nu se îmbolnăvească, să aibă pentru totdeauna auz şi văz perfect. Însă sperăm, nu-i aşa? „Sper să fiu întotdeauna sănătos, să nu ajung niciodată invalid şi să am întotdeauna vederea bună, să nu orbesc; să am urechi bune şi să nu ajung niciodată ca şi acei oameni la care trebuie să ţipi ca să te audă; şi că nu voi ajunge niciodată senil şi că voi avea întotdeauna controlul facultăţilor mele, până la nouăzeci şi cinci de ani când voi muri pe deplin alert, luminos şi vesel, în somn, fără nici un pic de durere”. Aşa ne-ar place la toţi. Unii ar putea să o ducă mult şi să moară într-o astfel de manieră idilică, în timp ce restul dintre noi am putea să ne pierdem toţi vederea mâine. Este puţin probabil, dar nu imposibil. Totuşi, povara vieţii se diminuează considerabil atunci când reflectăm la limitările existenţei noastre. Atâta mizerie vine din faptul de a avea aşteptări mari şi a nu putea niciodată primi atât cât ai sperat.

Astfel că, în meditaţia noastră şi în înţelegerea intuitivă a realităţii vedem că frumuseţea, rafinamentul şi plăcerea sunt condiţii impermanente – la fel ca şi durerea, mizeria şi urâţenia. Dacă înţelegi cu adevărat asta, vei putea să te bucuri şi să înduri orice ţi se va întâmpla. De fapt, multe dintre lecţiile pe care viaţa ni le predă sunt învăţate îndurând ceea ce nu ne place în noi înşine şi în lumea din jurul nostru; să poţi să ai răbdare şi să fi bun, să nu faci caz de imperfecţiunile experienţei senzoriale. Putem să ne adaptăm, să îndurăm şi să acceptăm natura schimbătoare a ciclului senzorial al naşterii şi al morţii abandonând ataşamentul faţă de el. Când ne eliberăm de identificarea cu acesta, atunci trăim adevărata noastră natură, care este cunoaşterea clară şi luminoasă; însă aceasta nu mai este ceva personal, nu mai este „Eu” sau „Al Meu”, nu mai există dobândire sau ataşament. Ne putem ataşa doar de ceea ce nu este al nostru.

Învăţăturile lui Buddha nu sunt decât nişte instrumente de ajutor, o modalitatea de a privi experienţa senzorială ce ne ajută a o înţelege. Nu sunt nişte porunci, o dogmă religioasă pe care trebuie să o acceptăm, în care trebuie să credem. Sunt nişte indicatoare ce ne îndrumă către adevărata natură a lucrurilor. Deci nu vom folosi învăţăturile lui Buddha pentru a ne agăţa de ele ca de un scop ultim, ci pentru a ne aduce aminte să fim treji, vigilenţi şi conştienţi că tot ceea ce apare va dispărea.

Aceasta este o observaţie, o reflecţie continuă, constantă asupra lumii senzoriale, pentru că ea are o influenţă extrem de puternică. Faptul că avem un trup ca acesta, în această societate în care trăim, ne expune la o presiune fantastică. Totul se mişcă atât de repede – televiziunea şi tehnologia modernă, maşinile – totul are tendinţa de a se mişca într-un ritm accelerat. Este atractiv, excitant, interesant şi ne incită simţurile. Observaţi spre exemplu, atunci când mergeţi la Londra, cum toate panourile publicitare îşi canalizează atenţia înspre sticle de whisky şi ţigări. Atenţia ta se îndreaptă către lucrurile pe care le poţi cumpăra, întotdeauna renăscând în experienţa senzorială. Societatea materialistă încearcă să îţi trezească lăcomia, pentru ca să cheltui banii şi cu toate astea să nu fi niciodată satisfăcut cu ceea ce ai. Întotdeauna există ceva mai bun, ceva mai nou, ceva mai delicios decât ceea ce era ieri cel mai delicios... şi continuă aşa la nesfărşit, trăgându-te astfel afară, în obiectele simţurilor.

Dar când venim în camera altarului, o facem nu ca să ne uităm unii la alţii sau ca să fim atraşi de vreunul din obiectele din cameră, ci ca să le folosim pentru aducere aminte. Ca să ne amintim fie să ne concentrăm asupra unui obiect liniştitor, fie să ne deschidem mintea, să reflectăm şi să investigăm adevărata natură a lucrurilor. Trebuie să facem asta fiecare dintre noi. Iluminarea unuia nu ne va ilumina şi pe restul dintre noi. Deci este vorba despre o mişcare înspre interior, nu să cauţi în exterior pe cineva iluminat care să te ilumineze. Vă oferim această oportunitate de a beneficia de încurajare şi ajutor, pentru ca cei interesaţi să o poată folosi. Aici cel puţin poţi fi aproape sigur că nu va încerca nimeni să îţi fure poşeta. Zilele astea nu mai poţi fi sigur de nimic, însă cu siguranţă sunt mai puţine şanse decât dacă ai sta în Piccadilly Circus. Mănăstirile buddhiste sunt refugii pentru astfel de deschideri ale minţii. Ca fiinţe umane, aceasta este oportunitatea voastră.

Ca fiinţe umane avem o minte ce poate observa şi reflecta. Poţi observa dacă te simţi fericit sau mizerabil. Poţi observa furia sau gelozia sau confuzia din minte. Când şezi şi te simţi foarte confuz şi supărat există în tine ceva care ştie. Poate că deteşti această stare şi reacţionezi orbeşte la ea, dar dacă ai mai multă răbdare, poţi observa că nu este decât o condiţie temporară, schimbătoare, un puseu trecător de confuzie, furie sau lăcomie. Un animal însă nu poate face asta. Când este furios este doar atât, este pierdut complet în furie. Spune-i unei pisici furioase să îşi observe furia. Nu am reuşit să ajung nicăieri cu pisica noastră. Nu poate reflecta asupra furiei. Dar eu pot şi sunt convins că şi voi puteţi. Dacă văd în faţa mea o farfurie de mâncare delicioasă, mişcarea din mintea mea este identică cu cea din mintea lui Doris, pisica noastră. Însă noi putem observa atracţia animalică faţă de lucrurile care miros şi arată bine.

Asta înseamnă să foloseşti înţelepciunea, urmărind acel impuls şi înţelegându-l. Acel lucru care observă lăcomia nu este lăcomia. Lăcomia nu se poate observa pe sine. Ceea ce nu este lăcomie însă poate să o observe. Această observare o numim noi „Buddha” sau „Înţelepciunea lui Buddha” - conştientizarea adevăratei naturi a lucrurilor.

Prima întâlnire a grupului de studiu/meditaţie

Prima întâlnire a grupului: luni, 28 iunie, ora 18,00 - B-dul Decebal, nr. 3, la etaj. Fosta Quijote Cafe

Cea de a 7-a conferinţă a Naţiunilor Unite cu ocazia celebrării zilei de Vesak 23 - 25 mai 2010/2553

Câţiva dintre prietenii mei întru Dhamma mi-au sugerat să postez câteva impresii legate de recenta mea participare la Cea de a 7-a conferinţă a Naţiunilor Unite cu ocazia celebrării zilei de Vesak 23 - 25 mai 2010/2553 ce a avut loc in Ayutthaya,Thailanda, aşa că voi încerca să dau curs acestei sugestii, fără însă a intra prea mult în detalii. A fost o experienţă fructuoasă pentru mine. Dacă însă şi alţii vor trage unele beneficii din asta, rămâne de văzut. Eu încerc, atât cât îmi permit capacităţile mele limitate, să ofer puţin din ceea ce la rândul meu am dobândit (nu fără ajutorul prietenilor mei spirituali), în speranţa că, în timp, starea de prosperitate spirituală ce îşi are cauza în practicarea Dhammei se va extinde de la a fi una individuală, înspre una colectivă. Înspre acest sfârşit, experienţa şi impresiile mele personale nu au o prea mare relevanţă, de aceea spaţiul pe acest blog, timpul şi energia pe care o voi aloca acestei relatări vor fi limitate.

Voi începe prin a-i mulţumii bunului meu prieten întru Dhamma Rev. Josho Cîrlea Adrian, preşedinte al Asociaţiei Buddhiste Jodo Shinshu din România, care a făcut posibilă participarea mea la acest important eveniment şi care, sunt ferm convins, îmi va fi un sprijin de nădejde şi o sursă de inspiraţie în încercările mele de răspândire a învăţăturilor lui Buddha.

Ziua de Vesak este una dintre cele mai sacre sărbători Buddhiste, celebrând trei evenimente importante din viaţa lui Buddha şi anume: naşterea, iluminarea şi moartea (parinibbana), care în mod miraculos s-au petrecut în noaptea cu lună plină a aceleiaşi zile din luna mai.

În data de 13 decembrie 1999, în cadrul sesiunii 54, tema cu numărul 174 din agenda de lucru a Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost propunerea de a recunoaşte ziua de Vesak drept sărbătoare internaţională şi de a organiza activităţi corespunzătoare la Sediul Naţiunilor Unite precum şi la Oficiile Naţiunilor Unite din lume. Adunarea generală a luat în considerare faptul că buddhismul este una dintre cele mai vechi religii ale lumii şi că de mai bine de 2500 de ani a adus o contribuţie substanţială spiritualităţii şi umanităţii. În anul 2004, Thailanda a organizat Conferinţa mondială a liderilor buddhişti pentru recunoaşterea internaţională a zilei de Vesak şi de atunci evenimentul a avut loc în fiecare an în Thailanda, la Buddhamonton, provincia Nakhon Pathom precum şi la sediul Naţiunilor Unite din Bangkok, mai puţin în anul 2008, când, cea de-a cincea conferinţă a avut loc în Hanoi, Vietnam.

În acest an, conferinţa a fost organizată de universităţile Inner Trip Reiyukai Internationl (ITRI) din Japonia şi Mahachulalongkornrajavidyalaya (MCU) din Thailanda în campusul MCU şi la sediul ONU şi a avut ca temă principală „Recuperarea Globală: Perspectiva Buddhistă”. În cadrul acestei teme s-au ţinut cinci ateliere, în care profesori, psihologi, terapeuţi, doctori, oameni de ştiinţă şi lideri religioşi au prezentat materiale (totalizând un număr de peste 600 de pagini) urmate de dezbateri, având ca subteme: Recuperarea Globală prin ecologie buddhistă, Recuperarea Globală prin educaţie buddhistă, Recuperarea Globală prin buddhism angajat, Recuperarea Globală prin coexistenţă armonioasă şi Recuperarea Globală prin bunăstare mentală. Pe lângă acestea au avut loc şi două ateliere referitoare la Asociaţia Internaţională a Universităţilor Buddhiste (IABU) şi unul intitulat Texte Buddhiste Comune, un efort de a constitui o colecţie care să cuprindă texte relevante din toate tradiţiile buddhiste.

23 mai, Campusul MCU, Ayutthaya – Evenimentul a fost deschis de discursul Sfinţiei sale Somdet Phra Buddhacharya, preşedintele comitetului executiv al patriarhului suprem al Thailandei, urmat de alţi distinşi vorbitori precum Ven. Prof. Dr. Phra Dhammakosajarn, rectorul MCU şi preşedinte al ICUNDV (Consiliul internaţional al Naţiunilor Unite pentru Ziua de Vesak), Dr. Ariyarante, Alteţea Sa Regală Maha Vajiralongkorn şi alte personalităţi politice şi religioase din Thailanda şi din lume.

 

24 mai, Campusul MCU, Ayutthaya – ateliere pe temele menţionate mai sus, urmate, seara, de un program cultural de excepţie.

25 mai, Sediul ONU Bangkok – mesaje lideri politici, spirituali şi oficiali ONU; raportul atelierelor urmat de discuţii; proclamarea Declaraţiei de la Bangkok, http://www.icundv.com/vesak2010/node/994 un document ce conţine 11 puncte, prin care participanţii din 83 de ţări ale lumii s-au angajat să pună în aplicare strategiile stabilite ca urmare a dezbaterilor de la această conferinţă, în vederea însănătoşirii umanităţii, afectată tot mai sever de crizele politice, economice şi ecologice succesive din ultimii ani. Ora 18,00 Buddhamonthon, ceremonia de încheiere.

Materialele prezentate la acest eveniment, după cum spuneam mai sus, au un volum considerabil şi este greu şi inutil a încerca să le fac un rezumat, însă sunt disponibile cititorilor în limba engleză pe site-ul evenimentului http://www.icundv.com/vesak2010/

Despre experienţa mea personală nu voi intra prea mult în detalii. A fost ceva minunat... Pentru prima data m-am aflat „între ai mei” şi am putut să mă las condus până la lacrimi de emoţiile generate de devotamentul pentru Buddha, Dhamma şi Sangha fără a mă simţi o anomalie religioasă sau culturală. Tot pentru întâia oară am aflat ce înseamnă să te afli în compania unor atât de iluştrii şi desăvârşiţi maeştrii spirituali, cât de mult poţi să creşti doar aflându-te în prezenţa lor, în atmosfera de pace şi iubire necondiţionată care înconjoară astfel de oameni şi astfel de evenimente. În acest context, meschinăriile cele mai subtile ale personalităţii tale devin aparente şi, investigându-le cu înţelepciune şi compasiune, te eliberezi şi începi să te asemeni tot mai mult cu aceşti oameni care te inspiră, îţi dau energie.

Am învăţat ce înseamnă diferenţele dintre diferitele tradiţii buddhiste „la rece”, atunci când le studiezi din cărţi sau le compari scripturile şi ce se întâmplă cu aceste diferenţe atunci când întâlneşti aceste învăţături încarnate în practicanţi sinceri şi devotaţi.

Am învăţat să depun efortul necesar în ceea ce trebuie făcut fără a încerca să anticipez rezultatul, cu certitudinea că dacă acesta este canalizat de o intenţie constructivă, simplul fapt de a depune efort e o răsplată suficientă, un rezultat satisfăcător.

Am mai învăţat şi altele dar au rămas încă atâtea lucruri de învăţat..

Meditaţia Buddhistă

de Francis Story (Anagarika Priyadarshi Sugatananda)

- fragment -

Exerciţiul mental numit meditaţie este găsit în toate sistemele religioase. Rugăciunea este o formă de meditaţie discursivă şi în hinduism, recitarea de sloka şi mantre este este folosită pentru a linişti mintea şi a o face mai receptivă. În cele mai multe dintre aceste sisteme, ţelul urmărit este un anume efect psihic, obţinut câteodată foarte repede, iar viziunile sau sunetele ce apar în această stare de semi-transă sunt considerate a fi rezultatul exerciţiului. În cazul meditaţiilor buddhiste lucrurile stau altfel.

Încă se ştiu relativ puţine lucruri despre minte, despre funcţiile şi puterile ei, astfel că este dificil pentru cei mai mulţi dintre oameni să distingă între auto-hipnoză, dezvoltarea stărilor mediumistice şi adevăratul proces de clarificare şi percepţie directă, care este de fapt obiectivul concentrării mentale buddhiste. Faptul că misticii din toate religiile şi-au auto-indus stări în care au avut viziuni şi au auzit voci în conformitate cu propriile lor credinţe religioase, nu indică decât faptul că rezultatul meditaţiei lor a fost acela că au adus la suprafaţa minţii obiectivizări ale propriilor concepte înrădăcinate adânc în subconştient. Creştinii văd şi conversează cu sfinţi pe care deja îi cunosc; hinduşii vizualizează zeităţile din panteonul lor şi aşa mai departe. Când Sri Ramakrishna Paramahamsa misticul bengalez s-a convertit la creştinism, a început să aibă viziuni ale lui Iisus în meditaţiile sale, în locul fostelor imagini eidetice ale avatarelor hinduse.

Cei care sunt supuşi hipnozei, devin din ce în ce mai receptivi şi mai dispuşi să se predea în faţa hipnotizatorului şi oricine a studiat acest subiect va vedea conexiunea dintre această stare de servilism şi uşurinţa cu care misticul îşi poate induce orice fel de experienţe îşi propune. Meditaţia deţine însă şi alte posibilităţi latente, şi anume dezvoltarea capacităţilor mediumisitce autentice cu ajutorul cărora se pot vedea şi auzi fiinţe din diferite planuri ale existenţei apropiate de al nostru, acestea explicând fenomenele ce ţin de spiritualismul occidental.

Însă obiectivul meditaţie buddhiste nu este nici unul dintre acestea. Ele apar ca şi produse secundare şi nu doar că nu sunt scopul, dar reprezintă un impediment ce trebuie depăşit. Creştinul care l-a văzut pe Iisus, sau hindusul care a conversat cu Bhagavan Krishna ar putea fi destul de satisfăcut apreciind că a atins scopul practicii sale religioase, însă buddhistul care are o viziune a lui Buddha ştie că doar a reuşit să obiectivizeze un concept din mintea sa, pentru că după Parinibbana, aşa cum el însuşi a spus, Buddha nu mai este vizibil nici oamenilor şi nici zeităţilor

Există o diferenţă esenţială dintre meditaţia buddhistă şi practicile similare din alte sisteme. Buddhistul care se înscrie la un curs de meditaţie e bine să recunoască diferenţa şi să îşi formeze o idee clară despre ceea ce încercă să facă.

Rădăcina renaşterilor şi a suferinţei este avijja combinată şi în reacţie cu tanha. Aceste două formează un cerc vicios: pe de-o parte conceptele, rezultatul ignoranţei, iar pe de cealaltă dorinţa ce apare din concepte. Lumea fenomenelor nu are nici un alt înţeles dincolo de acela dat de propria noastră interpretare

Când această interpretare este condiţionată de avijja (ignoranţă), ne aflăm în starea cunoscută drept vipallasa, sau halucinaţie. Sañña-vipallasa – halucinaţia percepţiei, citta-vipallas – halucinaţia conştiinţei şi ditthi-vipallasa – halucinaţia opiniilor, ne fac să privim ceea ce este impermanent (anicca) ca fiind permanent, ceea ce este dureros (dukkha) ca fiind o sursă de plăcere şi ceea ce este ireal (anatta) sau mai bine zis fără o existenţă de sine stătătoare ca fiind real, cu o existenţă de sine stătătoare. De aceea interpretăm greşit toate datele senzoriale pe care le primim prin cele şase canale ale cunoaşterii: ochii, urechile, nasul, limba, simţul tactil şi mintea – cakkhu, sota, ghana, jivha, kaya and mano (ayatana). Fizicienii au arătat că fenomenele pe care le cunoaştem prin aceste canale nu corespund în realitate lumii aşa cum apare ea ştiinţei, confirmând astfel acest adevăr buddhist. Suntem induşi în eroare de propriile noastre simţuri. În timp ce urmărim să obţinem ceea ce noi considerăm a fi dezirabil în realitate alergăm după o umbră, încercăm să prindem o himeră. Este anicca, dukkha, anatta – impermanenţă asociată cu suferinţă şi neconsistenţă. Şi asta nu poate fi decât o cauză pentru impermanenţă, suferinţă şi neconsistenţă din moment ce o sămânţă va produce fructe de aceeaşi natură. Noi înşine, cei care încercăm să prindem himera, de asemenea suntem impermanenţi, suferinzi şi lipsiţi de un principiu-ego persistent. E ca şi cum o umbră ar încerca să prindă o umbră.

Prin urmare, scopul meditaţiei buddhiste, este acela de a dobândi mai mult decât o înţelegere intelecutală a acestui adevăr, acela de a ne elibera de iluzie şi de pune capăt atât ignoranţei, cât şi dorinţei. Dacă meditaţia nu produce rezultate care se îndreaptă în această direcţie, rezultate care să fie observabile în caracterul practicantului şi în atitudinea sa faţă de viaţă, este clar că ceva este greşit fie în sistemul aplicat fie în metoda de abordare. Nu este suficient să vezi lumini, să ai viziuni ori să trăieşti stări extatice. Aceste fenomene sunt prea comune pentru a impresiona pe cel ce înţelege cu adevărat scopul meditaţiei buddhiste. De fapt acestea prezintă anumite pericole, pericole care sunt evidente celor care studiază psihopatologia.

În marele discurs a lui Buddha referitor la practicarea conştientizării, Maha-satipatthana Sutta, atât obiectivul, cât şi mijloacele de a îl atinge sunt clar descrise. Atenţia la mişcările corpului, la continuele schimbări ale stărilor mentale, trebuie cultivată pentru ca adevărata natură să fie cunoscută. În loc să identificăm aceste fenomene fizice şi mentale cu falsul concept de „sine” trebuie să le vedem aşa cum sunt ele în realitate: mişcări ale unui corp fizic, un agregat al celor patru elemente (mahabhutas), subiect al legilor fizice ale cauzalităţii pe de-o parte, iar pe de altă parte, un flux al unor faze succesive de conştiinţă ce apar şi dispar ca răspuns la stimuli externi. Aceste procese trebuie privite obiectiv, ca şi cum nu ar fi asociate cu noi, ci ar ar aparţine unor alte categorii de fenomene.

Şi unde îşi au originea egoismul şi egocentrismul dacă nu din conceptul de „sine”(sakkayaditthi)? Orice practică meditativă care a lăsat nepotolit egoismul şi egocentrismul nu a fost una de succes. Un copac este judecat după fructele sale, un om după acţiunile sale; nu există alt criteriu mai bun; în special în psihologia buddhistă, întrucât omul este acţiunile sale. În cel mai adevărat sens, acţiunile, ori continuitatea kamma – vipaka pe care o reprezintă sunt singurele care pot fi identificate drept o identitate persistentă, nu numai în diferite perioade din viaţa omului, ci de asemenea de la o renaştere la alta. Atenţia îndreptată asupra corpului şi minţii este folosită pentru a destrăma iluzia sinelui; şi nu doar pentru asta, de asemenea subminează dorinţa şi atracţia pentru obiecte exterioare, astfel că în cele din urmă nu există nici „sinele” care tânjeşte după obiectul dorinţei şi nici obiectele dorinţei însele. Aceasta este o disciplină lungă şi dificilă, una ce nu poate fi practicată decât izolându-te de lume şi de grijile ei.

Cu toate acestea, chiar şi o retragere temporară, un curs temporar în această disciplină poate da rezultate bune prin aceea că conferă o atitudine minţii, ce poate fi aplicată într-o anumită măsură în confruntările de zi cu zi. Detaşarea şi obiectivitatea sunt un ajutor de nepreţuit pentru o gândire limpede. Ele permit evaluarea unei situaţii date fără părtinire şi te ajută să acţionezi cu curaj şi discreţie. Un alt „dar” pe care îl oferă este acela al concentrării – abilitatea de a focaliza mintea şi de a o menţine fixată asupra unui singur lucru (ekaggata) şi acesta este marele secret al succesului în orice întreprindere. Mintea este greu de îmblânzit. Cutreieră pe ici pe colo neobosită precum vântul ori precum un cal sălbatic, însă atunci când e deplin sub control este cel mai puternic instrument din univers. Acela care este stăpânul minţii sale, este într-adevăr stăpânul Celor Trei Lumi.

În primul rând, un astfel de om este neînfricat. Frica apare pentru că asociem mintea şi corpul (nama-rupa) cu „sinele”, prin urmare orice rău ar suferi oricare din ele este un rău al „sinelui”. Însă aceluia care a destrămat această iluzie realizând că procesele celor cinci agregate (khandha) este doar manifestarea legii cauzei şi efectului, nu îi este frică de moarte sau alte evenimente nefericite, ci rămâne perfect echilibrat atât în succese cât şi în greşeli, neafectat de laudă sau ocară. Singurele lucruri de care se teme sunt faptele demeritoase, pentru că ştie că nimeni şi nimic în lume nu poată să îi facă rău decât el însuşi, iar pe măsură ce detaşarea sa creşte, devine din ce în ce mai puţin predispus la a face fapte demeritoase. Acţiunile pernicioase provin dintr-o minte nesănătoasă şi pe măsură ce mintea se purifică, îşi vindecă tulburările, kamma negativă încetează a se mai acumula. Astfel, el devine oripilat de acţiuni greşite şi se găseşte din ce în ce mai multă plăcere în acţiunile care sunt fundamentate pe alobha, adosa şi amoha – generozitate, bunăvoinţă şi înţelepciune.

http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/story/bl015.html

Generozitatea mai întâi

o prelegere de Thanissaro Bhikkhu – martie 2003

Acum câțiva ani am fost interpretul lui Ajaan Suwat la o retragere (un curs intensiv de meditație). După două sau trei zile, s-a întors către mine și mi-a spus: „Am observat că oamenii ăștia au o expresie atât de severă când meditează”. Dacă te-ai fi uitat atunci prin încăpere ai fi văzut că toți oamenii stăteau foarte serioși, țepeni, cu pleoapele strânse. Era aproape ca și cum ar fi avut scris pe frunte Nirvana sau moartea.

Ajaan Suwat a explicat aceste grimase prin faptul că occidentalii abordează meditația buddhistă fără o introducere corespunzătoare în învățăturile buddhiste. Nu știu ce înseamnă, potrivit învățăturii lui Buddha, să fii generos; nu au experiență în cultivarea virtuții conform preceptelor buddhiste. Au „venit” la învățăturile lui Buddha fără a le fi testat în viața de zi cu zi, așa că nu au acel sentiment de încredere de care este nevoie pentru a trece cu bine de părțile grele ale meditației. Ei cred însă, că trebuie să te bazezi doar pe voință.

Dacă privești la modul în care meditația, virtutea și generozitatea sunt predate în vest, o să vezi că aceasta se face exact în ordine inversă față de Asia. Aici, în vest, oamenii se înscriu întâi la un curs de meditație și doar atunci când ajung la centrul de meditație află că va trebui să respecte niște precepte pe perioada retragerii. Apoi, chiar la sfârșitul cursului află că înainte să fie lăsați să plece acasă, va trebui să fie generoși. Totul e pe dos.

În Thailanda, primul contact al copiilor cu buddhismul, imediat după ce au învățat cum să își arate respectul, este generozitatea. Poți vedea părinții luându-și copiii de mână în timp ce un călugăr trece colectând mâncare, ridicându-le mâna și ajutându-i să pună o lingură de orez în bolul călugărului. În timp, pe măsură ce copilul începe să o facă de unul singur, procesul devine din ce în ce mai puțin mecanic, iar după o vreme începe să guste din plăcerea de a dărui.

La început, această plăcere poate părea contraintuitivă. Ideea că ai putea dobândi plăcere dăruind lucruri nu apare automat în mintea unui copil. Dar stăruind în practică, îți dai seama că e adevărat. Până la urmă, dacă dăruiești ești bogat. Darul este dovada că ai mai mult decât suficient și, în același timp, îți consolidează valoarea ta ca persoană. Înseamnă că poți fi de folos altor oameni. Acțiunea de a dărui crează în minte, de asemenea, o senzație de nemărginire, pentru că lumea în care trăim este creată de acțiunile noastre și actul dăruirii crează o lume spațioasă: o lume în care generozitatea este un principiu operațional, o lume unde oamenii au mai mult decât suficient, suficient pentru a împărți. Iar asta crează o senzație plăcută în minte.

De aici, copiii sunt expuși la virtute: la respectarea preceptelor. Din nou, din perspectiva unui copil apare contraintuitivă ideea că poți dobândi fericire abținându-te de la a face anumite lucruri care ți-ar place să le faci – ca de pildă atunci când ai dori să iei ceva, sau atunci când ai dori să minți, ca să eviți rușinea sau să te protejezi de critici sau pedepse. În timp însă, începi să descoperi că da, există un sentiment de fericire, de bunăstare ce vine din respectarea principiilor, din inexistența nevoii de a acoperi minciuni, din evitarea acțiunilor nepotrivite, din sentimentul că ești deasupra acestui fel de acțiuni.

Astfel că, în momentul în care ai ajuns la meditație, cunoscând generozitatea și virtutea, deja ai descoperit că există forme de fericire contraintuitive în lume. Dacă ai fost antrenat prin expunere la învățăturile lui Buddha, cunoști fericirea profundă ce vine din dăruire, din abținerea de la acțiuni nepotrivite, indiferent de cât de mult le-ai dori. Astfel, în momentul în care ai venit să meditezi ai deja dezvoltată o oarecare încrede, că până acum Buddha a avut dreptate, așa că te gândești că ar putea să aibă dreptate și în privința meditației.

Această încredere este aceea care îți permite să depășești dificultățile de la început: distracțiile, durerea. În același timp, vastitatea creată de generozitate, îți oferă cadrul mental potrivit pentru practica concentrării, precum și pentru cea a cunoașterii intuitive. Atunci când te așezi să meditezi, ce fel de minte ai? Mintea pe care ai creat-o prin acțiuni generoase și virtuoase. O minte spațioasă, nu una îngustă a unui om ce nu are suficient. O minte spațioasă a unui om ce are destul, astfel încât poate să dăruiască și altora, o minte a unui om care nu regretă și nici nu ascunde acțiunile trecute. Pe scurt, o minte a unei persoane ce realizează faptul că adevărata fericire nu presupune o dihotomie între propria bunăstare și bunăstarea celorlați.

Ideea că fericirea trebuie să conste fie în a face lucruri doar pentru sine, animat de egoism, fie pentru ceilalți sacrificându-te pe sine – dihotomia dintre cele două – este o idee foarte „occidentală”, însă este în antiteză cu învățăturile lui Buddha. Potrivit acestora din urmă, adevărata fericire este ceva ce, prin natura ei, se răspândește. Lucrând pentru propria, adevărată bunăstare, lucrezi pentru bunăstarea celorlalți și lucrând pentru bunăstarea celorlalți, lucrezi pentru pentru propria-ți bunăstare. Generozitatea aduce recompense. Respectarea preceptelor, a principiilor, protejarea celorlalți de propriile acțiuni nepotrivite, profită de asemenea. Câștigi atenție, prețuire și respect de sine. Te protejezi pe tine însuți.

În acest mod, abordezi meditația pregătit să aplici aceleași principii în cultivarea păcii interioare și a cunoașterii intuitive. Realizezi că meditația nu este un demers egoist, ci prin asta încerci să îți înțelegi lăcomia, aversiunea și iluziile, pentru a le controla, ceea ce înseamnă că nu vei fi singura persoană ce va avea de câștigat din practica meditației. Pe măsură ce devii mai atent, mai alert, mai priceput în dezrădăcinarea obstrucțiilor mentale, oamenii din jurul tău sunt din ce în ce mai puțin expuși la acestea. Va fi mai puțină lăcomie, mânie, iluzie în acțiunile tale și astfel oamenii din jurul tău vor suferi mai puțin. Meditația ta este un dar oferit lor.

Calitatea generozității, caga în limba Pali, este inclusă în multe seturi de învățături Dhamma. Unul din aceste seturi este cel referitor la conduita ce conduce la o renaștere norocoasă. Această învățătură nu se aplică numai renașterii ce vine după moarte, ci de asemenea stărilor existenței, stărilor mentale pe care le creezi tu însuți în fiecare clipă, în care te stabilești în fiecare clipă. Tu creezi lumea în care trăiești prin acțiunile tale. Fiind generos – nu doar în privința lucrurilor materiale, ci și în ceea ce privește timpul tău, energia ta, iertarea, și dorința de a fi corect față de alții – creezi o lume bună. Dacă obiceiurile tale tind înspre a fi zgârcit, ele crează o lume îngustă, pentru că în această lume nu există niciodată destul. Întotdeauna lipsește puțin dintr-asta, puțin dintr-aia, ori există o temere că vei pierde ceva sau ceva îți va fi luat. Deci atunci când nu ești generos creezi o lume îngustă, plină de frică, opusă celei încrezătoare, cuprinzătoare, pe care o creezi prin dărnicie. Generozitatea este de asemenea una dintre bogățiile nobile, pentru că ce este de fapt bogăția, decât sentimentul că ai mai mult decât suficient? Mulți dintre oamenii care sunt din punct de vedere material săraci, sunt, în privința atitudinii, foarte bogați. Și mulți dintre oamenii care au foarte multă bogăție materială sunt extrem de săraci. Ei sunt aceia care nu au niciodată destul, care întotdeauna au nevoie de mai multă securitate, de mai multe provizii. Aceia sunt oamenii care trebuie să își construiască ziduri în jurul caselor, care trebuie să locuiască în comunități împrejmuite, de frică că alții ar putea să le ia ceea ce au. Acest mod de viață este unul extrem de sărac. Însă dacă practici generozitatea realizezi că te poți descurca și cu mai puțin și că poți găsi plăcere în a dărui altora. Chiar acolo se regăsește sentimentul bogăției, în faptul că ai mai mult decât suficient.

În același timp dobori barierele create de tranzacțiile monetare. Cineva îți dă ceva, iar tu trebuie să dai bani în schimb – chiar aici este bariera, Altfel, dacă nu ai plăti, obiectul respectiv nu ar veni la tine peste această barieră. Dar dacă dăruiești ceva, dobori această barieră. Devii parte din familia extinsă a acelei persoane. În Thailanda, formula de adresare pe care laicii o folosesc față de călugări este aceeași pe care o folosesc față de rude. Darul întreținerii crează un sentiment de rudenie.

Mănăstirea în care am stat – și aici mă refer atât la călugări cât și la susținătorii laici – era o mare familie. Și asta este la fel în privința multor mănăstiri din Thailanda. Exista un sentiment de rudenie, o absență a barierelor.

Se vorbește atât de mult în prezent despre „interconexiune”. De multe ori aceasta este explicată prin învățătura despre apariția condiționată, care însă e un mod nepotrivit de a folosi această învățătură. Apariția condiționată ne învață conexiunea dintre ignoranță și suferință, dintre dorință și suferință. Această conexiune se află în interiorul minții și pe aceasta trebuie să o tăiem deoarece aceasta perpetuează suferința în nenumărate cicluri. Dar mai există încă un fel de conexiune, una intenționată ce rezultă din acțiunile noastre. Aceasta este conexiunea kammei. Acum, aici în occident, adesea avem o problemă cu învățătura kammei și poate din această cauză vrem o învățătură despre interconexiune fără kamma. Așa că încercăm să găsim în altă parte din învățăturile lui Buddha o bază rațională pentru interconexiune, însă baza reală pentru sentimentul conexiunii apare prin kamma. Când interacționezi cu o altă persoană se face o conexiune.

Această conexiune poate fi una pozitivă ori una negativă, în funcție de intenție care ne animă. Acționând animat de generozitate, creezi o conexiune pozitivă, una utilă, o conexiune cu privire la care te bucuri că nu are bariere, o conexiune datorită căreia lucrurile bune pot curge nestingherite dintr-o parte într-alta. În situația kammei nepotrivite, creezi o conexiune, deschizi o poartă, pe care mai devreme sau mai târziu vei regreta că ai deschis-o. Există o zicală în Dhammapada, potrivit căreia o mână fără nici o rană poate să țină otrava fără a se răni. Cu alte cuvinte, dacă nu ai kamma rea, rezultatele kammei rele nu pot să vină la tine. Dar dacă ai o rană la mână, atunci dacă ții otrava aceasta se va strecura prin rană și te va ucide. Kamma nepotrivită este exact la fel. Este o poartă prin care lucrurile otrăvitoare pot intra.

Principiul opus de asemenea funcționează. Dacă este o conexiune bazată pe comportament potrivit va fi o conexiune bună. Acest fel de conexiune pozitivă începe cu generozitatea și crește odată cu darul virtuții. Așa cum a spus Buddha, atunci când respecți preceptele cu orice preț, fără excepție, aceasta este un dar al siguranței către toate ființele. Oferi securitate nelimitată tuturor și astfel vei avea și tu partea ta din aceasta securitate. Cu darul meditației îi protejezi pe ceilalți de efectele lăcomiei, aversiunii și iluziilor tale, și la rândul tău vei fi protejat.

Deci asta face generozitatea: îți face mintea mai spațioasă și creează conexiuni bune cu oamenii din jurul tău. Dizolvă barierele care altminteri ar opri răspândirea bucuriei.

Când vii la meditație cu o astfel de stare mentală, felul în care abordezi meditația se schimbă în totalitate. Mulți oameni vin să mediteze cu întrebarea „Cu ce ma aleg din timpul pe care îl petrec meditând?”, mai ales în zilele noastre, în care la capitolul timp suntem foarte săraci. Deci întrebarea aceasta subzistă undeva în fundal. Suntem sfătuiți să ne ștergem idea de a obține, cu toate astea nu o poți șterge dacă ai cultivat-o ca pe o obișnuință a minții. Dacă însă vii la meditație cu experiența generozității, întrebarea se transformă în „Ce ofer eu meditației?” Îi oferi atenție totală, efort și ești bucuros să depui eforul necesar, pentru că ai învățat din experiență că efortul corect depus în practica Dhammei produce rezultate bune. Astfel acea sărăcie interioare care întreabă „Cu ce mă aleg eu din meditație?” este ștearsă și vii la meditație cu un sentiment de bogăție: „Ce pot eu să ofer acestei practici?”

Vei descoperii bineînțeles că în cele din urmă te alegi cu mult mai mult dacă pornești cu o atitudine darnică. Mintea e mai potrivită să înfrunte provocările: „Ce ar fi să ofer mai mult timp? Ce ar fi să meditez până mai târziu în seara asta decât de obicei? Ce ar fi să mă trezesc mai devreme mâine dimineață? Ce ar fi să acord atenție constantă lucrurilor pe care le fac? Ce ar fi să rezist mai mult durerii?”. Așa meditația devine un proces al dăruirii și bineînțeles că vei vedea rezultatele. Când nu ești atât de zgârcit cu efortul și cu timpul tău, pui din ce în ce mai puține limitări procesului de meditație, iar rezultatele de asemenea vor fi mai puțin zgârcite și mai puțin îngrădite de limite. Deci este important să cultivăm Bogăția Nobilă a generozității și să o aducem în meditație. Textele buddhiste menționează ca atunci când devii descurajat în meditație, când meditația își pierde savoarea, ar trebui să te uiți înapoi la actele generoase din trecut. Asta îți crește respectul de sine și te încurajează. Însă la ce acte generoase o să te uiți dacă nu a fost niciunul? De aceea este important să abordezi meditația după ce ai practicat cu conștiinciozitate generozitatea.

De multe ori întrebăm: „Cum iau meditație cu mine în viața de zi cu zi?”. Dar de asemenea este important să aducem calitățile bune din viața de zi cu zi, pe care le cultivăm regulat, în meditație. Amintirea actelor generoase pe care le-ai făcut își pierde însă eficacitatea dacă a fost doar un singur astfel de act, cu mult timp în urmă. Generozitatea trebuie împrospătată dacă vrei să te încurajeze.

Deci din aceste motive, când Buddha a vorbit despre formele de merit, a spus: „Nu vă fie frică de merit, pentru că meritul nu este decât un alt cuvânt pentru fericire”. Primele dintre cele trei forme principale de merit este dana, dăruirea, care este o expresie a generozității. Darul virtuozității se construiește pe simplul act al dăruirii, iar darul meditației se construiește pe ambele.

Bineînțeles, o mare parte din meditație constă în abandonare: abandonarea distracțiilor, a gândurilor nepotrivite. Dacă ești obișnuit să abandonezi lucruri materiale, îți va fi mult mai ușor să începi să experimentezi abandonarea atitudinilor mentale nepotrivite – lucruri de care te-ai agățat de atât de mult timp, încât ai început să crezi că ai nevoie de ele, însă atunci când te uiți cu adevărat la ele vezi că de fapt nu este așa. Vezi că de fapt sunt o povară nenecesară ce crează suferință. Când vezi suferința și faptul că nu este necesară, poți să o abandonezi. În acest mod, impulsul dăruirii te poartă pe tot parcursul practicii și realizezi că generozitatea nu te privează de nimic. E ca un troc. Dăruiești un obiect material și crești în calitățile mentale generoase. Îți dăruiești impuritățile și dobândești libertate.
http://www.dhammatalks.org/Archive/Writings/Meditations1.pdf 

Scurta introducere pentru grupul de meditatie

Cu ocazia celebrării zilei de Vesak oraginzată în Bangkok de Naţiunile Unite şi Universităţile Mahachulalongkornrajavidyalaya din Thailanda şi ITRI din Japonia, Bhante Buddharakkhitan un călugăr Theravada din Uganda mi-a sugerat să înfiinţez un grup de meditaţie în oraşul de domiciliu, adică Bistriţa. Textul ce urmează ar trebui sa fie un scurt pliant introductiv.

Avem nevoie de Buddhism?

Trăim într-o lume a diversităţii religioase. Astfel, religia reprezintă şi în prezent un aspect important al vieţii noastre de zi cu zi. Problemele însă s-au multiplicat si au devenit chiar mai complexe decât pană acum. Oameni pe care unii îi privesc ca fiind terorişti politici şi religioşi, apar ca martiri în ochii altora.

Această lume haotică a devenit chiar şi mai haotică imediat după începutul noului mileniu. Sărăcia, bolile, poluarea, schimbările climatice, violenţa, dependenţa de droguri, abuzurile, corupţia, terorismul, încălcarea drepturilor omului, sunt câteva dintre actualele problemele ale lumii. Se pare că ţine de natura civilizaţiei noastre actuale să trăiască o perpetuă criză, care nu doar că nu se mai încheie, ci suferă noi mutaţii, invadând toate aspectele vieţii. Cu toate acestea, poate pentru prima data umanitatea a început să înţeleagă că soluţia nu poate să vină numai din exterior, dinspre un nou guvern, un nou set de măsuri de protecţie socială sau de strategii economice. A început să înţeleagă că o schimbare de aşa amploare precum cea necesară în momentul de faţă nu poate să aibă loc decât pornind de la fiecare componentă a societăţii în parte, de la fiecare individ.

Acum aproape 2500 de ani, în India un mare şi iubitor de pace înţelept al antichităţii, Buddha, ne-a arătat cel mai paşnic şi mai armonios drum pentru călătoria ce ne aşteaptă. Un drum ce caută armonia cu natura şi evită toate formele de extremism. Dacă am urma calea lui, în cele din urmă am atingea cea mai nobilă dintre destinaţii – adevărata pace mondială.

Venerabilul Buddhadasa Bhikkhu din Thailanda a spus: „Toate religiile sunt drumuri diferite ce duc la aceeaşi destinaţie – Pacea spirituală”.

Toate religiile ne îndeamnă să cultivăm cele mai bune şi mai nobile dintre calităţile umane. Practic sunt acelaşi lucru, deoarece menirea lor este aceea de a îmbunătăţii viaţa spirituală a umanităţii. Aşa că de ce să ne certăm de la un nume? Chiar daca trandafirii ar avea mai multe nume diferite, ar mirosii la fel de frumos...

Cu toate acestea, fiecare religie are particularităţile ei. Este o practică fundamentală în buddhism aceea de a cerceta felul în care lucrează propriile noastre minţi, prin interogare şi investigare şi de a rezolva problemele noastre prin acţiuni potrivite. Buddha ne-a pus înainte două modalităţi de a privii lumea, şi anume o perspectivă externă, obiectivă şi una internă, personală. Perspectiva obiectivă a lumii trebuie înţeleasă în contextul mai vast al universului. Totodată, în această privinţă, Buddha a descurajat speculaţia, întrucât speculaţiile referitoare la cosmos nu au o relevanţă existenţială pentru noi. El a subliniat însă importanţa înţelegerii lumii interne, personale, care e creată de noi înşine. În cuvintele sale: „Într-adevăr eu proclam că, în chiar acest trup de un stânjen cu percepţia şi conştiinţa sa se găseşte lumea, naşterea lumii, încetarea lumii şi calea către încetarea lumii”. În ceea ce priveşte lumea externă, Buddha a făcut referinţă într-o oarecare măsură la vastitatea spaţiului cosmic şi nenumăratele sale lumi, arătând că aceste numeroase sisteme galactice suferă schimbări continue şi nu pot fi înţelese de o minte mundană. Cu toate acestea, o înţelegere elementară a lumii externe este indispensabilă.

Toate fenomenele sunt precedate de către minte, a spus Buddha. Mintea este conducătorul lor; ele toate sunt create de către minte. Dacă cineva vorbeşte sau acţionează cu o minte impură, coruptă, atunci suferinţa îl urmează aşa cum roata căruţei urmează piciorul boului care o trage. (...) Dacă cineva vorbeşte sau acţionează cu o minte pură, calmă, atunci fericirea îl va urma la fel ca umbra de care nu se desparte niciodată.

Mintea noastră se agaţă de lucrurile ce ne plac sau ne displac. Ne ataşam de ele ca şi cum acestea ar fi permanente. Aceste ataşamente ne modelează gândirea şi ne determină acţiunile. În acest fel mintea noastră nu este niciodată liberă, ci este sclava lucrurilor care ne plac sau nu ne plac. Spre exemplu, atât sentimentele de dragoste, cât şi cele de ură ne pot lua în stăpânire mintea şi orbindu-ne, ne pot determina să facem lucruri prosteşti sau chiar periculoase. Practicând meditaţia asupra respiraţiei (Anapanasati), Buddha a atins Iluminarea. Practicând meditaţia şi noi vom putea să ne dezvoltăm calităţile minţii necesare pentru a înţelege cauzele şi condiţiile ce determină toate activităţile noastre. Meditaţia dă naştere atenţiei necesare pentru a observa felul în care comportamentul moral sau imoral decurge din propriile noastre calităţi mentale. Prin meditaţie, vom putea să intuim adevărata natură a lucrurilor care ne plac sau ne displac şi astfel să devenim un judecător corect al înclinaţiilor noastre, iar mai apoi o călăuză înspre moralitate. De asemenea vom putea rezista mai bine tentaţiei de a face rău şi vom putea alege un drum ce ţinteşte către adevărata bună-stare. În acest mod vom putea face alegerea potrivită în orice situaţie. Cel mai important lucru dintre toate este însă acela că prin meditaţie vom dobândi intuiţia şi înţelepciunea care ne vor elibera cu adevărat din sclavia dorinţei şi de suferinţa ce decurge din ea, oferindu-ne pacea ce izvorăşte din o minte cu adevărat senină.

Astfel, buddhismul nu doar că propune un model comportamental de o înaltă moralitate, ci cunoscând natura vulnerabilă a omului, îi oferă şi uneltele potrivite pentru a transforma acest ideal în realitate.

O altă particularitate a Buddhismului este doctrina karmei (karma în sanscrită sau kamma în pali) care plasează destinul omului în propriile sale mâini, încurajând responsabilitatea şi luarea aminte. Karma în buddhism, nu înseamnă soartă sau predestinare (aşa cum în mod greşit este interpretată adesea). Karma înseamnă acţiune, mai exact acţiune intenţionată, conştientă, deliberată, motivată de voinţă. Şi cum poate această acţiune intenţionată să ne îmbunătăţească sau să ne înrăutăţească condiţia? Poate, întrucât pentru fiecare acţiune există o reacţie, un efect (principiu ce a fost enunţat mai târziu şi de Newton). La nivel mental, calitatea intenţiei ce întrupează acţiunile noastre, prin reverberaţiile pe care le produce va afecta felul în care percepem realitatea precum şi natura acţiunilor noastre viitoare, modelându-ne astfel existenţa. „Toate fiinţele sunt proprietarii karmei lor, sunt moşteintorii karmei lor, sunt născute din karma lor, legate de karma lor şi susţinute de karma lor” a spus Buddha. Potrivit acestei religii, putem vedea efectele majorităţii acţiunilor noastre, bune sau rele, chiar în această viaţă beatitudinea paradisiacă, extazul Nirvanei, pot fi trăite chiar în această viaţă, nu trebuie să aştepţi ca să mori.

Buddha a propus o învăţătură care poate fi verificată imediat şi care este capabilă de a stabili un fundament solid pentru o viaţă de disciplină morală şi purificare mentală. El ne-a arătat că, fie că există sau nu o viaţă după moarte, o existenţă plină de cumpătare, de morală, de dragoste şi compasiune pentru toate fiinţele aduce propria răsplată intrinsecă chiar aici şi acum, o fericire şi un sentiment de siguranţă interioară cu mult superioare fragilelor plăceri care pot fi dobândite prin violarea principiilor morale şi delăsarea în dorinţele minţii.

Un curs detaliat despre Buddhism, în limba română se găseşte la pe site-ul

http://web.me.com/d_ignat/Theravada_Buddhism/

Bibilografie:

Dr. A.R.Ariyarante: Global Recovery – A Buddhist Perspective

Dr. Suchitra Onkom: Religions and Peace: Buddhist Solutions to the Chaotic World

Peter Della Santina: The Tree of Enlightenment

Bhikkhu Bodhi: O privire asupra Kalama Sutta