"Nenorocitul", eroina şi mulţimea furioasă

Am citit astăzi pe facebook o păţanie a unei doamne iubitoare de animale care, prin felul în care a răspuns unei situaţii, a stârnit o grămadă de aplauze şi felicitări pe reţeaua de socializare. Dânsa se afla într-un service auto când un angajat nemulţumit a lovit cu o cheie un câine ce stătea la umbră (probabil fără să deranjeze săracul pe nimeni). Drept urmare, i-a rupt insului mandibula, i-a fisurat clavicula şi i-a înmuiat puţin coastele, ispravă ce speră să nu-i producă un dosar penal.
Odată împărtăşită povestea pe facebook, o mulţime de prieteni şi iubitori de animale i-au lăudat curajul, i-au aprobat alegerea, asigurând-o că i-ar fi făcut acelaşi lucru „nenorocitului” şi au încercat să o consoleze în ceea ce priveşte consecinţele juridice ale vendetei.
Din capul locului trebuie să recunosc că, deşi nu o cunosc decât din această povestioară, îi admir la rândul meu curajul şi, imaginându-mă în pielea dânsei, realizez că aş fi simţit acelaşi impuls de a sări la beregata netrebnicului. Până la urmă cu ce i-a greşit săracul căţel?! Iubesc şi eu animalele şi îmi pare rău că uneori oamenii le reduc la simple unelte, jucării sau pur şi simplu mâncare. Probabil, dacă aş fi fost în locul ei, frica că mecanicul auto m-ar fi dovedit mi-ar fi domolit elanul vindicativ. În copilărie, am luat multă bătaie de la băieţii mai mari, aşa că ulterior am evitat cu orice preţ violenţa.
Consider că, sub impulsul momentului, reacţia ei este explicabilă şi admir faptul că este dispusă să îşi pună în pericol siguranţa de dragul principiilor după care se ghidează. Ce mai, e o eroină! Însă nu mi se pare că este o reacţie înţeleaptă şi mai ales nu consider adecvate luările de atitudine făcute de alţii ulterior, la rece, pe facebook. Nu cred că e bine să omori un om ca să salvezi un câine, după cum nici să omori un câine ca să salvezi un om nu e un lucru de dorit.
Câinele, săracul nu are nicio vină. Am înţeles că a primit îngrijiri adecvate şi a fost adoptat de un om cu inimă mare, aşa că, cu urări de sănătate şi viaţă tihnită o să îl las de-o parte în această discuţie şi o să mă întorc la „nenorocit”. Probabil că îşi merită cafteala şi sunt convins că data viitoare o să se gândească de două ori înainte să îşi mai verse amarul pe vreun necuvântător. Totuşi, cred că condiţia umană e mult prea preţioasă ca să poţi reduce un om la o faptă odioasă (sau chiar mai multe). În atitudinea pe care noi oamenii o avem faţă de animale, mecanicul auto nu a fost un caz izolat. De când omul a început să vâneze şi de când a domesticit animale s-a obișnuit să le trateze ca pe ceva mai prejos decât el. Şi această atitudine s-a transmis din tată în fiu, generaţie de generaţie, astfel că pentru majoritatea oamenilor calul e doar motorul căruţei, vaca fabrica de lapte, porcul e furnizorul de ceafă la grătar etc. Puţin mai sensibili suntem doar când e vorba de câini şi pisici, pentru că încă de când eram copii am avut sau ne-ar fi plăcut să avem jucărioare dintr-astea vii. Aplaudacii de pe facebook ar trebui să fie la fel de indignaţi şi atunci când au un cotlet sau un copan de pui în farfurie, dar nu am auzit nici pe unul zicând că o să meargă la alimentară să dea vânzătoarea cu capul de tejghea pentru a răzbuna tragedia porcului sau tristul destin al puiului de găină. Şi nici nu ar trebui. Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, omul e mai mult decât prostiile pe care e în stare să le facă. Să ne întoarcem la „nenorocitul” de la service. Chiar dacă a făcut ceva condamnabil (şi sper că într-o zi astfel de fapte să fie sancţionate corespunzător şi la noi în ţară), e cel puţin teoretic capabil să facă multe lucruri bune, lucruri pe care un animal oricât de inteligent ar fi, nu le poate face. Atunci când îi punem eticheta de „nenorocit” nu mai vedem nimic altceva: poate acasă are grijă de un părinte bolnav, sau îşi creşte copiii, îi poartă la şcoală cu sacrificii mari. Şi mai grav decât orice refuzăm să îi recunoaştem capacitatea de a se schimba, de a întoarce foaia şi de a începe din nou. Şi pentru că tot am avut mai sus accese de sinceritate, mărturisesc că în urmă cu vreo zece ani, beat fiind, mi-am bătut destul de rău câinele pentru că îmi ignorase comenzile. Oribil! Cu toate astea, de cinci ani nu mai merg la pescuit deşi era hobby-ul meu preferat şi refuz să mănânc carne şi asta nu pentru că nu îmi place sau pentru că vreau să fiu mai sănătos, ci pentru că am reuşit să înţeleg că, la fel ca noi, oamenii, şi animalele simt durerea, tremură în faţa morţii îşi iubesc progeniturile şi vor să trăiască. În faţa morţii şi a disperării suntem egali. Sunt convins că, în esenţă, „nenorocitul” de la service nu e cu nimic diferit de mine.

Retragerea meditativă cu Ajahn Tim Colibiţa 12-17 iulie 2013

Bineînţeles, a fost minunat. Nu am fost decât patru persoane - o mică familie - deci ajahn (ajahn în tailandeză înseamnă învăţător) a avut timp să se ocupe de fiecare dintre noi. Am fost foarte norocos că l-am întâlint şi suficient de înţelept să păstrez legătura cu el în toţi aceşti ani. Sper să ne revedem cât mai curând. 

Ajahn Tim este un om înţelept, însă înţelepciunea lui nu izvorăşte din cărţi, ci din bogata sa experienţă spirituală. Pentru cei interesaţi de Dhamma, mai jos sunt câteva înregistrări de la eveniment. Şi, pentru pentru cei ce vor mai mult: http://www.blisteredfeet-blissfulmind.co.uk/

meditaţii ghidate (audio)

discursuri (video)

Discursul de deschidere

Prima seară

seara a 2-a

seara a 4-a

Despre misionariatul buddhist

Din nou, discuțiile din mediul virtual m-au pus pe gânduri. Personal, nu văd nimic rău în misionariat dacă nu este agresiv, însă mă întreb oare de ce nu funcționează. Mă voi referi aici, bineînțeles, la cazul particular al buddhismului.

În concret, cineva a scris un articol elocvent pe marginea unei sutre, prin care încerca să clarifice persoanelor interesate anumite aspecte subtile ale doctrinei predată de Buddha, doctrină ce are reputația (binemeritată zic eu) de a conduce pe cei care o pun în practică la o stare de libertate și împlinire spirituală fără egal. Și cu așa o reputație, evident și persoanele interesate de subiect apar, fiecare aducând cu sine propriile credințe și opinii cu privire la liberate, împlinire spirituală și la calea de urmat pentru a le dobândi.

În buddhism (mai ales în cel timpuriu) buturuga care răstoarnă toate carele este „Anatta” - doctrina absenței unui sine permanent, imuabil sau, așa cum este explicat în unele lucrări (Walpola Rahula, 2005: Doctrina Trezirii, ed. Herald p. 91) „Doctrina inexistenței sufletului”. Nu e de mirare că e asa dacă până și tradițiile buddhiste de mai târziu “au rotunjit-o puțin pe la colțuri” - cum spunea un călugăr. Nu voi intra acum în detalii cu privire la conținutul și implicațiile acestei doctrine, presupunând că cei care se obosesc să citească aceste rânduri sunt familiarizați cu ea, în situația contrară îi rog să consulte sursa anterior citată sau alte surse similare. Deci, în cazul concret, urmare a distribuirii articolului pe o rețea de socializare, într-un cerc destinat interesaților de buddhism, s-a iscat o discuție între câțiva buddhiști dornici să facă accesibilă cunoașterea salvatoare a Celui Binecuvântat și un creștin, care, pe măsură ce comentariile se îngrămădeau a devenit tot mai tensionat. Deși discuția s-a purtat cât se poate de civilizat, în final nu cred că a fost nimic de câștigat, ba chiar creștinul a „plecat” puțin cam tulburat.

Deci, ce ar trebui să facă un buddhist care dorește binele semenilor săi (dacă asta e într-adevăr intenția sa și nu încearcă de fapt să vâre pe gât altora opțiunile sale religioase) pentru a-i inspira, pentru a-i face să acorde atenție mesajului eliberator a lui Buddha? E clar că nu poți intra cu bocancii în preferințele spirituale ale omului. Cu siguranță fiecare român care ajunge la un moment dat să poarte o discuție despre buddhism și-a însușit deja un set de concepte ontologice proprii la care ține, fiind felul său propriu de a vedea lumea și la care cu siguranță nu va renunța cu ușurință. Și ca în anecdota zen despre învățatul care a venit la maestru pentru a primi Dharma, nu poți turna ceai într-o ceașcă deja plină, ea trebuie golită. O discuție despre anatta, oricât de bine argumentată ar fi ea, are șanse minime să pătrundă în inima ascultătorului. Se întâmplă la unii, e adevărat, dar se pare că sunt cazuri mai rare. Probabil ar fi mai indicat să oferi oamenilor o „încarnare” a acestor învățături, un exemplu viu. De aceea, evident, cel mai bun mod de a inspira e prin puterea propriului exemplu – toată lumea știe asta, nu era nevoie să o spun eu. În vremea lui Buddha oamenii erau adesea impresionați de comportamentul demn și auto-stăpânirea de care dădeau dovadă Buddha și discipolii săi și astfel, reputația lor crescând, toți mai mulți oameni veneau să asculte învățăturile și în timp, o parte din ei au dobândit fructele promise. Astăzi nu avem la îndemână (mai ales în România) multe exemple vii ale învățăturii, noi înșine fiind încă bieți învățăcei, dar tot am putea încerca să le oferim semenilor, în locul unor explicații tehnice abstracte, ceva ce să poate duce cu ei în viața de zi cu zi, ceva care să dea un rezultat vizibil, imediat. Oameni precum Jon Kabbat-Zin fac deja asta în programele de management al stresului bazate pe tehnici de mindfulness.

În vechile scripturi buddhiste, ajungerea la finalul călătoriei spirituale, atingerea stării de arahat, este descrisă prin acțiunea de a pune jos povara. Mi se pare această comparație deosebit de grăitoare și e ceva ce putem lua cu noi în viața de zi cu zi, întrebându-ne din când în când: „ce duc acum cu mine?” O fi o conversație incomodă purtată cu câteva ore în urmă, o neliniște cu privire la un eveniment ce urmează să aibă loc? Sau istoria noastră personală, succesele, neîmplinirile de până acum, rudele și cunoștințele noastre, proiectele noastre importante? Care sunt lucrurile care mă fac pe mine să fiu EU în acest moment?

În Sabba sutta (SN 35:23) Buddha le spune călugărilor: „Călugărilor, vă voi preda totalitatea. Ascultați cu atenție, voi vorbi... Și ce este totalitatea, călugărilor? Ochiul și formele, urechea și sunetele, nasul și mirosurile, limba și gusturile, corpul și obiectele tactile, mintea și fenomenele mentale. Aceasta este totalitatea”. Nu pare a fi ceva extraordinar, ceva ieșit din comun. De fapt, la prima vedere nici nu pare a fi ceva spiritual. Se pare că adevărul absolut nu e deloc spiritual, e ceva ce deja știm, dar nu conștientizăm. Să presupunem că mergi pe stradă, te-ai dus să cumperi pâine. Adu-ți aminte să te întrebi: „Ce se întâmplă acum, în acest moment în trupul, în mintea mea, la porțile celor șase simțuri (buddhiștii consideră mintea ca fiind tot un organ senzorial având ca obiecte corespondente fenomenele mentale)?” Lumea noastră e alcătuită din ceea ce percepem prin ele. Pentru noi, nimic altceva nu există. În loc să încercăm să răspundem la întrebări precum unde este sufletul, care este sinele meu adevărat, mai bine să începem prin a încerca să vedem ce nu este sinele, sufletul. Să presupunem că suntem îngrijorați cu privire la un examen ce urmează să îl susținem. Gândurile noastre aleargă înainte și înapoi, mestecând acest subiect, dând naștere la valuri de emoții și în acele momente EU sunt cel pe cale să susțină un examen greu, EU sunt cel căruia îi e teamă sau e nerăbdător. Dacă punem în aplicare tehnici de mindfulness, de conștientizare, ne centrăm atenția pe momentul prezent, o ancorăm pe respirație sau pe senzația de presiune din fese (dacă stăm pe un scaun) înțelegem că gândul e doar un gând, un fenomen mental, iar emoția o senzație în stomac sau în gât, pe care o asociem cu acele gânduri. Demontând astfel experiența în elementele ei componente se crează un spațiu, în care sentimentul că EU sunt cel care urmează să susțină un examen dispare și realizăm că EU nu pot fi acea înșiruire de gânduri efemere, chiar dacă ele au puterea de a stârnii valuri de emoții și de a îmi capta în totalitate atenția pentru o perioadă limitată de timp. EU nu sunt asta în mod esențial.

În mod similar putem proceda cu ce se întâmplă la oricare din porțile senzoriale și în timp, vom realiza că acest sentiment că eu mă aflu undeva în corpul ăsta e ceva foarte vag și nedefinit, ceva neglijabil. Probabil că acela este momentul în care o persoană inteligentă ar începe să acorde mai mult credit lui Buddha și mai puțin preferințelor sale. Asta e ceva ce fiecare poate încerca. Bineînțeles necesită un pic de efort să ieși de pe pilot automat, acesta din urmă fiind modul implicit în care ne trăim – sau mai bine zis dormim – viața.

Trebuie să înțelegem că o credință (diṭṭhi) chiar dacă e corectă (samādiṭṭhi) e doar o credință și nu o realizare. Credința în adevărul ultim prin ea însăși nu eliberează, doar realizarea lui poate face asta așa că nu ar trebui să facem prea mult caz de ce credem. Samādiṭṭhi – setul de credințe corect din punct de vedere buddhist – are rolul de a ne proteja de abisurile în care ne poate arunca o credință păguboasă ce ne permite un comportament imoral. Ea este prima piatră pe cale, ce va deveni o realizare doar la sfârșitul drumului când toate celelalte aspecte vor fi duse la perfecțiune. 

Cât costă spiritualitatea?

Ca să trăiască, orice om are nevoie de hrană atunci când e flămând, de apă atunci când e însetat, de haine pentru a se apăra de frig, de un adăpost pentru a se feri de capriciile anotimpurilor și de îngrijire medicală atunci când e bolnav. Satisfacerea acestor necesități fundamentale poate fi astăzi tradusă printr-un singur cuvânt: bani. Pentru a simplifica lucrurile și mai mult, putem spune că (cel puțin în România) pentru a trăi, orice om trebuie să își câștige existența. Într-un scenariu ideal, un individ ia lucrul la care se pricepe el cel mai mult, îl vinde, făcând din asta profesia lui. De exemplu, dacă ești pasionat de pictură și ai talent, ideal ar fi să poți trăi din asta. Rareori se întâmplă așa, însă fiecare individ trebuie să găsească o modalitate prin care să genereze suficiente venituri pentru a-și asigura măcar nevoile de bază. Într-un scenariu puțin mai realist, un individ, după ce valorifică atât cât poate lucrul la care se pricepe cel mai mult, studiază cererea pieței gândindu-se ce altceva ar putea să mai vândă. În principiu, nu e nimic de blamat în asta, însă unul dintre efectele acestei atitudini mercantile este acela că „produsul” vândut nu este expresia unei vocații reale, ci mai mult un pretext de a vinde și de cele mai multe ori, prețul nu este unul... corect.

Am văzut că sunt la modă seminariile și atelierele spirituale, de dezvoltare personală sau cum le-or mai fi zicând și din punct de vedere al „prețului” cred că există trei categorii: cele cu prețul (sau, așa cum preferă organizatorii, „investiția participantului”) la vedere, cele cu donație sugerată și cele la care donațiile sunt binevenite. Orice astfel de eveniment presupune niște cheltuieli din partea organizatorilor și poate ar fi bine ca noi, românii, să învățăm că pentru a primi trebuie să și oferim, dar care ar trebui să fie prețul spiritualității, e o problemă discutabilă.

Personal, eu prefer evenimentele pe bază de donație (simplă – nu sugerată). Un oarecare tarif poate fi mare pentru unii și mic pentru alții, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Trebuie să fim conștienți că, atunci când alții ne oferă, cu sinceritate și bună intenție oportunitatea de a învăța ceva, fac niște cheltuieli care nu e firesc să rămână în sarcina lor. De asemenea, este recomandabil să încercăm să oferim și altora aceleași oportunități, de aceea, având aceste două repere în minte, atunci când participăm la un astfel de eveniment, ar trebui să facem o donație proporțională cu posibilitățile noastre financiare. În culturile cu rădăcini spirituale adânci, a sprijini eforturile de emancipare ale altora este considerată o acțiune meritorie și este însăși treapta de început a căii spirituale, de aceea nu ar fi rău să începem prin a cultiva generozitatea.

De multe ori, însă, donația sugerată sau „investiția” participantului depășește cu mult cheltuielile de logistică. Cum determinăm în aceste situații dacă prețul este unul corect sau e cu adaos comercial mult prea mare?

Păi, am putea începe prin a compara modalitatea de lucru al acestor distribuitori de înțelepciune cu aceea a unor învățători autentici din istoria umanității. Dintre cele mai reprezentante figuri, am putea lua în discuție exemplele lui Buddha și al lui Iisus. Ambii au renunțat la posesiuni, la casă, la familie și umblau prin lume fără bagaje. Nu făceau negoț, nu pescuiau, nu vânau, nu semănau, nu culegeau, ci erau întrutotul dependenți de generozitatea celor pe care îi instruiau. Mi se pare foarte interesantă această similitudine dintre Buddha și Iisus. Ai putea spune că și Iisus era un śramaṇa  Nu este exclus ca misiunile trimise de regele Ashoka cu 200 de ani înaintea erei noastre, care au ajuns până departe, în lumea elenă, să fi ajuns și pe meleagurile iudaice, iar modul de viață śramaṇa să îi fi servit și lui Iisus drept model, ca și lui Buddha. Însă dacă pentru satisfacerea necesităților fundamentale Buddha și Iisus aveau nevoie de „donațiile” discipolilor, pentru învățătura lor nu cereau nimic. Cum ai putea pune un preț pe ceva ...neprețuit. Există și în prezent, în comunitățile buddhiste acest gen de schimb: hrană lumească contra hrană spirituală. Se mai găsesc încă călugări care trăiesc modest, fără posesiuni, doar datorită generozității celor pe care îi instruiesc. Nici ei nu percep un tarif pentru învățătură, iar trocul despre care vorbeam se desfășoară în mod natural, fără constrângeri.

Asta nu înseamnă că toți cei care pun tarif pe învățătura lor spirituală sunt niște impostori, dar te pune pe gânduri...

Stresul diversității religioase

Românii au ieșit de câteva decenii din satul lor și au intrat în contact cu lumea mai mare. În mod necesar, acest lucru i-a pus față în față cu alte culturi, unele având un mod diferit de a înțelege lumea. Probabil, atunci când trăia în satul său, românul se simțea în siguranță, în lumea lui conturată de dascăl și preot. Dacă din punct de vedere al lărgirii sferei cunoștințelor științifice, al asimilării progresului tehnoglogic, nu par să existe probleme de adaptare, în ceea ce privește întâlnirea cu diverstiatea religioasă ridică, se pare, o serie de probleme. Am observat în cercurile căutătorilor spirituali o tendință compulsivă de a pune semnul egal între toate religiile lumii, care la cele mai multe persoane depășește atitudinea politicoasă și respectul față de libertatea de conștiință. “Toate religiile sunt doar căi diferite ce duc la aceeași destinație, nu există una mai bună decât celelalte. Pentru oameni diferiți sunt căi diferite. Cum pot eu să judec și să spun că buddhismul e mai bun decât creștinismul, sau decât jainismul, hinduismul mai bun decât buddhismul etc”. Cam acesta este tipul de discurs pe care l-am întâlnit în locurile virtuale de întâlnire a căutătorilor spirituali. 

Nu e nevoie de foarte mult studiu pentru a observa că religiile diferite prescriu practici destul de diferite, iar concluzia rezonabilă ar fi că și rezultatele obținute trebuie să fie diferite. Căutând în mine însumi, am descoperit o tensiune generată de diversitatea religioasă și am ales să nu cedez tentației de a o anula printr-una din afirmațiile din categoria “toate religiile sunt la fel”. 

De multe ori, în viață, am constatat că e mai simplu când nu ai mai multe opțiuni, când nu ai de unde alege. Iei ceea ce primești și încerci să te descurci cu ce ai. Așa era și la noi în sat acum câteva decenii. Când ai de unde alege, apare întrebarea chinuitoare “care e alegerea cea mai bună” și, dacă e posibil, încerci să iei din toate, ca nu cumva să pierzi ceva. Corespondentul din viața spirituală a acestei alegeri e sincretismul atât de prezent în ziua de azi: șamanism+hinduism+creștinsim+daoism+etc. Bineințeles că o astfel de abordare sincretică nu poate pătrunde prea adânc în niciuna din componentele pe care le adună. Dacă nu poți lua din toate, nu iei nimic, păstrezi distanța, cântărești, măsori. Această atitudine mi se pare mai cinstită, deși riști să îți petreci toată viața nepracticând nimic, sau mai rău, să umpli acel gol spiritual cu divertisment sau cu ambiții frivole. 

Există în psihicul nostru această forță - îndoiala - pe care trebuie să o cunoaștem îndeaproape. Îndoiala e aceea care ne chinuie atunci când punem religiile față în față. Pentru că nu suntem siguri că am făcut alegerea corectă, că drumul nostru este cel mai bun și pentru că existența altor drumuri lasă loc posibilității unor alegeri mai bune, nu suntem siguri și această nesiguranță e o formă de suferință. Atunci, poate fără să conștientizăm, am vrea să anihilăm diversitatea religioasă prin semnul “=”. Eu văd în asta iresponsabilitate, imaturitate. E doar o eschivă în fața îndoielii. Refuzul de a face simpla recunoștere: “Mă îndoiesc” sau “Nu știu”.

Dacă spiritualitatea înseamnă să crezi cu abnegație un mit, îndoiala este cel mai de temut inamic al său. Din fericire, nu toată spiritualitatea e așa. Pentru mine, “spiritualitate” nu este sinonim cu “credință”. Spiritualitatea înseamnă strădania de a cunoaște Adevărul. Și nu mă refer aici la micile adevăruri din istoria umanității, sau verificarea experiențială a unor teorii științifice, ci la răspunsul la marea întrăbare: “cine, sau mai degrabă CE sunt eu”. Dacă privesc dincolo de identitatea învățată de la părinți, de la profesori, de la preoți, dincolo de istoria vieții mele, dincolo de acest ambalaj subțire și fragil, mă minunez de faptul că nu am nici cea mai vagă idee cine sau ce sunt. Și atunci când stau în prezența acestei uimiri, nu simt nevoia să spun “toate religiile sunt la fel”. Îndoiala nu mai este un inamic, pentru că nu am nevoie să cred o într-o cosmologie anume, propusă de o religie și diferită de alte cosmolgii. Credința pentru mine este necesară, dar secundară. De crezut putem crede orice, chiar și cele mai deochiate mituri au adepții lor fervenți. Adevărul nu putem însă decât să îl cunoaștem.

Pentru a respecta alte religii decât a ta (dacă ai una), trebuie să le accepți așa cum sunt, nu să le ciuntești pentru a încăpea în tiparul tău îngust. Cred că e inutil să mai spun că și dialogul interconfesional este un simulacru dacă pornește de la premisa că toate religiile sunt la fel.