Meditația - Samadhi Bhavana de Venerabilul Ajahn Chah

Căutători ai binelui ce v-ați adunat aici pentru a asculta Dhamma, vă rog, ascultați în pace. Ascultarea Dhammei în pace înseamnă că trebuie să ai mintea concentrată (one-pointed – en), să fii atent la ceea ce auzi, iar apoi să îi dai drumul; asta înseamnă să ai pace în minte.

Ascultarea Dhammei aduce mari beneficii și întrucât este un aspect al practicii Dhammei, sunteți încurajați să vă stabiliți bine mintea și corpul în samadhi. În vremea lui Buddha, Dhamma era ascultată cu samadhi pentru a o cunoaște și mulți dintre discipolii Lui au realizat Dhamma în timp ce stăteau, ascultând.

Acest loc este potrivit pentru practica meditației. Am stat deja aici câteva nopți și îmi dau seama că este un loc important. La nivelul exterior, aici există deja pace; ce rămâne este ceea ce se află în interior, în mințile și inimile noastre. Deci, vă cer tuturor să faceți un efort pentru a vă concentra, dar să nu fiți supărați dacă mințile voastre sunt pașnice doar o parte din timp.

De ce v-ați adunat pentru a practica meditația? Pentru că mințile și inimile voastre nu înțeleg încă acele lucruri care ar trebui înțelese. Cu alte cuvinte, înțelegerea voastră nu este în acord cu adevărul despre cum sunt lucrurile sau despre ce sunt lucrurile. Ce e rău și ce e bine? Ce vă aduce suferință și ce vă face să vă îndoiți? Deci pentru început ați venit să vă liniștiți. Motivul pentru care ați venit aici să cultivați calm și înfrânare este acela că inimile și mințile voastre nu sunt ușoare. Mințile voastre nu sunt calme, mințile voastre nu sunt înfrânate ci, mai degrabă, sunt pline de îndoială și agitație. Așa că ați aranjat să veniți aici și, în consecință, ar trebui să vă determinați mințile să asculte Dhamma.

Aș vrea să vă concentrați și să ascultați cu atenție ceea ce vă voi spune și vă cer permisiunea de a vorbi mai tare, pentru că așa este caracterul meu. Dar chiar dacă vorbesc astfel, o fac cu metta (afecțiune, prietenie) față de ceilalți. Îmi cer scuze pentru orice aș putea spune și v-ar face să vă simțiți incomod, pentru că obiceiurile din Thailanda și cele din vest nu sunt la fel. De fapt, să vorbești puțin mai tare poate fi un lucru bun pentru că stârnește interesul oamenilor, care altfel ar putea fi somnoroși sau indiferenți și nu ar înțelege niciodată nimic, complăcându-se mai degrabă în inactivitate decât să se trezească și să vină să asculte Dhamma.

În practică, deși aparent există multe feluri de a o face, în realitate există un singur fel. La fel ca în cazul pomilor fructiferi, e posibil să obții fructe luând un butaș și plantându-l, însă copacul obținut nu va fi durabil și rezilient. Un alt mod ar fi să cultivi copacul chiar din sămânță, astfel acesta va fi cu adevărat puternic și rezistent. Practica urmează același adevăr; este normal pentru toată lumea să fie așa.

Când am început pentru prima dată să practic, aveam probleme să înțeleg acest lucru. Când încă nu înțelesesem fiecare lucru ce e (what is what - en.), meditația formală era de-a dreptul dificilă și adesea mă făcea efectiv să plâng. Câteodată ținteam prea sus, alte dăți nu suficient de sus, niciodată nu găseam nivelul potrivit. Venind aici am observat că și pentru voi este derutant; oameni diferiți au practicat în moduri diferite și ați avut atât de mulți învățători încât atunci când veniți aici să practicați împreună se nasc tot felul de îndoieli. Acest învățător spune că trebuie să practici astfel, acel învățător spune altfel, altul spune altceva și așa mai departe. Stați aici în conflict [cu voi înșivă] și deveniți agitați, fără a ști ce metodă să abordați, care este adevărata substanță a practicii; nu duce decât la confuzie. Există atât de mulți învățători și atât de multe învățături încât nimeni nu știe ce ar trebui folosit pentru a unifica practica în armonie și, în consecință, există doar îndoială și incertitudine tot timpul.

Deci trebuie să încercați să nu gândiți prea mult. Dacă totuși gândiți, faceți ceva în timp ce mențineți o calitate a cunoașterii, însă felul în care ați făcut-o până acum e lipsit de această calitate; mai întâi trebuie să vă calmați mintea. Acolo unde există cunoaștere, nu e nevoie să gândești; conștiința va apărea în acel loc și aceasta va deveni panna (înțelepciune). Dar proliferarea mentală obișnuită nu este același lucru cu panna. Mintea vă rătăcește și gândește în mod continuu fără să fiți conștienți de asta și inevitabil cu cât gândești mai mult, cu atât devii mai agitat. Aceasta nu este panna.

În acest stadiu, trebuie să încercați să nu gândiți. Acasă nu ați gândit suficient de mult? Doar vă agită inima. Trebuie să vă stabiliți în cunoaștere. Gândirea obsesivă vă poate aduce în pragul lacrimilor. Încercați, lăsați-vă pierduți în gânduri înșelătoare. Nu este adevărul; nu este panna. Buddha a fost o persoană foarte înțeleaptă, așa că a învățat cum să se oprească din gândit. În același mod, voi practicați aici pentru a vă opri din gândit și prin urmare să stați liniștiți. Trebuie să existe liniște mai întâi, pentru că atunci când nu există decât gândire, panna nu va apărea, nu va fi Dhamma. Tot ce va apărea va fi proliferare continuă. Dacă deja sunteți liniștiți nu e necesar să gândiți; în acel moment va apărea panna. Atâta timp cât gândiți, panna nu va apărea. Odată ce sunteți calmi, conștiința va apărea din acel calm și va conține gândirea și panna împreună. Dacă mintea nu este calmă, atunci nu există panna, doar gândire și, în consecință, confuzie.

Când meditezi pentru a calma mintea, nu trebuie să vă gândiți mai mult decât că acum este timpul pentru a lucra cu mintea și nimic altceva. Nu lăsați mintea să hoinărească la stânga, la dreapta, în față sau în spate, în sus sau în jos; nu veți face nimic altceva decât să practicați anapanasati (conștientizare respirației). Fixați-vă atenția asupra capului și apoi mutați-o în jos, prin corp, până în degetele de la picioare și apoi înapoi până în vârful capului. Mutați-vă conștiința prin corp, în jos, folosind panna. Aceasta pentru a dobândi o înțelegere inițială asupra felului în care este corpul vostru. Apoi începeți meditația observând că în acest moment singura voastră sarcină este să observați inspirațiile și expirațiile respirației. Nu le forțați să fie mai lungi sau mai scurte decât sunt în mod normal, doar lăsați-le să decurgă cu ușurință. Nu puneți nicio formă de presiune asupra respirației, ci mai degrabă lăsați-o să curgă egal, abandonând controlul cu fiecare inspirație și expirație.

Trebuie să înțelegeți că făcând asta practicați și abandonați, însă conștiința trebuie să fie prezentă. Trebuie să mențineți această conștientizare în timp ce lăsați respirația să intre și să iasă într-un mod confortabil. Nu e nevoie să forțați respirația, doar dați-i voie să curgă ușor și natural. Țineți în minte gândul că în acest moment nu aveți alte îndatoriri sau treburi de făcut. Ar putea apărea gânduri despre ce se va întâmpla, ce veți cunoaște, sau despre ce veți vedea în timpul meditației, dar odată ce au apărut lăsați-le să se oprească singure, nu vă amestecați cu ele.

În timpul sesiunii de meditație nu este nevoie să fiți atenți la impresiile senzoriale. Ori de câte ori mintea este afectată de stimuli senzoriali, ori de câte ori există o senzație sau o impresie în minte, abandonați-o. Dacă este bună sau rea nu are importanță; în acel moment nu este treaba voastră să faceți ceva cu aceste lucruri; lăsați-le să treacă și întoarceți-vă atenția la respirație. Mențineți doar această conștientizare a respirației intrând și ieșind. Nu creați suferință pentru că respirația este prea lungă sau prea scurtă. Doar observați fără să încercați să o controlați sau să o reprimați în vreun fel. Cu alte cuvinte nu vă atașați. Odată ce știți asta lăsați respirația să continue așa cum e ea și mintea va atinge calmul. Pe măsură ce continuați, mintea se va elibera, se va liniști și respirația se va simți tot mai ușoară, iar în cele din urmă va deveni atât de vagă încât va părea că nu mai respirați deloc. Atât corpul cât și mintea vor deveni ușoare și senzațiile de oboseală vor fi dispărute, tot ce va rămâne va fi cunoașterea direcționată într-un singur sens. Ați putea spune că mintea s-a schimbat și a atins o stare de calm. Aceasta se referă în special la meditația în poziția șezând.

Dacă mintea este foarte agitată stabiliți sati (atenția conștientă) și inspirați adânc până nu mai rămâne deloc spațiu pentru a mai adăposti aer, apoi expirați, până nu mai rămâne deloc. După aceasta mai inspirați încă o dată până sunteți plini, iar apoi eliberați aerul și repetați asta de trei ori. Restabiliți-vă concentrarea, iar mintea ar trebui să vă fie mai calmă. Dacă alte impresii senzoriale cauzează agitație în minte, repetați procedura de fiecare dată. Este la fel fie că faceți meditație șezând sau în mers. Dacă faceți meditație în mers și mintea este agitată, atunci opriți-vă în loc, aduceți-vă atenția în punctul de calm și restabiliți-vă acea calitate a cunoașterii, astfel ca mintea să fie fixată pe obiectul meditației și continuați mersul. Deci meditația șezând și meditația în mers sunt similare, diferă doar postura folosită.

Câteodată există incertitudine, astfel că trebuie să ai sati, trebuie să fii cel care cunoaște, care urmărește și examinează încontinuu mintea agitată, sub orice formă se găsește aceasta. Astea înseamnă să ai sati. Sati veghează și are grijă de minte, mintea fiind cea care cunoaște. Pentru a veghea mintea, în orice condiții s-ar angaja aceasta, trebuie să menții actul cunoașterii și să nu fi neglijent ori să te pierzi.

Sati preia controlul și supraveghează mintea; după ce mintea este unificată cu sati, un anume fel de conștiință va fi prezentă. Pe măsură ce mintea se liniștește, este ținută în frâu de această liniște, precum un pui de găină în coteț. Odată ce puiul e închis în coteț nu mai poate rătăci pe afară, cu toate astea, însă, poate încă să se miște în interiorul cotețului. Mersul încoace și încolo nu îi poate face rău pentru că puiul umblă prin coteț. Conștiința care este prezentă atunci când mintea este calmă și are sati nu este ceva care să poată să te agite. Asta înseamnă că ori de câte ori există gânduri sau orice fel de senzație, acestea trebuie să aibă loc într-o stare de calm și atunci nu pot cauza niciun rău sau nicio tulburare.

Unii oameni vor să nu aibă niciun gând sau senzație, însă prin asta deraiază. Acele senzații apar într-o stare de calm. Mintea poate conține și senzații și calm în același timp, fără a fi perturbată. Când există un astfel de calm, nu pot exista consecința dăunătoare, însă important este ce se întâmplă atunci când puiul iese din coteț. De exemplu, atunci când urmărești respirația intrând și ieșind și apoi uiți de tine și îi dai voie minții să rătăcească de la respirație înapoi acasă, la magazine sau în alte variate locuri ori o lași să facă alte lucruri. Poate trece o jumătate de oră până când dintr-o dată îți dai seama și te cerți pentru lipsa de sati. Aici trebuie să fii cu adevărat atent. E important, pentru că acesta este locul unde puiul iese din coteț și mintea părăsește starea de calm.

Trebuie să ai grijă pentru a întreține actul cunoașterii cu sati și să încerci să aduci mintea înapoi. Deși spunem că aduci mintea înapoi, în realitatea nu trebuie adusă, pentru că nu a plecat nicăieri. De fapt, doar obiectul atenției s-a schimbat. Trebuie să îți faci mintea să rămână chiar aici. Chiar așa, ea este deja aici și atâta timp cât există sati va fi și mintea prezentă. Îți imaginezi că o aduci înapoi, dar în realitate nu a plecat nicăieri, ci mai degrabă o schimbare se petrece în mintea însăși. Observi că mintea merge de colo-colo, dar în realitate nu merge nicăieri, schimbarea se petrece în același loc. Trebuie să înțelegeți asta.

Atunci când există cunoaștere completă, o cunoaștere continuă și neîntreruptă în fiecare moment, spunem că există prezență a minții. Dacă atenția voastră alunecă de la respirație înspre alte locuri, atunci această cunoaștere este întreruptă. În orice caz, de fiecare dată când cunoaștem respirația, mintea este acolo. Dacă este doar respirația și această conștiință egală, continuă, atunci mintea vă este prezentă. Aici vorbim despre caracteristicile minții. Trebuie să fie așa.

Trebuie să fie sati și sampajanna. Sati este atenția prezentă și sampajanna este cunoașterea clară . În acest moment cunoașteți cu claritate respirația. Făcând asta ajutați sati și sampajanna să apară împreună. Ele împart munca. Dacă ai sati și sampajanna este ca și cum ai doi muncitori ridică și împart scânduri de lemn. Să presupunem că doi oameni trebuie să ridice niște scânduri grele, iar munca este atât de grea încât este aproape insuportabilă. Însă apare o altă persoană cu inima plină de metta și văzându-i le sare în ajutor. La fel, atunci când există sati și sampajanna, panna va apărea în același loc pentru a le ajuta și toate trei se vor susține reciproc.

Când panna vine în ajutor, va exista cunoaștere a obiectelor senzoriale. De exemplu, atunci când șezi și calitățile sati, sampajanna și panna sunt prezente în minte, în timp ce obiectele senzoriale sunt experimentate vor apărea senzații și tonuri afective. Poate că începeți să vă gândiți la un prieten; atunci, pe loc, răspunsul ar trebui să fie „Nu contează”, „Oprește-te”, „Uită”; sau dacă sunt gânduri despre unde veți merge mâine, atunci răspunsul ar trebui să fie „Nu mă interesează, nu vreau să îmi fac astfel de griji”. Poate începeți să vă gândiți la alți oameni și atunci e „Nu, nu vreau să mă implic în asta”, „Nu vreau să am nimic de a face cu nimeni”. Așa trebuie să rezolvați problemele în timp ce meditați, recunoscând că „Nu e sigur”, „Nu e sigur” și în acest mod vă mențineți actul cunoașterii. Trebuie să renunțați la tot gânditul, la vocea interioară și la dubii. Nu vă implicați în lucrurile acestea pentru această perioadă. Dacă toate acestea se termină cu adevărat, tot ce va rămâne va fi sati, sampajanna și panna, în forma cea mai pură. Ori de câte ori acestea slăbesc, dubiile vor apărea, însă încercați să le abandonați pe loc și rămâneți cu sati, sampajanna și panna. Încercați să mențineți sati la maximum în acest mod și continuați să practicați până ce va fi acolo tot timpul. Atunci veți înțelege ce este aceea sati, ce e sampajanna și ce e aceea panna, și drept consecință veți înțelege ce este samadhi (concentrarea); veți fi înțeles complet.

Când vă concentrați atenția în acel loc, veți vedea sati, sampajanna, samadhi și panna la un loc. Atunci când obiectele senzoriale sunt experimentate din exterior, chiar dacă sunteți atrași de ele, veți putea spune „Nu e sigur”, ori dacă sunteți oripilați, din nou: „Nu e sigur”.În ambele situații sunt doar nivarana (obstrucții mentale) și acestea trebuie toate curățate, până ce mintea este curată. Tot ce trebuie să rămână este sati (atenția conștientă), sampajanna (cunoaștere clară), samadhi sau mintea care este fermă și nu se clatină și panna sau cunoașterea cuprinzătoare (all round - en).

Așa ar trebui să o înțelegeți și deocamdată voi spune doar atât despre felul în care funcționează meditația.

În continuare, voi vorbi despre acele lucruri ce sunt de ajutor în practica meditației. Trebuie să aveți metta în inimă și minte, cu alte cuvinte să aveți calitățile generozității, mărinimiei și serviabilității pe care să le transformați în fundamentul purității voastre mentale. Spre exemplu, puteți începe prin a înlătura lobha sau egoismul, dând dana (literalmente a da de pomană). Dana înseamnă să dăruiești. Dacă oamenii sunt egoiști nu se simt în largul lor, ceea ce duce la un sentiment de disconfort, însă cu toate astea ei au tendința de a fi foarte egoiști fără să își dea seama cum îi afectează asta.

Puteți experimenta oricând. Observați atunci când vă este foame. Dacă primiți niște mere și se ivește ocazia de a le împărți cu cineva, un prieten spre exemplu, vă gândiți și chiar intenția de a dărui e acolo, însă vreți să dați doar mărul mai mic. Să îl dați pe cel mare... ar fi păcat! Este greu să judeci drept, le spuneți să se servească, dar apoi ziceți „ia-l pe acesta” și oferiți mărul cel mic. Îl dăruiți pe cel mic și îl păstrați pe cel mare pentru voi înșivă. Aceasta e o formă de egoism, dar oamenii foarte rar o observă. Ați fost vreodată așa? În a da dana trebuie să înoți contra curentului. Chiar dacă vrei să dai fructul mai mic trebuie să te forțezi și să încerci să îl dai pe cel mare. Bineînțeles că odată ce l-ai dat prietenului tău, oh.. te simți așa de bine! Să îți antrenezi mintea înotând în acest mod contra curentului necesită autodisciplină – trebuie să știi cum să dai și cum să renunți, fără să lași egoismul să ți se cuibărească în inimă. Odată ce ai învățat cum să dăruiești altora, mintea va fi cu adevărat în largul ei. Dacă încă nu știi, dacă încă eziți cu privire la care fruct să îl dai, atunci mintea va fi foarte îngrijorată, chiar încă dinainte de a îndrăzni să iei decizia de a dărui mărul cel mare și vei șovăi. Dar de îndată ce ai luat decizia de a îl da pe cel mare, chestiunea e un capitol încheiat. Asta se cheamă să înoți împotriva curentului în modul corect.

Dacă puteți să faceți asta, înseamnă că ați câștigat controlul asupra sinelui; dar dacă nu, e ca și cum ați fi fost înfrânți de voi înșivă și veți continua să fiți egoiști. În trecut, cu toții am fost egoiști, iar aceasta este o kilessa (impuritate mentală) ce trebuie retezată. Deci în Pali, limba scripturilor, numim asta „a da dana” și înseamnă să aduci fericire altor oameni. E una din cauzele care vor ajuta la curățirea minții de impurități și ar trebui să reflectați asupra ei și să o cultivați ca pe un aspect al practicii voastre.

Ați putea crede că a practica astfel înseamnă să vă creați greutăți, însă nu e așa, mai degrabă creați greutăți petru tanha (dorința) și kilesa. Dacă kilesa apare în voi înșivă, trebuie să faceți ceva pentru a remedia problema. Kilesa e ca o pisică: dacă îi dai atâta mâncare câtă își dorește, se va întoarce mereu căutând și mai multă, însă într-o zi te va zgâria și nu îi mai vei da mâncare; ea va veni mieunând și dacă nu o hrănești pentru o zi sau două, nu va mai veni. La fel este și cu diversele kilesa, nu vor veni să vă deranjeze, lăsându-vă mintea în pace. Deci faceți astfel încât lui kilesa să îi fie frică de voi. Pentru asta, trebuie să vedeți Dhamma în mintea voastră aici și acum.

Unde există Buddha-Dhamma? Este în cunoaștere și în această înțelegere pe care o aveți în minte. Toată lumea este capabilă să știe, toată lumea poate să înțeleagă. Nu e ceva ce există în cărți, nu e necesar extrem de mult studiu și lectură; reflectând în acest moment puteți vedea despre ce vorbesc. Toată lumea poate să vadă, pentru că e ceva ce există în inima tuturor. Toată lumea are kilesa, nu-i așa? Dacă reușiți să le vedeți, atunci veți înțelege. În trecut doreați să vă îngrijiți și să vă hrăniți kilesa, acum trebuie să le cunoașteți și să nu le lăsați să vină să vă deranjeze. Asta e ceva ce încă nu s-a întâmplat, așa că trebuie să practicați pentru a face asta să se nască, iar ceea ce era deja apărut, să crească.

Următorul constituent al practicii este observarea sila (moralitatea). Sila va supraveghea Dhamma și în va permite să crească și să înflorească, în același mod în care mama și tata își supraveghează copilul. Să ții sila înseamnă nu numai să eviți să îi rănești pe ceilalți, ci și să îi ajuți și să îi încurajezi. Cel puțin trebuie să mențineți aceste cinci principii:

1. să răspândiți metta către toate ființele și să nu ucideți, să nu răniți și să nu deranjați în mod deliberat alte ființe, în niciun fel.
2. Să fiți onești, să vă abțineți în a încălca drepturile altora, pe scurt – să nu furați de la ei.
3. Să fiți moderați în relațiile sexuale. În viața laică există structuri familiale cu un soț și o soție. Dacă știți ce e moderația, atunci veți putea practica Dhamma. Pur și simplu trebuie să știți cine vă este soțul sau soția. Aveți moderația în cantitatea de activitate sexuală; cunoașteți limitele și nu le forțați. În general oamenii nu au nicio limită; poate un soț nu e destul și atunci mai iau unul; sau o soție nu e suficientă și își mai iau încă una sau două. După cum văd eu lucrurile, oricum nici măcar nu puteți să satisfaceți pe deplin un singur partener, deci să ai doi parteneri e indulgență exagerată. În felul acesta trebuie să vă curățați mintea și să o antrenați pentru a știi ce este moderația. Să știi ce e moderația este puritate adevărată; fără ea, comportamentul nu are limite. Dacă primiți o mâncare delicioasă, nu zăboviți prea mult asupra gustului; începeți să vă cunoașteți stomacul și cantitatea de mâncare de care are nevoie. Dacă mâncați prea mult puteți avea parte de neplăceri, de aceea e nevoie să fiți moderați. Moderația este cea mai bună; să ai un singur partener e suficient; doi sau trei e indulgență iar lucrurile devin neplăcute și confuze.
4. Onestitatea în vorbire. Aceasta, de asemenea, e o unealtă în eradicarea kilesa-lor. Trebuie să fiți corecți, integrii și să vorbiți adevărul.
5. Trebuie să vă abțineți de la consumul substanțelor intoxicante și e de preferat să renunțați cu totul la ele. Oamenii sunt deja intoxicați cu familia, rudele și prietenii, cu posesiunile lor materiale, cu bogăția și toate celelalte. E deja suficient, fără a mai înrăutăți lucrurile consumând și substanțe intoxicante. Acestea doar creează întunecime în minte. Bineînțeles că oamenii care le vând nu înțeleg asta; trebuie să vezi tu însuți aceste lucruri. Dacă cineva dintre voi consumă cantități mari, atunci să încerce să le reducă treptat și în cele din urmă să renunțe la ele cu desăvârșire. Poate că ar trebui să îmi cer scuze, însă când vă spun aceste lucruri o fac cu speranța că ele vă vor aduce beneficii, că veți realiza și veți înțelege ce e bine. Trebuie să știți fiecare lucru ce este [what is what]. În timp ce stați aici, în acest moment, care sunt lucrurile care vă apasă? Care sunt acțiunile care generează această apăsare? Să faci bine produce rezultate bune și să faci rău produce rezultate rele; acestea sunt cauzele și aș vrea să vă dăruiesc această învățătură. Din nou, trebuie să îmi cer scuze pentru că nu îmi place să vorbesc așa, dar ca un discipol al Domnului Buddha, trebuie să o fac. Toate lucrurile despre care v-am vorbit aici sunt destinate spre a vă ajuta și a vă susține în practică.

Odată ce sila este pură, apare un simț al onestității și o bunătate față de ceilalți, iar aceasta va aduce mulțumire, lipsă de griji și de remușcări. Nu va fi nicio mustrare de conștiință din cele care apar atunci când te comporți în mod agresiv, deranjant pentru alții. Aceasta este o formă de fericire. E ca și cum ai trăi deja în rai. Este confortabil, mănânci și dormi în tihnă cu o stare de fericire ce se naște din sati. Acesta este rezultatul, iar cauza este faptul că acționezi în acord cu sila. E un principiu, te abții de la astfel de rele pentru ca voia-bună să apară. Dacă cineva menține sila în acest mod, răul va dispărea și voia-bună va apărea. Aceste lucruri se nasc din practica corectă.

Însă acesta nu este sfârșitul poveștii – odată ce oamenii dobândesc puțină fericire, au tendința de a deveni neglijenți, nu continuă practica, ci preferă să rămână cu fericire. Nu vor să continue sau să progreseze, preferă fericirea „paradisului” unde, s-ar putea spune, bărbații și femeile sunt „zei” și „zeițe”. E confortabil așa, însă nu există o înțelegere reală și ar trebui să practice în continuare pentru a nu cădea în iluzie. Reflectați în mod repetat asupra dezavantajelor acestei fericiri: e ceva incert, fericirea este câștigată însă nu durează o veșnicie și în curând trebuie să te desparți de ea. Nu e un lucru sigur. Odată ce fericirea pleacă, suferința îi ia locul și începi să plângi din nou. Până și „zeii” și „zeițele” sfârșesc în lacrimi, suferind. Deci Domnul Buddha ne-a învățat să reflectăm pentru a vedea dezavantajele, pentru a vedea că există o latură nesatisfăcătoare a acestei fericiri. Cu toate astea, în timp ce o persoană trăiește acestă fericire, are tendința să nu înțeleagă asta. Pacea care este într-adevăr sigură și durabilă este ascunsă de această fericire care ne induce în eroare și ne împiedică să vedem suferința.

Această fericire nu este o pace sigură sau permanentă, ci mai degrabă o formă de kilesa, o formă rafinată de kilesa de care toată lumea este atrasă. Tuturor le place să fie fericiți; fericirea există din cauza atracției pe care o exercită. Dacă la un moment dat atracția dispare, suferința îi ia locul. Asupra acestor lucruri e nevoie să reflectați în mod repetat, pentru a vedea că această fericire nu este sigură și că are unele dezavantaje. Odată ce lucrurile se schimbă apare suferința și aceasta, de asemenea, este ceva nesigur. Nu e ceva fix și sigur. Aceasta se numește Adinavakatha, reflecția asupra calității nesatisfăcătoare și dezavantajoasă a lumii condiționate. Asta înseamnă să reflectezi asupra acestei fericiri în mod repetat și să nu o iei de bună. Odată ce ai înțeles-o ca pe ceva nesigur, nu trebuie să te agăți de ea cu toată puterea. Trebuie să o apuci, dar mai apoi să îi dai drumul, mai degrabă decât să o ții strâns. Trebuie văzută atât partea bună, cât și partea rea ce însoțesc această formă de fericire. Să știi să meditezi înseamnă și să conștientizezi dezavantajele inerente ale acestei fericii. Reflectați în acest mod. Când fericirea e prezentă, contemplați-o în detaliu până când dezavantajele devin aparente. Aceasta este o calitate distinctivă a cuiva care practică.

Odată ce observați că aceasta e suferință, aceea e suferință, mintea și inima va înțelege Nekkhamakatha sau reflecția asupra renunțării la senzualitate și, în consecință, ostenită, va căuta o cale de ieșire. Osteneala va veni în urma vederii realităţii formelor, realităţii sunetelor, a mirosurilor, a gusturilor, realităţii iubirii și a urii. Această oboseală înseamnă că nu mai există dorința de a te agăța, de a te atașa de ceva. Va fi un pas înapoi de la upadana (atașament) înspre un loc în care poți sta confortabil și observa cu ecuanimitate și fără a te agăța sau a tânji la ceva. Aceasta este pacea care vine din practică.

Acum aş vrea să vă întreb despre practica voastră. Cu toții ați meditat aici, dar în mintea voastră sunteți siguri și încrezători cu privire la practică? În zilele aceasta sunt tot felul de oameni care predau meditație, atât călugări, cât și laici. Din cauza asta îmi e teamă că veți fi plini de dubii cu privire la practică. Într-adevăr nu există nimic mai înalt și mai măreț decât învățăturile buddhiste pe care le-ați pus în practică aici. Dacă înțelegeți clar, veți putea să vă faceți mințile și inimile pașnice și neclintite.

Încercând să vă faceți mintea calmă – ceea ce este cunoscut și sub numele de samadhi-bhavana sau meditație – probabil ați observat deja că aceasta este nestatornică. În unele zile te așezi în meditație și mintea devine calmă de îndată; în alte zile, stai și orice ai face nu este nici măcar un pic de calm, mintea se luptă să scape până ce în final reușește. Câteodată e bine, câteodată nu e chiar așa de bine. Condițiile minții ne apar în acest fel pentru ca noi să le vedem. Trebuie să înțelegem că cei opt factori ai Nobilei Căi se întâlnesc în sila, samadhi și panna și nicăieri în alt loc. În acest moment, în timp ce meditați, faceți sila, samadhi și panna să existe, cu alte cuvinte dați naștere Căii în mod direct.

Se spune că atunci când șezi în meditație ar trebui să închizi ochii, să nu te uiți la diverse lucruri, pentru că asta te încurajează să începi să îți cunoști mintea. Trebuie să o privești. Dacă închizi ochii atenția se va îndrepta în interior și asta va da naștere la multe forme de cunoaștere. Când staţi cu ochii închiși, trebuie să consolidaţi cunoașterea respirației, să faceţi respirația mai importantă decât orice altceva. Spunem că trebuie să îndreptaţi conștiința spre interior, să urmăriţi respirația și drept consecință veţi știi unde sati, cunoașterea și conștiința se întâlnesc. Oricând acești factori ai căii se armonizează, veţi putea vedea respirația, senzațiile, mintea și obiectele mentale așa cum sunt ele. În cele din urmă, veţi cunoaște punctul focal în care există samadhi, acesta fiind locul unde factorii căii se unesc.

Când meditați, așezați-vă atenția asupra respirației și gândiți-vă că stați aici singuri, fără altcineva sau altceva în jur. Fixați-vă atenția pe această senzație că stați singuri și cultivați-o până ce mintea abandonează toate lucrurile exterioare. Fiți conștienți doar de respirați, inspirând și expirând, în timp ce lăsați la o parte tot ce este exterior. Nu vă lăsați mintea să înceapă să se gândească la persoana care stă aici sau la aceea care stă dincolo. Nu întrețineți niciun gând care poate să dea naștere agitației; e mai bine să le aruncați pe toate afară și să terminați cu ele. Nu e nimeni în jurul tău, doar tu, stând aici singur. Continuați până ce toate percepțiile și amintirile se termină și nu vă mai gândiți la oamenii și lucrurile din jurul vostru; atunci puteți să vă fixați atenția exclusiv asupra inspirației și expirației. Lăsați respirația să continue natural, fără a o forța să devină mai lungă sau mai scurtă, mai puternică sau mai firavă decât de obicei. Lăsați-o să se deruleze normal și egal, iar apoi stați și observați inspiraţia şi expiraţia.

Odată ce mintea abandonează impresiile senzoriale exterioare, nu veți mai fi deranjați de sunetul traficului sau de alte sunete. Fie că e vorba de forme, sunete, sau orice altceva, nu vor mai fi o sursă de perturbație pentru minte, nu le va mai băga în seamă, va fi centrată asupra respirației.

Dacă mintea este agitată de diverse lucruri și nu vă puteți concentra, atunci inspirați cât de adânc puteți, până ce nu mai aveți unde să rețineți aerul, iar apoi dați-i drumul, până ce nu mai rămâne deloc. Repetați asta de trei ori, iar apoi centrați-vă din nou mintea în cunoaștere. După ce v-aţi restabilit concentrarea este firesc ca mintea să fie calmă pentru o vreme, iar apoi să devină agitată și confuză din nou. Deci, faceți mintea fermă, inspirați adânc și apoi eliberați tot aerul până ce e expirat complet. Umpleți plămânii la capacitatea maximă din nou, pentru un moment și apoi aduce-ți mintea înapoi la respirație, restabiliți sati odată cu inspirațiile și continuați să mențineți conștientizarea în acest mod.

Bineînțeles că e nevoie de mult efort și de multe sesiuni de meditație până să devii suficient de abil pentru a putea abandona lumea exterioară și a rămâne netulburat, până când obiectele exterioare nu vor mai avea puterea de a clătina mintea. Când nu mai există astfel de influențe, veți putea vedea mintea, care se manifestă ca senzația localizată la vârful nasului și pe lângă asta vor fi prezente respirația și obiectul mental. Sati va fi de neclătinat și va continua să urmărească respirația fără dificultate. Dacă mintea este calmă, respirația va deveni din ce în ce mai puțin grosieră și pe măsură ce obiectul mental devine mai rafinat, atât mintea cât și corpul vor fi simțite mai ușoare și, abandonând fenomenele exterioare, vor continua să privească în interior.

De aici înainte, cunoașterea se va îndepărta de fenomenele exterioare și se va întoarce și se va concentra spre interior. Când atenția se adună în interior, mențineți-o în acel loc. Veți percepe distinct respirația intrând și ieșind, sati va fi clară și toate activitățile mentale vor fi văzute cu mai multă claritate. În acest punct, veți înțelege modul în care sila, samadhi și panna se unesc, iar acest lucru este cunoscut drept unificarea căii. Pe măsură ce această unificare are loc, mintea se va elibera de toate formele de agitație și confuzie, va deveni unidirecțională, iar asta e ceea ce se numește samadhi. Când priviți într-un singur loc (respirația), consecința va fi o cunoaștere și o vedere clară, rezultată din prezența continuă a lui sati. Deoarece există o percepție continuă și clară a respirației, sati crește în putere și mintea va deveni mai sensibilă și mai conștientă în munte feluri diferite. Vedeți mintea adunându-se și devenind unidirecțională, conștiința este îndreptată înăuntru, înspre acel loc și lumea exterioară începe să dispară treptat. Mintea nu va mai face nicio muncă în exterior, ca și cum ați fi intrat în „casa” voastră, unde totul formează o singură unitate compactă. Este mulțumire acolo. Conștiința, fiind eliberată de condițiile exterioare, vine să stea cu respirația. După un timp conștiința se contopește cu respirația ce devine din ce în ce mai rafinată, până ce, în final, senzația respirației dispare. Ați putea spune fie că conștientizarea respirației a dispărut sau că respirația însăși a dispărut, cu un alt fel de conștientizare apărând.

Deci, ar părea că stați acolo și respirația nu mai e. De fapt e chiar acolo, însă a devenit atât de rafinată încât în aparență nu există. Asta se întâmplă pentru că mintea a atins un nivel înalt de subtilitate, cu o cunoaștere specială. Tot ce rămâne este aceast proces de cunoaștere. Chiar dacă respirația a dispărut, există cunoașterea faptului că respirația nu mai e acolo. Și acum ce va fi luat drept obiect de meditație? Luați acest proces de cunoaștere pentru a continua, cunoașterea faptului că respirația a dispărut. Puteți spune că un anume fel de cunoaștere s-a stabilit în voi.

În acest punct s-ar putea să aveți îndoieli, pentru că aici pot să apară lucrurile neașteptate, inclusiv nimitta. Acestea pot fi de mai multe feluri, incluzând formele și sunetele. Dacă nimitta apare (unii oameni au parte de ele, alții nu) trebuie să le înțelegeți în concordanță cu adevărul. Nu vă îndoiți și nu vă permiteți să vă alarmați.

La acest stadiu ar trebui să vă mențineți cu grijă concentrarea și să consolidaţi sati cât de bine puteți. S-ar putea să deveniți alarmați atunci când observați că nu este nicio respirație, pentru că sunteți obișnuiți să o găsiți mereu. Când descoperiți că respirația a dispărut, s-ar putea să intrați în panică sau să vă speriați că muriți. Aici trebuie să țineți în minte faptul că aceasta este doar natura lucrurilor. Observați că nu este nicio respirație și adoptați acest lucru ca obiect al cunoașterii. Aceasta este descrisă ca fiind cea mai fermă și stabilă formă de samadhi, cu un obiect al minții ferm și de neclintit. Când samadhi ajunge la acest nivel, mintea va trece multe schimbări ciudate și neobișnuite. Corpul va fi simțit foarte ușor sau poate chiar va dispărea. Vi s-ar putea părea că plutiți în aer cu o senzație de imponderabilitate și că oriunde v-ați uita sau v-ați îndrepta conștiința, nimic nu rămâne la fel. E ca și cum ai fi în spațiu și nu poți fi sigur nici măcar dacă mai ai sau nu un corp. Acesta este un vid complet, iar întreaga experiență poate fi de-a dreptul stranie.

Așadar trebuie să înțelegeți că nu trebuie să vă faceți griji pentru nimic și ar trebui să faceți ca această senzație de calm, de serenitate să fie foarte fermă și sigură în minte. Odată ce mintea este concentrată și unidirecționată, niciun obiect senzorial nu va fi capabil să ajungă la ea, și veți putea să stați așa pentru orice perioadă, fără nicio senzație de durere sau disconfort.

Ajunși la acest nivel de dezvoltare al samadhi-ului, puteți să îl accesați sau să îl părăsiți când vreți, și se spune că ieșiţi din această stare după bunul plac, mai degrabă decât pentru că vă simțiţi moleșiţi, lipsiţi de energie sau obosiţi. Îl părăsiţi pentru că este timpul potrivit să îl părăsiţi și atunci vă retrageţi. Aceasta este samadhi; puteţi să intraţi și să ieșiţi ușor, fără niciun fel de probleme. Mintea și inima vor fi în largul lor. Dacă ședeți și intrați în samadhi în acest fel pentru o jumătate de oră sau o oră, mintea și inima vor fi liniștite și calme pentru multe zile. Rezultatul este că mintea devine foarte pură și orice experimentează va fi luat și contemplat.

Samadhi îndeplinește funcția de calmare sau liniștire. Samadhi are o funcție, sila are alta, iar panna are altă funcție. În meditație ne fixăm atenția asupra acestor caracteristici care sunt legate între ele sub forma unui cerc. Acesta este modul în care sila, samadhi și panna apar împreună în minte. Odată ce mintea este calmată, atunci prin prezența [înțelepciunii] panna și puterea samadhi-ului liniștea și înfrânarea senzorială va crește. Energia apare din liniște și rafinarea minții și acea energie ajută la a face sila mai pură. La rândul ei, aceasta ajută la apariția samadhi-ului, îmbunătățește calitatea samadhi-ului care deja există, iar cultivarea acestuia înlesnește și susține panna. Ele sunt interconectate, susținându-se reciproc în acest fel. În cele din urmă apare magga, Calea, care este o sinteză a acestor elemente diferite. Sila, samadhi și panna lucrează împreună lin și consistent, formând un întreg şi ar trebui ca voi să păstrați această energie. Aceasta este energia ce dă naștere la vipassana (cunoașterea intuitivă). În acest stadiu, odată ce panna a apărut, acesta furnizează o energie proprie, independentă de faptul că mintea este calmă sau nu. Dacă e calmă, nu vă atașați, dacă nu e calmă, nu vă atașați. Abandonați orice astfel de griji și mintea va deveni ușoară și se va simți confortabil indiferent că trăiește stări mentale plăcute sau neplăcute. Mintea va fi pașnică în acest fel.

De asemenea important este să vedeți că dacă mintea nu e încă înțeleaptă, odată ce meditația formală s-a încheiat, veți renunța cu desăvârșire fără a contempla mai departe sau fără acuitate cu privire la practica ce încă mai trebuie făcută. De fapt, când ieșiți din samadhi veți fi foarte conștienți că l-ați părăsit și veți continua să vă comportați într-o manieră obișnuită. Cu toate astea, trebuie să existe în continuare cunoașterea – o egalitate și continuitate a sati. Nu e ca și cum ai medita doar în poziția șezut, samadhi înseamnă să ai o minte ferm concentrată. În timp ce mergeți, trebuie să vă faceți mintea fermă și stabilă și să mențineți această stabilitate a minții în toate activitățile și în permanență având sati și samapajanna. Nu doar când ședeți, ci și atunci când mergeţi, într-o mașină sau oriunde, dacă ochii văd o formă sau urechile aud un sunet, trebuie să mențineți cunoașterea. Dacă există în minte atracție sau repulsie față de ceva, atunci mențineți cunoașterea acestor stări mentale. Toate sunt nesigure. Astfel, mintea va rămâne calmă și „normală”.

Când este așa, trebuie să contemplați obiectele mentale. Ar trebui să contemplați întregul acestei forme, corpul și mintea, și ar trebui să o faceți în permanență; nu doar atunci când ședeți, ci și acasă, sau în timp ce munciți, în orice situație. Contemplați încontinuu. Și doar să vezi copacul înconjurat de frunze căzute în timp ce treci pe lângă el – e un semn al impermanenței. Noi suntem la fel ca acele frunze: odată ce ne ajunge bătrânețea ne ofilim și cădem. Toți oamenii sunt la fel. Asta se numește să îți ridici mintea la nivelul vipassana; să contemplezi astfel continuu. Sati va fi menținută egal și consistent indiferent că stai, mergi, șezi sau te culci. Când urmărești de aproape și verifici mintea în permanență, atunci se cheamă că practici meditația în modul corect.

Practicând aici și acum, la șapte seara, am șezut împreună și am meditat pentru o oră, iar acum ne-am oprit; poate mintea se oprește și ea și nu mai contemplează nimic. Acesta este modul greșit de a practica. Când ne oprim, tot ce se oprește este întâlnirea formală și meditația, dar cunoașterea trebuie să continue, egal și neîntrerupt.

Adesea, când predau spun că dacă nu practicaţi în mod continuu este ca picăturile de apă, pentru că sati nu curge lin. În practică nu e nimic altceva care să o facă, mintea o face, nu corpul. Mintea e aceea care lucrează, ea e cea care practică. Dacă înțelegeți lucrurile în acest mod, veți vedea că nu este necesar să ședeți în meditație, mintea va cunoaște samadhi. Mintea e cea care practică, trebuie să înțelegeți lucrurile astfel.

Odată ce ați văzut asta, ar trebui să cultivați și să mențineți cunoașterea în permanență, indiferent că stați, mergeți, ședeți sau vă culcați. Dacă încă mai e ca apa ce picură, nu e un șuvoi continuu. Practicați cu sati, până ce e continuă, și cunoașterea e ca un șuvoi de apă. Sati va fi prezentă în fiecare moment și drept consecință va exista o cunoaștere consistentă a obiectelor mentale. Să aveți sati, înfrânare și calm într-un mod continuu și egal înseamnă că veți știi când apar în minte stări sănătoase și stări nesănătoase, când este calm și când e agitație. Dacă vă antrenați mintea, oriunde ați fi veți fi așa și meditația se va dezvolta rapid și bine.

Nu înțelegeți greșit. În zilele acestea sunt oamenei care merg la retreat-uri de vipassana pentru trei zile sau o săptămână, timp în care nu vorbesc și nu lucrează; pentru zece zile sau pentru două săptămâni păstrează tăcerea și apoi pleacă. Pleacă crezând că au făcut „vipassana” și știu totul despre asta, apoi merg la petreceri și discoteci și se desfată cu diferite forme de distracție. Când fac asta ce se întâmplă? Nu va mai rămâne nimic. Fac tot felul de lucruri prostești care supără și tulbură mintea, risipind totul, iar în anul următor se duc și fac un alt retreat de șapte zile, două săptămâni sau o lună și imediat ce au terminat se duc iar la petreceri, la discoteci și beau din nou. Aceasta nu e practică. Nu e patipada sau calea către progres.

Trebuie să faceți un efort pentru a renunța. Trebuie să reflectați asupra efectelor dăunătoare pe care le are comportamentul vostru, asupra lucrurilor negative pe care le are consumul de alcool și mersul în baruri. Priviți daunele intrinseci în toate aceste diferite lucruri până când devin în întregime evidente, iar atunci va fi posibil pentru voi să vă retrageți și, astfel, să deveniți pașnici. Pentru a obține pacea, trebuie să vedeți dezavantajele în acele lucruri și asta înseamnă să practici în modul corect. Dacă luați parte la o retragere pentru 7 zile, în care nu trebuie să spuneți nimic nimănui, iar apoi în următoarele șapte luni pălăvrăgiți și chefuiți, cum veți câștiga adevărate valori din acele șapte zile de tăcere?

Vă încurajez pe toți, femei și bărbați laici, pe cei înțelepți, să înțelegeți lururile astfel. Încercați să practicați în mod consecvent. Vedeți răul în ceea ce este dăunător și faceți practica voastră să fie echilibrată și continuă, doar atât. Apoi kilesa poate lua sfârșit. Dar stilul cu șapte zile de tăcere și fără distracție urmate de patru sau cinci luni de distracție, fără nicio restricție sau lipsite de liniște înseamnă că orice beneficiu se va risipi și nu va rămâne nimic. Este ca și cum v-ați duce la serviciu într-o zi și ați câștiga 20 de lire, iar apoi cheltuiți 30 de lire în aceeași zi; unde vor mai fi bani? Se vor termina toți.

Aceasta este un fel de memento și vă rog să mă iertați. Trebuie să vorbesc astfel ca să înțelegeți aceste lucruri care sunt greșite și ca să fiți capabili să renunțați la ele. Venind aici pentru a practica, puteți spune că o faceți pentru a vă împiedica să faceți greșeli în viitor. Ce înseamnă să faceți greșeli? A face o greșeală înseamnă a face acel lucru care duce la o stare de agitație și suferință, când nu este bunătate în minte și când nu este pace. Ar trebui să fie astfel. Dacă practicați șapte zile în tăcere, iar apoi vă răsfățați pentru câteva luni, indiferent cât de strict ați practicat în acele șapte zile, nu veți obține nimic cu adevărat de folos din practică. Multe centre de meditație sunt așa. Realmente, trebuie să trăiți într-un calm consecvent și într-un mod temperat.

În meditație trebuie sa fiți încontinuu atenți, ca atunci când plantați un copac. Dacă plantați un pom într-un loc, după trei zile îl mutați în altă parte și după alte trei zile iar îl scoateți și îl plantați într-un alt loc, pomul va muri fără să producă nimic. Meditația va fi la fel, nu va da roade. Trebuie să contemplați acest lucru voi înșivă. Încercați când mergeți acasă să plantați un pom într-un loc, după câteva zile scoateți-l și plantați-l în alt loc, după care îl scoateți din nou. Pur și simplu va muri. La fel este dacă luați parte la o retragere de șapte zile, iar după ce terminați, în următoarele șapte luni vă răsfățați, lăsându-vă mintea să se terfelească; iar apoi mergeți să meditați pentru alte șapte zile, în tăcere și interiorizând, pentru ca mai apoi să lăsați totul baltă. Pomul nu crește, meditația nu evoluează. Părerea mea este că astfel nu vor apărea rezultate reale. După cum am spus, încercați voi înșivă. Mergeți acasă, plantați un puiet și după câteva zile scoateți-l. Eu cred că va muri, dar încercați și voi. Înțelegeți acum?

Nu sunt foarte pasionat să vorbesc astfel, dar o fac pentru că îmi pare rău pentru voi că nu pot să fac asta fără a fi critic. Nu pot să tac atunci când greșiți pentru că îmi pare rău pentru voi. Totuși, unii oameni nu se simt în largul lor și cred ca doar îi cert. De fapt, nu este doar o ceartă, este și un ajutor în a arăta atunci când sunt greșeli ca să știți. Unii oameni gândesc ”Looang Por ne critică întruna”, dar nu este așa. După mult timp am putut să vin pentru a ține un discurs – dacă aș fi vrut să vorbesc astfel în fiecare zi, atunci v-ați fi supărat cu adevărat. Dar, de fapt, nu voi sunteți cei care se supără, ci kilesa. Așa că astăzi nu voi spune mai mult de atât.

Satipatthana şi desenele animate

Biroul în care muncesc e aproape neschimbat de la o zi la alta. Mai apare, câte o hârtie, mai dispare câte una, mai schimb locul unei căni, al unui creion... nimic semnificativ. Şi pentru că geamul încăperii dă înspre curtea interioară a clădirii, stau tot timpul cu jaluzelele trase. Oricum acoperişul de plexiglas ce acoperă curtea nu lasă să treacă prea multă lumină, astfel încât chiar şi fără jaluzele, tot ar trebui să aprind neonul. Deci, până şi lumina e aceeaşi în fiecare zi, fie vară, fie iarnă, fie înnorat sau senin, zi sau noapte. În acest birou petrec cel puţin 8 ore, de luni până vineri – o perioadă deloc neglijabilă din viaţa mea. Câteodată aceste ore trec greu: sunt plictisit, munca îmi pare anostă, mă simt lipist de vlagă şi aş prefera să mă aflu în cu totul alt loc. Alte dăţi sunt vesel, am o atitudine pozitivă, spor la muncă şi cele 8 ore zboară. Şi într-una şi în cealaltă zi, biroul meu e la fel. Ceea ce face diferenţa e realitatea mea interioară. Dar cum se naşte ea?
Poi de exemplu mă gândeam azi că că trebuie să depun până la sfârşitul lunii martie o declaraţie la finanţe. Nu îmi place să fac treburi dintr-astea. În general opun o uşoară rezistenţă la lucrurile noi şi ori de câte ori am de făcut câte o „treabă” ca asta sunt puţin indispus. Gândindu-mă la sarcina respectivă am început să analizez şi alte detalii la fel de neatractive: trebuie să vorbesc cu un contabil, trebuie să merg la bancă, apoi undeva la un ghişeu va trebui să las o hârtie care deocamdată nici nu ştiu cum arată, şi nici ce trebuie să conţină. Reflectând în mod repetat în acest mod, am început să simt apăsarea neplăcută a acestei sarcini, ceea ce în final mi-a alterat semnificativ buna-dispoziţie. Această indispoziţie nu are o cauză în exteriorul meu. Stau exact în acelaşi loc, înconjurat de aceleaşi lucruri ca şi în alte zile în care am fost mai bine-dispus. Deci diferenţa o face povestea pe care mi-o spun despre mine, despre alţii, despre lume.
Nu cred că are vreun rost să mai insist asupra subiectivităţii acesteia. Mintea este obişnuită să spună astfel de poveşti încontinuu. O poveste despre cine sunt, una despre ce am făcut, despre ce fac în prezent, întotdeauna mintea spune ce e realitatea, ca atunci când asculţi la radio comentariul unul meci de fotbal.
Când am reuşit pentru prima dată să opresc aceste comentarii, când am avut primul moment de claritate, am descoperit un spaţiu vast, în care orice comentarii sunt de prisos. Am început să caut această experienţă şi după ce am reuşit să obţin în mod repetat astfel de momente scurte de „prezenţă pură”, de claritate, ceva s-a schimbat ireversibil în mine. A urmat o perioadă de panică, pentru că am simţit că s-a produs o ruptură în identitatea mea. Toate lucrurile cu care mă identificasem până atunci mi se păreau ireale, lipsite de consistenţă, ca un desen animat. Îmi era frică că încep să dezvolt o afecţiune de natură psihiatrică. Eram atât de speriat încât mă gândeam să renunţ la meditaţie, la studiul buddhismului, însă ceea ce făcusem înainte, ceea ce îmi dorisem, felul în care mă raportasem la realitate mi se părea atât de stupid încât îmi era cu neputinţă să mă întorc la vechiul meu fel de a fi. E ca şi atunci când descoperi că Moş Crăciun e tata cu un palton întors pe dos şi o barbă din vată. Chiar dacă nu îţi place realitatea nu mai poţi să revii la credinţa copilărească de dinainte.
Aşa că, neavând de ales, am continuat de atunci drumul ăsta. Deşi oferă satisfacţii nebănuite, nu e un drum uşor de urmat şi mai dau uneori prin şanţuri, dar nu există pentru mine nimic altceva mai bun de făcut.
Cum obţinem însă aceste momente de claritate?
Trebuie să ancorăm mintea de ceva solid, ca să nu poată să o ia pe arătură. Aici intervin cele patru cadre de referinţă predate de Buddha în Satipatthana sutta http://theravada.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11:dn-22-mahasatipatthana-sutta-cele-patru-cadre-de-referin&catid=8:dihga-nikaya&Itemid=5. Primul şi cel mai eficient pentru începători este corpul, senzaţiile fizice din corp, respiraţia, postura corpului, realitatea compoziţiei lui... Aceste lucruri ţin mintea ancorată în „aici și acum” şi pot să o oprească să mai suprapună alte „realităţi”, alte comentarii. În acest mod ne oprim şi putem vedea lucrurile aşa cum sunt ele. E un alt mod de cunoaştere decât cel al deducției logice, al raționamentului. La fel ca atunci când îți e foame. Știi asta fără să fie nevoie de vreun silogism. Dacă am reuși să rămânem suficient în acest spaţiu al clarităţii în care orice filozofie sau dogmă este inutilă am putea înţelege Adevărul. Nu trebuie şi probabil e imposibil să îl citim undeva.
Dincolo de aparenţa dogmatică, buddhismul – în esenţa lui – este o metodă care pusă în aplicare creează accesul către o altă modalitate de cunoaştere. Sigur, dacă nu o practici, poţi să faci din ea un subiect de polemică, o altă filozofie cu nimic mai bună sau mai rea decât altele. Însă în acest caz, ai deturnat-o de la scopul cu are a fost oferită.
Atunci când e practicată consecvent şi corect, meditaţia aduce beneficii imense. Obiceiul de a observa felul în care mintea creează realitatea ne ajută să ne distanţăm suficient de desenul animat, încât fericirea noastră să nu mai depindă de el. Aici îşi spune cuvântul practicarea celorlalte 3 cadre de referinţă din Satipatthana sutta, cu ajutorul cărora ne obişnuim să conştientizăm faptul ca o senzaţie plăcută, neplăcută sau neplăcută e doar o senzaţie, că un gând e doar un gând, o dorinţă doar o dorinţă, că toate sunt trecătoare, schimbătoare, inconstante, nesatisfăcătoare şi putem alege să nu ne identificăm cu ele şi să nu le lăsăm să ne controleze viaţa.
Când vrem să medităm însă, trebuie să avem grijă, căci probabil mintea va începe să ne spună o poveste despre ce facem noi, despre ce este meditaţia, ce efecte produce... şi în loc să vedem realitatea vom vedea doar un alt desen animat ce ne este oferit ca surogat al realităţii.

Meditaţia buddhistă II

Am tradus şi partea a 2-a de la eseul lui Francis Story (Anagarika Priyadarshi Sugatananda). Prima parte se găseşte aici http://upsaka.blogspot.com/2010/06/meditatia-buddhista.html 

După corectare, textul integral se va găsi probabil pe site-ul Asociaţiei Buddhiste Theravada din România. http://theravada.ro

Anapana Sati
Una dintre metodele cu gradul de aplicabilitate cel mai general folosită pentru cultivarea concentrării mentale este anapanasati, atenţia îndreptată către inspiraţie şi expiraţie. Aceasta, spre deosebire de practica din sistemul Yoga, nu necesita intervenţia asupra procesului normal de respiraţie, fiind folosită doar ca punct de concentrare a atenţiei, punct localizat la baza nărilor. Atenţia nu trebuie să rătăcească, nici măcar pentru a urmări traseul parcurs de respiraţie, ci trebuie să fie menţinută rigid în acel punct. În faza iniţială este de preferat să fie marcată fiecare respiraţie prin numărare, însă odată ce mintea poate rămâne fixată fără acest ajutor artificial, numărarea ar trebui oprită şi reluată doar în situaţia în care se impune redirecţionarea atenţiei. 
Pe măsură ce starea de relaxare mentală (samatha) se apropie, respiraţia apare ca fiind din ce în ce mai firavă, până când devine aproape inobservabilă. În acest punct încep să se manifeste anumite fenomene psihice ce ar putea fi catalogate iniţial ca deconcertante. La un moment dat, este atins un punct în care dukkha din corp, senzaţia apariţiei şi dispariţiei elementelor este simţită. Acest lucru este simţit ca o perturbaţie, însă trebuie să ne aducem aminte că aceasta este o agitaţie ce este tot timpul prezentă în corp, însă nu devenim conştienţi de existenţa ei, decât atunci când mintea se stabilizează. Este prima realizare directă a dukkhăi (suferinţa) ce e inerentă tuturor fenomenelor – realizarea în noi înşine a primului dintre Cele Patru Nobile Adevăruri, D.ukkha Ariya Sacca. Când acest moment este depăşit, urmează piti, senzaţia bucuriei extatice asociată cu corpul fizic. Însă profesorul de vipassana este precaut şi nu îi descrie elevului său dinainte ceea ce experienţe ar putea să întâlnească, pentru că dacă ar face aşa, există o posibilitate destul de mare ca puterea sugestiei să producă reacţii false, în special în cazurile în care studentul este foarte sugestionabil şi într-o mare măsură influenţat de profesorul său.
Dispozitive în meditaţie
În  kammattana,  este permis a se folosi anumite dispozitive, precum kasina pământului sau una colorată, ca punct focal al atenţiei. Flacăra unei lumânări, o gaură în perete, un obiect mental, de asemenea pot fi folosite, iar metoda se găseşte în textele pali şi în Visuddhi-magga. În textele însele,  se poate observa că Buddha dădea obiecte de meditaţie discipolilor în funcţie de caracteristicile individuale, şi cunoaşterea sa fără de greşeală a tehnicii potrivite pentru fiecare îşi avea originea în intuiţia vieţilor anterioare ale acestora. Ca într-o meditaţie recursivă, era ales un obiect uşor de înţeles pentru elev, sau care servea contracarării unor tendinţe negative puternice ale naturii sale. Astfel, unuia atras de plăcerile senzoriale, Buddha îi recomanda meditaţia asupra impurităţilor tropului, sau meditaţia în cimitire. În acest caz, obiectul va contrabalansa atracţia prin repulsie, însă nu este decât o metodă abilă de a atingi stadiul final, în care atât atracţia, cât şi repulsia dispar.
Într-un arhat nu există nici plăcut, nici neplăcut: el priveşte cu ecuanimitate perfectă, ca şi atunci când Thera Maha Moggallana a acceptat un pumn de orez de la un lepros.
 Mătăniile
Folosirea rozariului în buddhism este adesea înţeleasă greşit. Dacă este folosit pentru repetarea mecanică a unei formule standardizate - repetarea  unui număr mare de fraze ca un act de pietate - precum în alte religii, valoarea lui este neglijabilă. Atunci când însă este folosit pentru a menţinea atenţia şi pentru a purifica mintea, acesta poate fi de mare ajutor. Unul dintre cele mai bune metode de a îl folosi, pentru că necesită atenţie nestrămutată, este să repetăm formula Pali a calităţilor lui Buddha, Dhammei şi Sanghăi, începând cu „Iti'pi so Bhagava - ”, cu prima mărgea, apoi începând de la început şi continuând cu următoarea calitate: „Iti'pi so Bhagava, Arahan - ” şi aşa mai departe până când cu ultima mărgea întreaga formulă este repetată de la început până la sfârşit. Această sarcină nu poate fi dusă la bun sfârşit decât dacă mintea este totalmente concentrată asupra a ceea ce facem. În acelaşi timp, amintirea calităţilor nobile ale lui Buddha ale Dhammei şi ale Sanghăi, elevează mintea către un nivel superior, din moment ce cuvintele poartă cu ele un înţeles ce se imprimă pe tiparele momentelor-gând ce apar şi dispar. Valoarea acestui termen din psihologia Abhidhamma rezidă în natura benefică a momentului conştiinţă  cittakkhana în fazele uppada (apariţiei), thiti (faza statică) şi bhanga (dispariţiei). Fiecare dintre aceste  cittakkhana benefice contribuie la îmbunătăţirea sankharelor – agregatul tendinţelor; cu alte cuvinte, direcţionează momentele-gând  subsecvente într-un nivel mai înalt şi tinde să stabilească caracterul la acel nivel.
Samatha Bhavana
Samatha bhavana, cultivarea liniştii mentale prin concentrare aduce cu ea trei beneficii: fericire în viaţa prezentă, o renaştere favorabilă şi eliberarea de impurităţile mentale, care este o precondiţie pentru dobândirea cunoaşterii intuitive. În samatha mintea devine ca un lac nemişcat şi limpede, lipist complet de perturbaţii şi agitaţie, pregătit să oglindească în suprafaţa lui natura adevărată a lucrurilor, aspectele lor ce sunt ascunse cunoaşterii obişnuite de agitaţie şi dorinţă. Este pacea şi împlinirea reprezentate pe înfăţişarea lui Buddha, care investesc imaginea lui cu o semnificaţie ce impresionează până şi pe aceia ce nu ştiu nimic despre el. O astfel de imagine a lui Buddha, poate ea însăşi să fie un obiect de meditaţie potrivit şi chiar este un obiect de meditaţie pe care majoritatea buddhiştilor în folosesc instinctiv. Simplul fapt de a vedea această imagine liniştită pate liniştii şi pacifica o minte distrasă de speranţele şi fricile lumeşti. Este asigurarea certă şi vizibilă a Nibbanei.
Vipassana Bhavana
Vipassana bhavana este realizarea celor trei semene ale existenţei, anicca, dukkha şi anatta, prin cunoaştere intuitivă directă. Aceste trei caracteristici ale impermanenţei, suferinţei şi absenţei sinelui pot fi înţelese intelectual ca un adevăr ştiinţific şi filozofic, dar acest lucru nu este suficient pentru a scăpa mintea de egoism şi dorinţă. Obiectivul final se găseşte pe un nivel mai înalt al conştiinţei, pe nivelul intuiţiei directe, acolo unde este cu adevărat trăit ca o realitate psihologică. Până ce această confirmare personală este obţinută, sfera percepţiei senzoriale (ayatana) şi răspunsurile senzoriale rămân mai puternice decât convingerile intelectuale; cele două funcţioneză alăturea pe diferite nivele ale conştiinţei, însă de obicei sfera dominată de avijja este aceea ce continuă să determine cursul vieţii noastre, prin acţiuni voliţionale. Filozoful care nu reuşeşte să trăiască conform filozofiei sale este cel mai familiar exemplu al incompatibilităţii dintre teorie şi practică. Cu toate acestea, când percepţia directă este obţinută, ceea ce la cel mai înalt nivel intelectual era doar o teorie, devine cunoaştere reală, în exact acelaşi mod cum „ştim” când ne este cald sau frig, când ne este foame sau sete. Mintea ce a dobândit acest lucru este ancorată în Dhamma şi  pañña, înţelepciunea, a luat locul iluziei.
Meditaţia discursivă, de felul celei practicată în devoţiunea creştină este exclusiv la nivelul mental şi poate fi practicată de oricine, în orice moment. Nu necesită pregătiri sau condiţii speciale. Pentru exerciţiile mai avansate de samatha şi vipassana însă, stricta observare a regulilor morale de bază (sila) devine necesară. Aceste tehnici sunt mai bine de urmat în izolare, departe de impurităţile vieţii lumeşti şi sub îndrumarea unui maestru realizat. Mulţi oameni şi cauzat rău psihic abordându-le fără precauţie. Nu este recomandat pentru nimeni să experimenteze de unul singur. Cei care nu au  posibilitatea de a se pune sub îndrumarea unui profesor de încredere ar face bine să se rezume la meditaţia discursivă. Aceasta nu îi va putea duce la iluminare, însă le va aduce beneficii morale şi îi va pregăti pentru nivelul următor.
Metta Bhavana
Metta bhavana este cea mai universală şi mai benefică formă de meditaţie discursivă şi poate fi practicată în orice condiţii. Gândurile de bunăvoinţă nediscriminatoare universală, răspândite în toate direcţie ca undele radio, sublimă energia creativă a minţii. Cu perseverenţă şi echilibru, poate fi atins un punct în metta bhavana, în care devine imposibil să întreţii vreun gând rău intenţionat. Adevărata pace poate să apară în lume doar prin intermediul unor minţi împăcate. Dacă oamenii din toată lumea ar putea fi convinşi să aloce o jumătate de oră zilnic practicii metta bhavana,  ar exista mai mult progres înspre pace mondială şi securitate decât vor putea vreodată să aducă tratatele internaţionale. Ar fi un lucru bun daca în această nouă eră a învăţăturilor lui Buddha (Buddha Sasana), oamenii de toate credinţele ar putea fi invitaţi să ia parte într-o mişcare mondială de practică a metta bhavana şi în acelaşi timp să îşi ia angajamentul de a trăi în acord cu cele mai înalte precepte ale propriei lor religii, oricare ar fi asta. Făcând astfel, l-ar onora atât pe Supremul Buddha cât şi pe învăţătorul religiei lor particulare, întrucât la acest nivel, toate marile religii ale lumii se unesc. Dacă există un numitor comun, acesta se găseşte cu siguranţă aici, în învăţăturile despre blândeţea-iubitoare universală ce transcende diferenţele doctrinare şi aduce toate fiinţele la un loc prin puterea unui adevăr atemporal şi atotcuprinzător.
Formula clasică pentru metta ca atitudine a minţii ce trebuie cultivată prin meditaţie se găseşte în Karaniya Metta Sutta (Sutta Nipata, Khuddaka-patha) [a se vedea anexa]. Este recomandat ca această sutta să fie recitată înainte de a începe meditaţia şi din nou la sfârşit – un obicei invariabil urmat în toate ţările buddhiste. Versurile suttei încorporează cele mai înalte concepte la care gândurile de blândeţe-iubitoare le pot ajunge şi serveşte atât ca mijloc de auto-apărare împotriva stărilor mentale nesănătoase, dar şi ca subiect de contemplare (kammatthana).
Buddhismul ne învaţă că această cultivare a bunei intenţii trebuie să înceapă cu noi înşine. Există în această abordare un profund adevăr psihologic, întrucât nici o persoană ce se urăşte sau se dispreţuieşte pe sine în mod conştient sau inconştient, nu poate simiţii blândeţe-iubitoare pentru alţii. Pentru fiecare dintre noi sinele este cel mai apropiat obiect; dacă atitudinea cuiva faţă de sine nu este una sănătoasă, izvorul iubirii este otrăvit la sursă. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne construim o imagine idealizată despre noi înşine ce să ne servească ca obiect de admiraţie, ci, în timp ce suntem perfecţi conştienţi de greşelile şi deficienţele noastre, fără să ne condamnăm, ar trebui să ne luăm angajamentul de a deveni mai buni şi concomitent, să păstrăm încrederea că suntem capabili să facem asta.
Prin urmare, Metta bhavana  începe cu gândul: „Fie ca eu să fie eliberat de duşmănie; fie ca eu să fiu eliberat de rea-voinţă; fie ca eu să scap de suferinţă; fie ca eu să fiu fericit”.
Odată ce acest gând a fost cultivat, următorul pas este să îl aplicam în exact acelaşi mod şi în aceeaşi măsură către cineva faţă de care avem un sentiment natural de prietenie.
În timp ce facem asta, două reguli trebuie respectate: obiectul trebuie să fie o persoană vie şi nu trebuie să fie de sens opus. A doua prohibiţie are rolul de a urmări ca sentimentul de metta să nu se transforme în inamicul său apropiat, senzualitatea. Cei ai căror înclinaţii senzuale au o orientare diferită trebuie să modifice regula pentru a se potrivi propriilor nevoi.
Atunci când gândurile de metta au fost cultivate înspre un prieten, următorul obiect ar trebui să fie cineva faţă de care nu avem un sentiment pronunţat nici de simpatie, nici de antipatie. În cele diun urmă, gândurile de metta trebuie îndreptate înspre cineva care ne este ostil. Aici apar dificultăţile. Ele sunt de aşteptat şi meditatorul trebuie să se pregătească pentru a le întâlni şi pentru a se lupta cu ele. Înspre acest sfârşit, câteva tehnici sunt descrise în Visuddhimagga şi în alte surse. Prima dintre ele este aceea de a ne gândi la persoana ostilă în temeni de anatta – impersonalitate. Meditatorul este sfătuit să analizeze persoana ostilă prin prisma componentelor sale impersonale – corpul, senzaţiile, percepţiile, formaţiunile voliţionale şi conştiinţa. Corpul, pentru început, este constituit doar din lucruri materiale: părul de pe cap, părul de pe trup, piele, unghii, dinţi şi aşa mai departe. Nu există nici un motiv să fim ostili faţă de acestea. Senzaţiile, percepţiile, formaţiunile voliţionale şi conştiinţa sunt toate nişte fenomen tranzitorii, interdependente, condiţionate şi legate la un loc de suferinţă. Sunt anicca, dukkha şi anatta, impermanente, mustind de suferinţă şi goale de sine. Nu există mai multă personalitate individuală în ele decât este în corpul fizic însuşi. Aşa că nici cu privire la acestea nu avem nici un motiv să fim ostili.
Dacă această abordare se dovedeşte a fi cu totul ineficientă, există şi altele în care stările emoţionale contracarante sunt introduse în scenă, ca de exemplu privirea persoanei ostile cu compasiune. Meditatorul ar trebui să reflecte: „La fel cum este ea (el), la fel sunt şi eu. La fel cum sunt eu, este şi ea (el). Ambii suntem legaţi prin ignoranţă şi dorinţă de inexorabila Roată a Vieţii. Amândoi suntem supuşi legii cauzei şi efectului şi pentru orice rău facem va trebui să suferim. Atunci de ce trebuie să dau vina pe cineva sau să consider pe cineva duşman? Aş face mai bine să îmi purific mintea şi să doresc ca şi el să facă acelaşi lucru, astfel ca amândoi să ne eliberăm de suferinţă.”
Dacă se stăruie asupra acestui gând şi este pe deplin înţeles, sentimentele de ostilitate vor fi izgonite. Când gândurile de blândeţe-iubitoare sunt exact la fel în calitate şi putere pentru toate aceste obiecte – propria persoană, prietenul, persoana neutră şi inamicul – meditaţia a fost un succes.
Următorul nivel este lărgirea şi extinderea ei. Acest proces este unul tripartit: metta este răspândită  fără limite, cu limitare şi în toate cele 10 direcţii – est, vest, nord, sud, punctele intermediare, sus şi jos.
Când metta este răspândită fără limitare (anodhiso-pharana), meditatorul se gândeşte la obiectele blândeţii-iubitoare sub cinci capitole: toate fiinţele sensibile; toate lucrurile ce au viaţă; toate fiinţele ce au apărut; toate care au personalitate; toate care cred că sunt entităţi individuale. Pentru fiecare din aceste grupuri, separat, el formulează gândul: „Fie ca ele să fie eliberate de duşmănie; fie ca ele să fie eliberate de rea-voinţă; fie ca ele să scape de suferinţă; fie ca ele să fie fericite”. Pentru fiecare obiect trebuie să specifice grupul anume faţă de care răspândeşte metta: „Fie ca toate fiinţele sensibile să fie eliberate de duşmănie, etc... Fie ca toate lucrurile ce au viaţă să fie eliberate de duşmănie, etc...” Această meditaţie îmbrăţişează totul fără a face o referire particulară la o locaţie, de aceea este numită „răspândirea fără limitare”.
Când metta se răspândeşte cu limitare (odhiso-pharana),  sunt şapte grupuri ce formează obiectele meditaţiei. Acestea sunt: toate femeile; toţi bărbaţii; toţi Cei Nobili (cei care au atins oricare din stadiile de Sfinţenie); toţi cei imperfecţi; toate fiinţele Deva; toate fiinţele umane; toate fiinţele aflate în stări dureroase. Asupra fiecărui grup ar trebui meditat în modalitatea descrisă mai sus: „fie ca toate femeile să fie eliberate de duşmănie, etc.” Această metodă este numită „răspândirea metta cu limitare, pentru că defineşte grupurile potrivit naturii şi condiţiei lor.
Metta răspândită în toate cele zece direcţii este realizată în acelaşi mod. Direcţionându-şi mintea înspre est, meditatorul se concentrează asupra gândului: „Fie ca fiinţele din est să fie eliberate de duşmănie; fie ca ele să fie eliberate de rea-voinţă; fie ca ele să scape de suferinţă; fie ca ele să fie fericite”. Şi în mod similar cu referire la fiinţele din vest, nord, sud, nord-est, sud-vest, nord-vest, sud-est, sus şi jos.
În final, fiecare din cele doisprezece grupuri aparţinând răspândirii nelimitate şi limitate pot fi luate separat pentru fiecare dintre cele zece direcţii folosind formulele potrivite. 
Se spune că fiecare dintre aceste douăzeci şi două de moduri de a practica metta bhavana poate fi cultivată până în stadiul de appana-samadhi, concentrare ce duce la jhana, sau absorbţie mentală. Pentru acest motiv este descrisă ca metoda de dobândire a minţii eliberate prin metta (metta cetovimutti). Este prima dintre Cele Patru  Brahma Viharas, stările sublime menţionate în Karaniya Metta Sutta: "Brahmam etam viharam idhamahu"  - „Acesta se spune că este adăpostul sublim”

Metta, karuna, mudita, upekkha: [a se vedea Nyanaponika Thera, The Four Sublime States, Wheel 6.] blândeţea-iubitoare, compasiunea, bucuria empatică şi detaşarea, aceste patru stări mentale reprezintă cele mai înalte nivele de conştiinţă mundană. Cel care le-a atins şi se adăposteşte în ele este impenetrabil în faţa răului vieţii. Ca un zeu, se mişcă şi acţionează cu seninătate imperturbabilă, înarmat împotriva furtunilor sorţii şi incertitudinii condiţiilor lumeşti. Şi prima ce trebuie cultivată este metta, pentru că prin iubirea fără de graniţe gustă mintea pentru prima dată libertatea.

ANEXĂ
Karaniya Metta Sutta - Discursul asupra iubirii universale
Khudakka Nikaya - Sutta Nipata 1.8

Asta ar trebui să facă
acela care este priceput în bunătate
Și care cunoaște calea către pace:
Fie ca el să fie capabil și integru,
Clar și blând în vorbire,
Umil și nu îngâmfat,
Mulțumit și ușor de satisfăcut,
Neîmpovărat de sarcini și cumpătat în felul său de a fi.
Împăcat și calm și înțelept și priceput,
Nu mândru și pretențios în fire.

Fie ca acesta să nu facă nici cel mai neînsemnat lucru
Pe care înțelepții, mai apoi, l-ar blama.

Dorindu-și: În încântare și siguranță,
Fie ca toate ființele să fie lipsite de griji.
Orice fel de ființe ar fi;
Fie că sunt slabe ori puternice, fără excepții,
Cele mari și puternice, medii, scunde sau mici,
Văzute și nevăzute,
Cele ce trăiesc aproape sau în depărtare,
Cele născute și cele pe cale de a se naște —
Fie ca toate ființele să fie lipsite de griji!

Fie ca niciuna să nu o înșele pe alta,
Nici să nu disprețuiască vreo ființă, în orice stare.
Fie ca nimeni prin mânie sau rea-voință
Să nu dorească răul altcuiva.

Precum o mamă ce își protejează cu prețul vieții
Copilul ei, unicul ei copil,
La fel, cu inima larg deschisă
Ar trebui prețuite toate ființele vii;
Radiind bunătatea peste întreaga lume:
Împrăștiind-o în sus, înspre cer
Și în jos, înspre adâncuri;
Împrejur, fără frontiere,
Eliberat de ură și rea-voință.
Fie că stă în picioare, merge, șede sau stă întins,
Eliberat de moleșeală,
Acela să mențină această conștientizare.
Acesta se spune că este adăpostul sublim.

Fără a urma concepții rigide,
Cel cu inima pură, având viziunea clară
Și eliberat de dorințe senzuale
Nu se va mai naște în această lume.

Publisher's note
The Buddhist Publication Society is an approved charity dedicated to making known the Teaching of the Buddha, which has a vital message for people of all creeds.
Founded in 1958, the BPS has published a wide variety of books and booklets covering a great range of topics. Its publications include accurate annotated translations of the Buddha's discourses, standard reference works, as well as original contemporary expositions of Buddhist thought and practice. These works present Buddhism as it truly is — a dynamic force which has influenced receptive minds for the past 2500 years and is still as relevant today as it was when it first arose.
Buddhist Publication Society
P.O. Box 61
54, Sangharaja Mawatha
Kandy, Sri Lanka

Provenance:
©1986 Buddhist Publication Society.

Bodhi Leaves No. 15 (Kandy: Buddhist Publication Society, 1986). Transcribed from the print edition in 1995 by Myra Fox under the auspices of the DharmaNet Dharma Book Transcription Project, with the kind permission of the Buddhist Publication Society.
This Access to Insight edition is ©1995–2011.
Terms of use: You may copy, reformat, reprint, republish, and redistribute this work in any medium whatsoever, provided that: (1) you only make such copies, etc. available free of charge and, in the case of reprinting, only in quantities of no more than 50 copies; (2) you clearly indicate that any derivatives of this work (including translations) are derived from this source document; and (3) you include the full text of this license in any copies or derivatives of this work. Otherwise, all rights reserved. For additional information about this license, see the FAQ.
How to cite this document (one suggested style): "Buddhist Meditation", by Francis Story, (The Anagarika Sugatananda). Access to Insight, June 7, 2010, http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/story/bl015.html.
 

Vigilenţa interioară. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Acum, câte ceva despre practicarea atenţiei conştiente. Concentrarea, este atunci când îţi îndrepţi atenţia asupra unui obiect, o susţii în acel punct unic (precum ritmul liniştitor al respiraţiei normale) până când devii tocmai acel lucru, şi percepţia subiect – obiect se diminuează. Atenţia conştientă în meditaţia vipassanā este o deschidere a minţii. Nu te mai concentrezi asupra unui singur punct, ci observi intuitiv şi reflectezi asupra condiţiilor ce vin şi pleacă şi asupra liniştii minţii goale. Ca să poţi face asta trebuie să dai drumul obiectului; nu te ţii de un anume obiect, ci observi orice apare şi dispare. Aceasta este meditaţia intuitivă sau vipassanā.

Prin ceea ce eu numesc ascultare interioară, poţi auzii zgomotele din minte: dorinţa, spaimele, lucrurile pe care le-ai reprimat nelăsându-le să devină pe deplin conştiente. Acum însă, chiar dacă există gânduri obsesive, temeri sau apar emoţii, fii dispus să le permiţi accesul în sfera conştientă, pentru ca ele să poată să îşi urmeze cursul înspre dispariţie. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci fii prezent în golul, în liniştea din minte. Poţi auzi un sunet de frecvenţă înaltă care este întotdeauna acolo, un sunet ce nu aparţine urechii. Poţi să te întorci înspre el atunci când ai abandonat condiţiile minţii. Fii însă cinstit în privinţa intenţiilor tale. Căci dacă te întorci înspre tăcere, înspre sunetul tăcut al minţii, din aversiune faţă de condiţii, atunci nu e decât o altă formă de reprimare, nu o purificare.

Dacă intenţia ta este greşită, chiar dacă te concentrezi asupra vidului, nu o să obţii un rezultat pozitiv, pentru că ai fost indus în eroare. Nu ai reflectat cu înţelepciune asupra lucrurilor, nu ai abandonat nimic, te îndepărtezi doar de aversiune, spunând „Nu vreau să văd asta”, întorcându-ţi privirea. Aceasta însă este o practică a răbdării, una ce presupune să înduri ceea ce pare a fi de neîndurat. Presupune vigilenţă interioară, înseamnă să priveşti, să asculţi şi chiar să experimentezi. În această practică înţelegerea corectă este importantă, mai degrabă decât vidul, forma sau orice astfel de lucru. Înţelegerea corectă apare din reflecţia că tot ceea ce apare, dispare, că până şi vidul este lipsit de sine. Dacă susţii că tu eşti unul ce a realizat vacuitatea ca şi cum ai fi dobândit ceva, acest lucru este intenţie greşită, nu-i aşa? Gândul că eşti cineva care a realizat, a dobândit ceva la nivel personal, vine dintr-un simţ al sinelui. Deci nu facem astfel de revendicări. Dacă există ceva înăuntru care vrea să revendice ceva, atunci observăm acel lucru, ca pe o condiţie a minţii.

Sunetul tăcerii este întotdeauna acolo, astfel că poate fi folosit ca un ghid, însă nu ca un scop în sine. Deci, este o practică foarte ingenioasă să priveşti şi să asculţi, în loc să reprimi pur şi simplu condiţiile minţii mânat de aversiunea faţă de ele. Însă vacuitatea este de fapt destul de plictisitoare. Suntem obişnuiţi să avem parte de mai mult divertisment. Cât ai rezista să stai toată ziua conştient de vacuitatea minţii? Deci trebuie să recunoaştem că practica noastră nu constă în a ne ataşa de pace, linişte sau vacuitate, ci să le folosim drept mijloace perspicace de a fi conştienţi şi alerţi. Când mintea este goală poţi să priveşti – există conştienţă, însă nu cauţi să renaşti în niciuna dintre condiţii, pentru că nu există sentimentul unui sine în ele. Sinele apare întotdeauna odată cu încercarea de a obţine sau de a scăpa de ceva. Ascultă-şi sinele spunând „Vreau să ating samādhi”, „Trebuie să ating jhanā”. Acesta este sinele care vorbeşte: „Trebuie să ajung la prima jhanā, a doua jhanā, înainte să pot face ceva”, această idee că trebuie să obţii ceva mai întâi. Ce poţi să ştii atunci când citeşti învăţăturile diferiţilor maeştrii? Poţi să ştii când eşti confuz, când te îndoieşti, când simţi aversiune sau suspiciune. Poţi mai degrabă să ştii că eşti cel care ştie, decât să decizi care dintre învăţători este cel bun.

Să practici mettā, înseamnă să foloseşti o bunătate gentilă îndurând ceea ce ai putea crede că este de neîndurat. Dacă ai o minte obsedată ce pălăvrăgeşte fără control şi te sâcâie şi vrei să scapi de ea, cu cât încerci mai mult să o reprimi, cu atât se înrăutăţeşte mai tare. Apoi la un moment dat se opreşte şi gândeşti: „O, am scăpat în sfârşit de ea, a dispărut!”. După o vreme va începe din nou şi îţi vei spune „O nu! Credeam că am scăpat de asta”. Aşa că nu are importanţă de câte ori dispare şi reapare, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Fii unul dintre aceia ce face câte un singur pas odată. Când eşti dispus să fii unul ce are toată răbdarea din lume în prezenţa condiţiilor existente, atunci poţi să le laşi să înceteze. Rezultatul faptului că laşi lucrurile să înceteze este că începi să trăieşti eliberarea, pentru că înţelegi că nu mai eşti împovărat ca înainte. Cumva, lucrurile care de obicei te enervau nu te mai deranjează aşa mult şi asta te surprinde. Începi să te simţi în largul tău în situaţii în care nu te simţeai niciodată în largul tău, pentru că permiţi lucrurilor să înceteze, în loc să te agăţi si să reacţionezi la temeri şi nelinişti. Chiar şi nelinştile celor din jurul tău nu te mai influenţează. Nu reacţionezi la anxietatea lor devenind la rândul tău tensionat. Toate acestea vin din abandonare, din faptul de a permite lucrurilor să înceteze.

Imaginea de ansamblu de reţinut e că trebuie să aveţi această vigilenţă interioară şi să observaţi gândurile obsesive ce apar. Dacă se întorc mereu, atunci evident sunteţi ataşat într-un fel – fie prin aversiune, fie prin infatuare. Deci puteţi începe să recunoaşteţi ataşamentul, în loc să încercaţi să scăpaţi de el. Odată ce îl înţelegeţi şi îl puteţi abandona, puteţi să vă întoarceţi înspre tăcerea minţii, pentru că nu are nici un sens să faceţi altceva. Nu are nici un rost să vă agăţaţi şi să stăruiţi asupra acestor condiţii mai mult decât este necesar. Lăsaţi-le să înceteze. Când reacţionăm la ceea ce apare, creăm un ciclu de obiceiuri. Un obicei e ceva care e ciclic, se învârte în cerc, nu are sfârşit. Dar dacă abandonezi şi laşi lucrurile în pace, atunci ceea ce apare, dispare şi nu devine un ciclu.

Deci vacuitatea nu e un mod de a scăpa de toate, nu e pustiul absolut, ci un potenţial infinit pentru creaţie de a apărea şi dispărea, fără ca tu să fi iluzionat dea ea. Ideea de eu, creatorul, cu talentele mele artistice, prin care mă exprim – este o fantezie incredibil de egotistă, nu-i aşa? „Asta e făcută de mine, e a mea” şi ceilalţi spun „O, eşti foarte priceput. Eşti genial.” Cu toate astea multe dintre manifestările artistice tind să fie regurgitări ale unor frici şi dorinţe. Nu prea sunt creative; sunt doar lucruri re-create. Nu vin dintr-o minte goală, ci dintr-un ego, ce nu are un alt mesaj de transmis decât acela că este plin de moarte şi egoism. La nivel universal nu are de transmis alt mesaj decât „Uită-te la mine!” ca persoană, ca ego. Însă vacuitatea minţii are un potenţial infinit de creaţie. Nu trebuie să te gândeşti să creezi lucruri; creaţia poate să aibă loc fără un ego, fără cineva care să o facă – pur şi simplu se întâmplă.

Deci lăsăm creaţia pe sama Dhammei, mai curând decât să ne gândim că e ceva de care să fim responsabili. Tot ce avem de făcut acum, tot ce e necesar să facem – ca persoane, ca oameni (vorbind în mod convenţional) – este să dăm drumul, să nu ne agăţăm. Să abandonăm. Fă binele, abţine-te de la a face răul, fi conştient. Un mesaj destul de simplu.

Vidul şi forma. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Când mintea îţi este tăcută, ascultă şi vei putea auzi sunetul vibrant al minţii – „sunetul tăcerii”. Ce est acest sunet? Este un sunet al urechii sau unul exterior? Este sunetul minţii, al sistemului nervos ori ce este? Orice ar fi este acolo în permanenţă şi poate fi folosit în meditaţie, drept ceva înspre care să ne întoarcem atenţia.

Recunoscând că tot ceea ce apare va şi dispărea, începem să ne uităm la ceea ce nu apare şi dispare, ci este întotdeauna prezent. Dacă începi să te gândeşti la acest sunet, să îi pui un nume, să pretinzi orice fel de realizări derivate din el, atunci, bineînţeles, îl foloseşti în mod greşit. Nu este decât un standard de referinţă pentru atunci când ai atins limitele şi sfârşitul minţii, atât cât o poţi tu observa. Deci, din această perspectivă poţi începe să îl urmăreşti. Poţi gândi şi cu toate astea să auzi acest sunet (asta dacă gândeşti deliberat), însă odată ce te pierzi în gânduri, uiţi de el şi nu îl mai auzi. Aşa că, dacă te pierzi în gânduri, de cum realizezi acest lucru, întoarce-te la acest sunet şi ascultă-l pentru o perioadă îndelungată. Dacă înainte te lăsai dus de emoţiile, de obsesiile ori de obstrucţiile ce apar, acum însă poţi practica, gentil, reflectând cu răbdare asupra condiţiilor particulare ale minţii, ca fiind anicca, dukkha, anattā şi poţi să le abandonezi. E o abandonare gentilă, subtilă, nu o respingere violentă a acestora. Deci atitudinea, înţelegea corectă, este mai importantă decât orice altceva. Nu faceţi prea mare caz în legătură cu „sunetul tăcerii”. Oamenii se entuziasmează crezând că au atins, că au descoperit ceva, însă acest fapt este doar o altă condiţie creată în jurul tăcerii. Aceasta este o practică foarte „rece”, nu una excitantă; folosiţi-o cu îndemânare şi gentileţe pentru abandonare, în loc de a vă agăţa de părerea că aţi atins ceva. Dacă există ceva care să blocheze meditaţia, acel lucru este părerea că prin meditaţie ai atins ceva!

Acum puteţi reflecta asupra condiţiilor minţii şi trupului şi vă puteţi concentra asupra lor. Puteţi „scana” prin corp şi recunoaşte senzaţii, precum vibraţii în mâini sau picioare şi vă puteţi concentra asupra oricărui punct din trup. Simţiţi senzaţia produsă de limbă atingând cerul gurii, a buzei superioare pe buza inferioară sau doar aduceţi în conştiinţă umiditatea cavităţii bucale ori presiunea exercitată de haine pe corpul vostru – aceste senzaţii subtile pe care nu ne sinchisim niciodată să le observăm. Reflectând, concentrându-vă asupra lor, corpul vostru se va relaxa. Corpului uman îi place să fie observat. Apreciază faptul că vă concentraţi asupra lui într-un mod gentil şi paşnic, însă dacă sunteţi nepăsători şi îl detestaţi, începe să devină de nesuportat. Ţineţi minte că trebuie să trăiţi în această structură pentru tot restul vieţii, aşa că ar fi bine să o faceţi cu o atitudine benefică. Spuneţi: „O, trupul nu contează, este doar un lucru dezgustător ce îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Trupul nu contează, mintea e aceea care contează.” Aceasta este o atitudine comună în rândul buddhiştilor! În realitate este nevoie de răbdare pentru a te concentra asupra corpului, atunci când nu o faci din vanitate. Vanitatea vine dintr-o întrebuinţare greşită a corpului, însă această scanare conştientă a corpului este una înţeleaptă. Nu este o fortificare a ego-ului, ci doar un act de bunăvoinţă şi consideraţie pentru un trup viu – care oricum nu îţi aparţine.

Deci, acum meditaţi asupra celor cinci khanda* şi asupra vidului minţii. Investigaţi aceste lucruri, până când înţelegeţi că tot ce apare va dispărea şi este lipsit de sine. Atunci nu vă veţi mai agăţa de nimic despre care să spuneţi că sunteţi voi înşivă şi vă veţi fi eliberat de dorinţa de a vă identifica cu o calitate sau cu o substanţă. Aceasta este eliberarea de naştere şi moarte.

Această cale a înţelepciunii nu este una prin care să cultivaţi concentrarea pentru a intra într-o stare de transă şi să scăpaţi de lucruri. Trebuie să fiţi foarte sinceri în privinţa intenţiilor voastre. Meditaţi că să fugiţi de lucruri? Încercaţi să intraţi într-o stare în care să suprimaţi toate gândurile? Practica înţelepciunii este una deosebit de gentilă ce presupune să permiteţi până şi celor mai oribile gânduri să apară, iar apoi să le abandonaţi. Aveţi o ieşire de urgenţă, o valvă de siguranţă prin care puteţi lăsa să iasă aburii atunci când este prea multă presiune. În mod normal, dacă dormi mult, poţi lăsa din aburi să iasă atunci când visezi. În acest mod însă nu creşti în înţelepciune, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi un animal prostuţ. Te obişnuieşti să faci ceva, apoi te extenuezi şi te prăbuşeşti, apoi te ridici, mai faci ceva şi te prăbuşeşti din nou. Această cale însă este o investigare şi o înţelegere completă a limitărilor condiţiei muritoare a minţii şi a trupului. Prin asta, cultivaţi aptitudinea de a vă întoarce de la condiţionat şi de a vă elibera identitatea din mortalitate.

Străpungeţi astfel iluzia că sunteţi ceva muritor – dar nici nu spun sunteţi creaturi nemuritoare pentru că vă veţi agăţa de această idee! „Adevărata mea natură este una cu Adevărul ultim şi absolut. Sunt una cu Domnul. Adevărata mea natură este Nemurirea, o eternitatea atemporală de extaz.” Observaţi că Buddha s-a abţinut să folosească formule poetice şi inspiraţionale; nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ne ataşam de ele. Ne-am opri la identitatea cu realitatea ultimă, la identitatea cu Dumnezeu sau la extazul etern al Tărâmului Nemuririi şi aşa mai departe. Devii visător când spui astfel de lucruri. E mult mai înţelept însă să urmăreşti tendinţa de a încerca să numeşti, să concepi, ceea ce e de neconceput, pentru a putea să povesteşti cuiva, să descrii, toate astea doar pentru a simţii că ai atins ceva. Este mult mai important să urmăreşti această tendinţă decât să o urmezi. Nu spun nici că nu aţi atins nimic, însă fiţi foarte grijulii şi vigilenţi să nu vă ataşaţi de acestea realizări, pentru că dacă o faceţi, bineînţeles, o să va aducă din nou în pragul disperării.

Dacă sunteţi luaţi de val, din momentul în care aţi realizat asta, opriţi-vă. Bineînţeles nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi sau descurajaţi, ci doar opriţi-vă. Calmaţi-vă şi abandonaţi-o. Aţi observat că oamenii religioşi au unele intuiţii şi devin foarte entuziaşti. Creştinii neoprotestanţi lucesc de fervoare. Foarte impresionant! Trebuie să admit că e impresionant să vezi oameni aşa de radianţi. În buddhism însă, această stare este numită „ saññāvipallāsa” - „nebunia meditaţiei”. Când un învăţător bun te vede în această stare, te pune într-o colibă în pădure şi îţi spune să nu te apropii de nimeni! Îmi aduc aminte că am păţit aşa ceva când eram în Nong Khai, în primul an, înainte să merg la Ajahn Chah. Stând în coliba mea, credeam că sunt deplin iluminat. Credeam că le ştiu pe toate, că le înţeleg pe toate. Eram atât de radiant... însă nu aveam pe nimeni cu cine să vorbesc. Nu vorbeam thailandeză, aşa că nu puteam să îi hărţuiesc pe călugării thailandezi. Dar într-o zi s-a întâmplat să vină în vizită consulul britanic din Vientiane şi cineva l-a adus la coliba mea... şi l-am servit din plin! Stătea stupefiat şi fiind englez, era foarte politicos, iar de fiecare dată când se ridica să plece, nu îl lăsam. Nu mă puteam opri. Eram precum Cascada Niagara – o putere enormă ce se revărsa – şi îmi era cu neputinţă să mă opresc. În cele din urmă a plecat, reuşind cumva să scape. Nu l-am mai văzut niciodată, mă întreb de ce?!

Aşa că atunci când treceţi printr-o astfel de experienţă este important să o recunoaşteţi. Nu e nimic rău în ea dacă ştiţi despre ce e vorba. Aveţi răbdare cu ea, nu o credeţi şi nu vă complaceţi în ea. Puteţi observa că niciodată călugării buddhişti nu povestesc despre „nivelul lor de iluminare” - astfel de lucruri nu se povestesc. Când oamenii ne cer să îi învăţăm, nu predăm despre Iluminare, ci despre Cele Patru Adevăruri Nobile, calea către propria lor iluminare. În zilele noastre sunt tot felul de oameni ce susţin că sunt iluminaţi, că sunt Buddha Maitreya, avatare şi toţi au mulţi discipoli; oamenii sunt foarte creduli. Ceea ce Buddha a subliniat însă, este aceea că trebuie să recunoaştem adevărata natură a lucrurilor, în loc să credem ceea ce ne spun alţii. Aceasta este calea înţelepciunii, pe care explorăm şi investigăm limitele minţii. Priviţi şi vedeţi că „sabbe sańkhara aniccā” - „toate lucrurile condiţionate sunt impermanente”, „sabbe dhammā anattā” - „toate fenomenele sunt lipsite de sine”.

______________________________

* Khanda: cele cinci categorii prin care Buddha a rezumat fiinţa umană şi anume corpul (rūpa), senzaţiile (vedanā), percepţia (saññā), formaţiunile mentale (sańkhārā) şi conştiinţa (viññāņa). În termeni simplii „mintea şi trupul”