CE ESTE NIBBĀNA/NIRVĀṆA?

Dhammadāsa Bhikkhu nu ne-a uitat şi din ne-a trimis din nou un articol, transcrierea unei cuvântări ţinută pe data de 5 septembrie 2010 la World Buddhist University WBU, Bangkok, Thailand.

Subiecte tratate:
‣ O scurtă definiție pentru Nibbāna;
‣ Care este relația dintre Nibbāna, individ și ceilalți?
‣ Ce este Nibbāna parțială?
‣ Care este calea către Nibbāna?

Articolul (putin cam "tehnic" pentru incepatori) poate fi citit aici: http://idisk.mac.com/d_ignat-Public/Articole/Ce_este_Nirvana.pdf

mai multe articole aici:
http://web.me.com/d_ignat/Articole/articole.html

Viaţa lui Buddha - Documentar BBC

Pentru cei care nu l-au vazut deja, documentarul BBC Viaţa lui Buddha se găseşte tradus în limba Română pe "google videos". Nu ştiu exact cine l-a subtitrat în română însă îi adresez sincere mulţumiri.
Mulţi oameni, după o zi de muncă preferă să vadă un film decât să citeasca, aşa că pentru cei interesaţi de astfel de subiecte e bine că există şi documentare bine făcute. Pentru cei ce înţeleg limba engleză există multe surse sin care pot să îşi satisfacă nevoia de Dhamma, ca de exemplu următoarele canale de youtube:
Buddhist Society of Western Australia  Dhammatube   Begintosee (Bhante Vimalaramsi) Alliance for Bhikkhunis Ven. Yuttadhammo Bodhitv.com şi altele.
Vizionare plăcută!

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite (continuare)

Cu privire la articolul anterior, câteva precizări se impun a fi făcute. Aşa cum am arătat intenţia mea nu a fost aceea de a defăima şcolile Mahayana, ci de a împărtăşi felul în care eu, personal înţeleg anumite concepte buddhiste, conţinutul şi evoluţia lor. O părere este doar o părere şi ca toate lucrurile  şi părerile sunt schimbătoare (sabbe sankhara anicca) aşa că a face prea mult caz despre o părere înseamnă să ne agăţăm inutil de ceva efemer, ceea ce nu este deloc înţelept. Adevărul ultim (Dhamma) se află dincolo de aceste păreri efemere. Totuşi, pe calea către adevăr trebuie să pornim de la păreri. Doar descoperirea realităţii ultime risipeşte aceste păreri schimbătoare, însă până atunci trebuie să lucrăm cu ceea ce avem. Nu întâmplător primul element în Nobila Cale în Opt Părţi este Sammaditthi adică vederi, opinii corecte. Înţelegerea mea este că opiniile corecte nu se identifică de la început cu realitatea ultimă, nobila cale fiind un antrenament gradual, un proces dinamic, în care factorii componenţi se sprijină reciproc unii pe alţii, îndreptându-se treptat înspre perfecţiune, astfel că iniţial Sammaditthi înseamnă să te abţii de la a avea vederi, opinii greşite. Suttele sunt explicite în acest sens, prezentându-ne consecinţele nefaste ale adoptării vederilor nihiliste sau eternaliste ce se vehiculau şi acum 2500 de ani, la fel ca şi acum. În final, când toate elementele Căii au ajuns la maturitate, când antrenamentul a ajuns la final, toate instrumentele pot fi abandonate, studentul fiind ferm ancorat în Adevăr. Buddha compara disciplina pe care a predat-o cu o plută cu ajutorul căreia putem traversa râul învolburat al Samsarei, de pe malul pe care ne pândesc tot felul de pericole, înspre malul sigur al Eliberării. Şi oferindu-le spre reflecţie această comparaţie şi-a întrebat discipolii ce cred că ar trebui să facă un discipol după ce a traversat râul, să care pluta cu el gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, ar trebui să o duc cu mine” ori să o abandoneze gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, însă acum, că am trecut râul, ar fi bine să o leg la mal sau să o îngrop în nisip”. Este, cred, evident că odată ce am traversat râul Samsarei nu vom mai avea nici un motiv să ne agăţăm de opiniile şi vederile noastre. Aşa că vederile şi practicile diferitelor şcoli buddhiste, chiar dacă diferă între ele, servesc aceluiaşi scop – sunt plute de care să ne ţinem când traversăm râul învolburat al Samsarei. Religiile sunt vehicule, ceea ce contează este destinaţia.

Buddha, Dumnezeu, Bodhisattva, Nirvana, sunt pentru un om de rând, aşa ca noi, doar nişte concepte abstracte, nişte opinii ce variază în conţinut de la individ la individ, în funcţie de experienţa, educaţia şi cultura la care am fost expuşi. Atâta timp cât nu am experimentat ca realităţi în noi înşine aceste lucruri, vor rămâne doar nişte presupuneri.

În concluzie, a discuta contradictoriu pe marginea interpretărilor şi idealurilor diverselor tradiţii buddhiste şi nu numai, înseamnă a deturna aceste instrumente de la scopul pentru care ele există. Idealurile trebuie urmate şi instrumentele folosite.

Adepţi ai diferitelor tradiţii spirituale discută în contradictoriu, fiecare afirmând superioritatea căii sale. Ce cred eu că este esenţial este modul în care practicăm. Dacă prin modul nostru de practică creăm discordie, suferinţă pentru alţii sau pentru noi înşine, acea cale fie că nu este una bună, fie nu o practicăm corect. O cale de factură buddhistă, atunci când este practicată duce la bunăstare, armonie, compasiune, acceptare, pace şi înţelegere. Să nu uităm că în numele buddhismului nu s-a purtat nici un război, nu s-a vărsat nici o picătură de sânge.

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite

Chiar dacă în România buddhismul este foarte slab reprezentat şi nu este un fenomen de amploare, problema pe care diferenţele dintre doctrinele considerate a aparţine familei buddhiste prezintă importanţă. În general aceste diferenţe aprind spiritele celor care abia l-au descoperit şi nu au apucat să îşi formeze o vedere de ansamblu asupra evoluţiei în timp şi spaţiu a buddhismului.

Cea mai semnificativă dintre ele şi care cu siguranţă dă naştere la multe discuţii contradictorii printre proaspeţii studenţi ai variatelor şcoli este antagonismul Mahayana – Hinayana. Mahayana – aşa cum foarte bine ştim înseamnă „Marele vehicul” şi mai este numit şi „bodhisattvayana” - Vehiculul bodhisattvaşilor. Hinayana, în cele mai blânde traduceri este înţeles ca fiind vehiculul mic, însă termenul sanscrit „hina” înseamnă „de slabă calitate”, „deficient”, „abject” şi era folosit cu conotaţii depreciative, desemnând sectele non-Mahayana. În prezent termenul este folosit cu referire la şcoala Theravada, cu înţelesul de „micul vehicul” pentru a sublinia diferenţele doctrinare (cu toate că există voci ce susţin că nu ar exista identitate şi chiar în 1950 World Fellowship of Buddhists a stabilit în unanimitate că termenul nu trebuie folosit cu referire la Theravada).

Şi totuşi ce face ca aceste tradiţii buddhiste să fie atât de diferite – idealurile pe care le arborează. Mahayaniştii aspiră să devina buddha şi astfel să ajute toate fiinţele sensibile să se elibereze din ciclul naşterii şi al morţii, iar Theravadinii aspiră să devină arahaţi, adică pur şi simplu să se elibereze. O persoană ce asipră să devină un buddha se numeşte un bodhisattva.

Pentru a nu ne lansa în discuţii dogmatice aprinse şi inutile, sugerez să abordăm problema aşa cum însuşi Buddha a recomandat în Kalama sutta (AN 3.65), apelând la propriul nostru bun simţ, la raţiune şi la înţelegerea dobândită prin observarea naturii umane, a evoluţiei diverselor curente şi filozofii în timp.

Ce este cert cred, pentru toată lumea, e că faptul că Buddha nu a predat buddhismul. El a (re)descoperit un drum, şi l-a arătat celor interesaţi. Nu era un drum uşor de găsit: un drum către un oraş antic, cum se spune într-o sutta, şi ne putem imagina cam cum ar arăta un drum neumblat de mult, uitat în întunericul junglei tropicale. De fapt, acest drum era atât de greu de detectat prin vegetaţia luxuriantă, încât însuşi Buddha, după iluminare a ezitat să îl arate altora, gândind: „Această Doctrină ce am dobândit-o este profundă, greu de văzut, greu de realizat, aducătoare de pace, rafinată, dincolo de orizontul presupunerilor, subtilă, destinată celor înţelepţi ... Aceasta Doctrină nu este ușor de realizat de către acei copleșiți de aversiune și pasiune.” (SN 6.1). Văzând însă că există şi oameni cu puţin praf în ochi, oameni care sunt capabili să o intuiască şi astfel să se elibereze, a decis totuşi să predea lumii Calea de Mijloc. Asta este ceea ce a predat Buddha: calea de mijloc între complacerea în plăcerile senzoriale şi automutilare. Calea prin care putem depăşi suferinţa şi iluzia egoului, a sinelui permanent şi imuabil.

Buddhismul, pe de altă parte este modul în care oamenii au înţeles să conserve şi să transmită posterităţii descoperirea şi învăţăturile lui Buddha. Şi totuşi, dacă Buddha a predat o singură cale, Calea de Mijloc, de unde atâtea diferenţe, de unde atâtea căi subsecvente. Poi, să ne uităm nu foarte departe, la prietenii noştri creştini. Nici una dintre multele secte creştine nu susţine că practică învăţăturile unui alt Iisus, ori că au o altă biblie, cu toate astea susţin că diferenţele dintre ele sunt ireconciliabile. Este evident că, unul dintre factorii ce produc o schismă este interpretarea diferită a unor practici, concepte sau texte sacre. După moartea lui Buddha, a urmat o perioadă de aproximativ 100 de ani de buddhism nesectarian. Ulterior, diferenţele în interpretarea anumitor concepte sau reguli monastice au făcut obiectul analizei în cadrul conciliilor buddhiste. Primul astfel de conciliu a avut loc la aproximativ 100 de ani după moartea (parinibbana) lui Buddha şi cu această ocazie discipolii de frunte ai săi au recitat din memorie cuvântările ţinute în diverse locuri şi cu variate ocazii şi corectându-se reciproc au stabilit forma finală ce avea să fie transmisă posterităţii oral, până în secolul I î.e.n. când, cu ocazia celui de al IV-la conciliu, acestea au fost scrise pentru prima dată. Este rezonabil a crede că în această perioadă, unele texte au putut fi alterate sau adăugate noi texte, însă comparând diversele versiuni ale sutrelor din Canonul Pali, corpul canonic al Tradiţiei Theravada şi singura colecţie care s-a păstrat în întregime, cu omonimele lor din corpul canonic al altor secte timpurii precum şi cu agamele traduse în limba chineză, s-a ajuns la concluzia că textele din Canonul Pali, în special Sutta Pitaka şi Vinaya Pitaka reprezintă cu suficientă acurateţe ceea ce Buddha a predat efectiv acum 2500 de ani. Drept urmare, toate tradiţiile buddhiste recunosc autenticitatea canonului Pali, chiar dacă şcolile Mahayana îl consideră incomplet. Astfel, ca orice căutători ai adevărului ce doresc să evite superstiţiile şi miturile nefundamentate pe fapte istorice, putem să ne sprijinim cu încredere pe Canon, considerându-l, daca nu tocmai cuvintele Celui Binecuvântat, cel mai apropiat lucru posibil.

În Canonul Pali, cuvântul „bodhisattva” apare ocazional, cu referire la cel care avea să devină Buddha anterior Iluminării sale, adesea în formula „înainte, pe când nu eram decât un bodhisattva neiluminat”. Povestea celui ce avea să devină Buddha începe cu mult timp în urmă: 4 eoni şi 100.000 de kalpa (potrivit cosmologiei buddhiste un univers are o durată de existenţă de un kalpa) când, în prezenţa precedentului Buddha, Dipankara, eroul din poveştile Jataka este inspirat de prezenţa magnifică a acestuia şi ia hotărârea de a ajunge un buddha la rândul său, refuzând astfel să atingă Iluminarea şi să se elibereze din ciclul renaşterii. În multele vieţi ce au urmat, bodhisattvaşul a cultivat cele 10 paramita aducându-le la perfecţiune, până când, născându-se ca Siddhattha Gotama a atins buddheitatea. Aşadar, idealul de a deveni un buddha nu este incompatibil cu buddhismului timpuriu, deşi în Tipitaka nu se relatează nimic despre astfel de aspiranţi sau despre modul de practică specific unui bodhisattva.

Buddhiştii din toate timpurile au spus că un Buddha apare rar în lume şi că apare doar atunci când Dhamma a dispărut complet. Buddha însuşi nu i-a îndemnat pe discipolii lui să devină buddha, ci i-a îndemnat să practice diligent pentru a se elibera, pentru a atinge stadiul de arahaţi.

Dacă stăm să ne gândim, să ajungi un buddha nu e o treabă uşoara, iar o persoană care încă se luptă încă cu meschinăriile caracterului său, cu ataşamentele, aversiunea şi iluziile ce îl înrobesc nu pare a fi foarte realistă atunci când refuză eliberarea şi se ambiţionează să devină un buddha. Cu totul cufundaţi în ignoranţă şi iluzie putem face tot felul de aspiraţii către idealuri ce sună frumos, şi despre care avem doar nişte idei vagi şi nerealiste. O abordare mai realistă îmi pare aceea de a muncii pentru propria eliberare şi în tot acest timp să îi ajuţi pe ceilalţi, în măsura posibilităţilor: să îi inspiri, să îi sfătuieşti, ca ei înşişi să înceapă să lucreze pentru propria lor eliberare. Nimeni nu poate face această muncă în locul lor. Buddha însuşi nu a putut face această muncă în locul nimănui şi nici nu este consemnat în suttele buddhiste timpurii că ar fi susţinut că o poate face, ba chiar a afirmat în mod constant contrariul. Un astfel de aspirant nerealist ar putea fi asemănat cu un invalid într-un imobil incendiat, care deşi abia se târăşte şi este foarte posibil să nu apuce să iasă el însuşi din foc, urlă în gura mare că vrea să îi salveze pe toţi bolnavii. Este un ideal frumos, însă nerealist.

Unul dintre jurămintele unui bodhisattva este acela de a a salva, de a aduce pe calea iluminării toate fiinţele sensibile, chiar dacă acestea sunt nenumărate. Scrierile buddhiste ale tuturor tradiţiilor spun că următorul Buddha, ce va urma este Metteyya (Maitreya, Japma, Ajita Bodhisattva) şi care în prezent aşteaptă în Paradisul Tusita. Deci aspiranţii la buddheitate vor avea încă mult timp de aşteptat, pentru că şi Dharma lui Maitreya Buddha va trebui să dispară înainte ca un alt buddha să apară în lume. Şi dacă tot am adus discuţia în sfera idealului, nu ar fi mai simplu să devină toate fiineţele arahaţi şi astfel să nu mai fie nevoie de un şir interminabil de bodhisattva care să aştepte iluminarea pentru a le salva? Nu ar fi minunat ca toată lumea să atingă pacea absolută a nibbanei? Doar cu toţii facem astfel de aspiraţii atunci când practicăm Metta sau cand facem dedicaţii de merite...

Evident, pentru a rezolva aceste mici dileme dogmatice, bodhisattva au fost transformaţi în fiinţe celeste, asemănători sfinţilor creştini, care veghează asupra practicanţilor, îi ocrotesc şi le ascultă rugăciunile.

Între cel de-al 2-lea şi cel de-al 3-lea conciliu buddhist s-a produs prima mare schismă, apărând sectele Sthaviravada şi Mahasanghika, cea de a doua sectă aducând noi idealuri care să răspundă preferinţelor intelectualilor vremii printre care şi superioritatea idealului de bodhisattva faţă de acela al arahatului. Pentru a dovedi această presupusă superioritate şi imperfecţiunea unui arahat, s-au afirmat „cele 5 erezii”: 1 că un arahat poate avea poluţii nocturne, fiind vizitat în somn de alte fiinţe; 2 că poate avea dubii; 3 că poate avea ignoranţă; 4 că poate fi făcut de alţii să înţeleagă şi 5 că poate da naştere Căii, văicărindu-se „O! Agonie...!”. Deşi formularea e ambiguă şi nu există prea multe informaţii cu privire la înţelesul acestor afirmaţii, încercarea de denigrare este evidentă. Ulterior, una din sectele ce s-au desprins din Mahasanghika a formulat şi ideea că bodhisattvaşii sunt fiinţe celeste, idei care au fost preluat mai apoi de şcolile Mahayana.

Nu mi se pare nejustificat să ne imaginăm că anumite noi idealuri au fost fundamentate ulterior pe sutre compuse de discipoli şi atribuite lui Buddha (asta ar explica şi apariţia unor sutre aberante în care se descrie cum Buddha şi-a înfăşurat penisul de trei ori în jurul muntelui Meru pentru a-şi dovedi virilitatea http://sdhammika.blogspot.com/2010/08/strangest-sutra-of-them-all.html ). Dacă am aduna toate cuvântările ce îi sunt atribuite lui Buddha am consta probabil că ar fi fost cu neputinţă ca un om să rostească atâtea cuvinte într-o singură viaţă, decât dacă ar fi vorbit în continuu. În momentul în care argumentăm că puterile speciale ale lui Buddha i-ar fi putut permite acest lucru am păşit deja în sfera arbitrariului, orice text putându-i fi atribuit ulterior cu condiţia să fim dispuşi să credem că a fost păstrat ascuns şi revelat de către fiinţe celeste anumitor persoane speciale.

Poate că încercarea mea de a face un scurt rezumat din punct de vedere istoric al evoluţiei idealurilor buddhiste nu este una dintre cele mai exacte, eu nefiind nici pe departe un expert în astfel de probleme delicate. În cele de mai sus, însă m-am străduit să creionez imaginea pe care eu însumi mi-am făcut-o, adunând informaţii din studiile altora, aşa că informaţiile oferite pot conţine unele erori pe care mi le asum şi pentru care îmi cer scuze. Totodată îmi cer scuze şi faţă de aceia care se vor simţii lezaţi, care vor simţii că idealurile lor au fost întinate, depreciate. Credeţi-mă, ştiu cum e... Mai ştiu însă şi că orice om care, practicând o cale buddhistă încearcă să devină ceva, un arahat, un bodhisattva, nu a înţeles cu adevărat calea. Pe această cale nu devii nimic. Pe această cale distrugi iluzia devenirii, te eliberezi de tendinţa de a te identifica cu emoţiile, cu ideile cu trupul tău. Realitatea ultimă e că nu există nimeni înăuntru – Anatta – vidul – şi asta e valabil şi pentru un Buddha şi pentru un arahat.

De multe ori, oamenii, prietenii, fac şi spun lucruri revoltătoare, lucruri care poate te fac să tremuri de furie. Când m-am „convertit” la buddhism am crezut că o sa devin un om mai bun şi o vreme chiar m-am comportat ca şi cum aş fi fost. Zâmbitor şi răbdător... Aşa credeam că trebuie să fie un buddhist. Credeam că trebuie să devin aşa. Ne uităm la marii maeştrii tibetani, Zen sau Theravadini şi citind pe chipul lor pacea şi compasiunea ne închipuim că un buddhist nu trebuie să simtă aversiune sau dorinţă.. Acea pace, însă, nu vine din absenţa acestor emoţii negative, ci din cunoaşterea faptului că acele emoţii nu sunt „eu”, „al meu”. Când ştii acest lucru, acel gând, acea emoţie se stinge. A apărut datorită unor condiţii şi a dispărut urmând aceleaşi legi, nu îţi aparţine, aşa că nu e nevoie să faci caz de ea. În acest mod, nu vei mai crea condiţii pentru ca dorinţa, aversiunea şi ignoranţa să apară şi atunci vei atinge nirvana. În sfârşit, vei înţelege că nu poţi devenii nimic...

Motivul pentru care am scris acest text nu este acela de a oferi nişte răspunsuri ci de a ridica nişte întrebări. Rog cititorii cărora le-am trezit interesul să cerceteze de unii singuri aceste probleme din surse mai de încredere şi să nu mă creadă pe cuvânt.

Vidul şi forma. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Când mintea îţi este tăcută, ascultă şi vei putea auzi sunetul vibrant al minţii – „sunetul tăcerii”. Ce est acest sunet? Este un sunet al urechii sau unul exterior? Este sunetul minţii, al sistemului nervos ori ce este? Orice ar fi este acolo în permanenţă şi poate fi folosit în meditaţie, drept ceva înspre care să ne întoarcem atenţia.

Recunoscând că tot ceea ce apare va şi dispărea, începem să ne uităm la ceea ce nu apare şi dispare, ci este întotdeauna prezent. Dacă începi să te gândeşti la acest sunet, să îi pui un nume, să pretinzi orice fel de realizări derivate din el, atunci, bineînţeles, îl foloseşti în mod greşit. Nu este decât un standard de referinţă pentru atunci când ai atins limitele şi sfârşitul minţii, atât cât o poţi tu observa. Deci, din această perspectivă poţi începe să îl urmăreşti. Poţi gândi şi cu toate astea să auzi acest sunet (asta dacă gândeşti deliberat), însă odată ce te pierzi în gânduri, uiţi de el şi nu îl mai auzi. Aşa că, dacă te pierzi în gânduri, de cum realizezi acest lucru, întoarce-te la acest sunet şi ascultă-l pentru o perioadă îndelungată. Dacă înainte te lăsai dus de emoţiile, de obsesiile ori de obstrucţiile ce apar, acum însă poţi practica, gentil, reflectând cu răbdare asupra condiţiilor particulare ale minţii, ca fiind anicca, dukkha, anattā şi poţi să le abandonezi. E o abandonare gentilă, subtilă, nu o respingere violentă a acestora. Deci atitudinea, înţelegea corectă, este mai importantă decât orice altceva. Nu faceţi prea mare caz în legătură cu „sunetul tăcerii”. Oamenii se entuziasmează crezând că au atins, că au descoperit ceva, însă acest fapt este doar o altă condiţie creată în jurul tăcerii. Aceasta este o practică foarte „rece”, nu una excitantă; folosiţi-o cu îndemânare şi gentileţe pentru abandonare, în loc de a vă agăţa de părerea că aţi atins ceva. Dacă există ceva care să blocheze meditaţia, acel lucru este părerea că prin meditaţie ai atins ceva!

Acum puteţi reflecta asupra condiţiilor minţii şi trupului şi vă puteţi concentra asupra lor. Puteţi „scana” prin corp şi recunoaşte senzaţii, precum vibraţii în mâini sau picioare şi vă puteţi concentra asupra oricărui punct din trup. Simţiţi senzaţia produsă de limbă atingând cerul gurii, a buzei superioare pe buza inferioară sau doar aduceţi în conştiinţă umiditatea cavităţii bucale ori presiunea exercitată de haine pe corpul vostru – aceste senzaţii subtile pe care nu ne sinchisim niciodată să le observăm. Reflectând, concentrându-vă asupra lor, corpul vostru se va relaxa. Corpului uman îi place să fie observat. Apreciază faptul că vă concentraţi asupra lui într-un mod gentil şi paşnic, însă dacă sunteţi nepăsători şi îl detestaţi, începe să devină de nesuportat. Ţineţi minte că trebuie să trăiţi în această structură pentru tot restul vieţii, aşa că ar fi bine să o faceţi cu o atitudine benefică. Spuneţi: „O, trupul nu contează, este doar un lucru dezgustător ce îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Trupul nu contează, mintea e aceea care contează.” Aceasta este o atitudine comună în rândul buddhiştilor! În realitate este nevoie de răbdare pentru a te concentra asupra corpului, atunci când nu o faci din vanitate. Vanitatea vine dintr-o întrebuinţare greşită a corpului, însă această scanare conştientă a corpului este una înţeleaptă. Nu este o fortificare a ego-ului, ci doar un act de bunăvoinţă şi consideraţie pentru un trup viu – care oricum nu îţi aparţine.

Deci, acum meditaţi asupra celor cinci khanda* şi asupra vidului minţii. Investigaţi aceste lucruri, până când înţelegeţi că tot ce apare va dispărea şi este lipsit de sine. Atunci nu vă veţi mai agăţa de nimic despre care să spuneţi că sunteţi voi înşivă şi vă veţi fi eliberat de dorinţa de a vă identifica cu o calitate sau cu o substanţă. Aceasta este eliberarea de naştere şi moarte.

Această cale a înţelepciunii nu este una prin care să cultivaţi concentrarea pentru a intra într-o stare de transă şi să scăpaţi de lucruri. Trebuie să fiţi foarte sinceri în privinţa intenţiilor voastre. Meditaţi că să fugiţi de lucruri? Încercaţi să intraţi într-o stare în care să suprimaţi toate gândurile? Practica înţelepciunii este una deosebit de gentilă ce presupune să permiteţi până şi celor mai oribile gânduri să apară, iar apoi să le abandonaţi. Aveţi o ieşire de urgenţă, o valvă de siguranţă prin care puteţi lăsa să iasă aburii atunci când este prea multă presiune. În mod normal, dacă dormi mult, poţi lăsa din aburi să iasă atunci când visezi. În acest mod însă nu creşti în înţelepciune, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi un animal prostuţ. Te obişnuieşti să faci ceva, apoi te extenuezi şi te prăbuşeşti, apoi te ridici, mai faci ceva şi te prăbuşeşti din nou. Această cale însă este o investigare şi o înţelegere completă a limitărilor condiţiei muritoare a minţii şi a trupului. Prin asta, cultivaţi aptitudinea de a vă întoarce de la condiţionat şi de a vă elibera identitatea din mortalitate.

Străpungeţi astfel iluzia că sunteţi ceva muritor – dar nici nu spun sunteţi creaturi nemuritoare pentru că vă veţi agăţa de această idee! „Adevărata mea natură este una cu Adevărul ultim şi absolut. Sunt una cu Domnul. Adevărata mea natură este Nemurirea, o eternitatea atemporală de extaz.” Observaţi că Buddha s-a abţinut să folosească formule poetice şi inspiraţionale; nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ne ataşam de ele. Ne-am opri la identitatea cu realitatea ultimă, la identitatea cu Dumnezeu sau la extazul etern al Tărâmului Nemuririi şi aşa mai departe. Devii visător când spui astfel de lucruri. E mult mai înţelept însă să urmăreşti tendinţa de a încerca să numeşti, să concepi, ceea ce e de neconceput, pentru a putea să povesteşti cuiva, să descrii, toate astea doar pentru a simţii că ai atins ceva. Este mult mai important să urmăreşti această tendinţă decât să o urmezi. Nu spun nici că nu aţi atins nimic, însă fiţi foarte grijulii şi vigilenţi să nu vă ataşaţi de acestea realizări, pentru că dacă o faceţi, bineînţeles, o să va aducă din nou în pragul disperării.

Dacă sunteţi luaţi de val, din momentul în care aţi realizat asta, opriţi-vă. Bineînţeles nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi sau descurajaţi, ci doar opriţi-vă. Calmaţi-vă şi abandonaţi-o. Aţi observat că oamenii religioşi au unele intuiţii şi devin foarte entuziaşti. Creştinii neoprotestanţi lucesc de fervoare. Foarte impresionant! Trebuie să admit că e impresionant să vezi oameni aşa de radianţi. În buddhism însă, această stare este numită „ saññāvipallāsa” - „nebunia meditaţiei”. Când un învăţător bun te vede în această stare, te pune într-o colibă în pădure şi îţi spune să nu te apropii de nimeni! Îmi aduc aminte că am păţit aşa ceva când eram în Nong Khai, în primul an, înainte să merg la Ajahn Chah. Stând în coliba mea, credeam că sunt deplin iluminat. Credeam că le ştiu pe toate, că le înţeleg pe toate. Eram atât de radiant... însă nu aveam pe nimeni cu cine să vorbesc. Nu vorbeam thailandeză, aşa că nu puteam să îi hărţuiesc pe călugării thailandezi. Dar într-o zi s-a întâmplat să vină în vizită consulul britanic din Vientiane şi cineva l-a adus la coliba mea... şi l-am servit din plin! Stătea stupefiat şi fiind englez, era foarte politicos, iar de fiecare dată când se ridica să plece, nu îl lăsam. Nu mă puteam opri. Eram precum Cascada Niagara – o putere enormă ce se revărsa – şi îmi era cu neputinţă să mă opresc. În cele din urmă a plecat, reuşind cumva să scape. Nu l-am mai văzut niciodată, mă întreb de ce?!

Aşa că atunci când treceţi printr-o astfel de experienţă este important să o recunoaşteţi. Nu e nimic rău în ea dacă ştiţi despre ce e vorba. Aveţi răbdare cu ea, nu o credeţi şi nu vă complaceţi în ea. Puteţi observa că niciodată călugării buddhişti nu povestesc despre „nivelul lor de iluminare” - astfel de lucruri nu se povestesc. Când oamenii ne cer să îi învăţăm, nu predăm despre Iluminare, ci despre Cele Patru Adevăruri Nobile, calea către propria lor iluminare. În zilele noastre sunt tot felul de oameni ce susţin că sunt iluminaţi, că sunt Buddha Maitreya, avatare şi toţi au mulţi discipoli; oamenii sunt foarte creduli. Ceea ce Buddha a subliniat însă, este aceea că trebuie să recunoaştem adevărata natură a lucrurilor, în loc să credem ceea ce ne spun alţii. Aceasta este calea înţelepciunii, pe care explorăm şi investigăm limitele minţii. Priviţi şi vedeţi că „sabbe sańkhara aniccā” - „toate lucrurile condiţionate sunt impermanente”, „sabbe dhammā anattā” - „toate fenomenele sunt lipsite de sine”.

______________________________

* Khanda: cele cinci categorii prin care Buddha a rezumat fiinţa umană şi anume corpul (rūpa), senzaţiile (vedanā), percepţia (saññā), formaţiunile mentale (sańkhārā) şi conştiinţa (viññāņa). În termeni simplii „mintea şi trupul”