Generozitatea mai întâi

o prelegere de Thanissaro Bhikkhu – martie 2003

Acum câțiva ani am fost interpretul lui Ajaan Suwat la o retragere (un curs intensiv de meditație). După două sau trei zile, s-a întors către mine și mi-a spus: „Am observat că oamenii ăștia au o expresie atât de severă când meditează”. Dacă te-ai fi uitat atunci prin încăpere ai fi văzut că toți oamenii stăteau foarte serioși, țepeni, cu pleoapele strânse. Era aproape ca și cum ar fi avut scris pe frunte Nirvana sau moartea.

Ajaan Suwat a explicat aceste grimase prin faptul că occidentalii abordează meditația buddhistă fără o introducere corespunzătoare în învățăturile buddhiste. Nu știu ce înseamnă, potrivit învățăturii lui Buddha, să fii generos; nu au experiență în cultivarea virtuții conform preceptelor buddhiste. Au „venit” la învățăturile lui Buddha fără a le fi testat în viața de zi cu zi, așa că nu au acel sentiment de încredere de care este nevoie pentru a trece cu bine de părțile grele ale meditației. Ei cred însă, că trebuie să te bazezi doar pe voință.

Dacă privești la modul în care meditația, virtutea și generozitatea sunt predate în vest, o să vezi că aceasta se face exact în ordine inversă față de Asia. Aici, în vest, oamenii se înscriu întâi la un curs de meditație și doar atunci când ajung la centrul de meditație află că va trebui să respecte niște precepte pe perioada retragerii. Apoi, chiar la sfârșitul cursului află că înainte să fie lăsați să plece acasă, va trebui să fie generoși. Totul e pe dos.

În Thailanda, primul contact al copiilor cu buddhismul, imediat după ce au învățat cum să își arate respectul, este generozitatea. Poți vedea părinții luându-și copiii de mână în timp ce un călugăr trece colectând mâncare, ridicându-le mâna și ajutându-i să pună o lingură de orez în bolul călugărului. În timp, pe măsură ce copilul începe să o facă de unul singur, procesul devine din ce în ce mai puțin mecanic, iar după o vreme începe să guste din plăcerea de a dărui.

La început, această plăcere poate părea contraintuitivă. Ideea că ai putea dobândi plăcere dăruind lucruri nu apare automat în mintea unui copil. Dar stăruind în practică, îți dai seama că e adevărat. Până la urmă, dacă dăruiești ești bogat. Darul este dovada că ai mai mult decât suficient și, în același timp, îți consolidează valoarea ta ca persoană. Înseamnă că poți fi de folos altor oameni. Acțiunea de a dărui crează în minte, de asemenea, o senzație de nemărginire, pentru că lumea în care trăim este creată de acțiunile noastre și actul dăruirii crează o lume spațioasă: o lume în care generozitatea este un principiu operațional, o lume unde oamenii au mai mult decât suficient, suficient pentru a împărți. Iar asta crează o senzație plăcută în minte.

De aici, copiii sunt expuși la virtute: la respectarea preceptelor. Din nou, din perspectiva unui copil apare contraintuitivă ideea că poți dobândi fericire abținându-te de la a face anumite lucruri care ți-ar place să le faci – ca de pildă atunci când ai dori să iei ceva, sau atunci când ai dori să minți, ca să eviți rușinea sau să te protejezi de critici sau pedepse. În timp însă, începi să descoperi că da, există un sentiment de fericire, de bunăstare ce vine din respectarea principiilor, din inexistența nevoii de a acoperi minciuni, din evitarea acțiunilor nepotrivite, din sentimentul că ești deasupra acestui fel de acțiuni.

Astfel că, în momentul în care ai ajuns la meditație, cunoscând generozitatea și virtutea, deja ai descoperit că există forme de fericire contraintuitive în lume. Dacă ai fost antrenat prin expunere la învățăturile lui Buddha, cunoști fericirea profundă ce vine din dăruire, din abținerea de la acțiuni nepotrivite, indiferent de cât de mult le-ai dori. Astfel, în momentul în care ai venit să meditezi ai deja dezvoltată o oarecare încrede, că până acum Buddha a avut dreptate, așa că te gândești că ar putea să aibă dreptate și în privința meditației.

Această încredere este aceea care îți permite să depășești dificultățile de la început: distracțiile, durerea. În același timp, vastitatea creată de generozitate, îți oferă cadrul mental potrivit pentru practica concentrării, precum și pentru cea a cunoașterii intuitive. Atunci când te așezi să meditezi, ce fel de minte ai? Mintea pe care ai creat-o prin acțiuni generoase și virtuoase. O minte spațioasă, nu una îngustă a unui om ce nu are suficient. O minte spațioasă a unui om ce are destul, astfel încât poate să dăruiască și altora, o minte a unui om care nu regretă și nici nu ascunde acțiunile trecute. Pe scurt, o minte a unei persoane ce realizează faptul că adevărata fericire nu presupune o dihotomie între propria bunăstare și bunăstarea celorlați.

Ideea că fericirea trebuie să conste fie în a face lucruri doar pentru sine, animat de egoism, fie pentru ceilalți sacrificându-te pe sine – dihotomia dintre cele două – este o idee foarte „occidentală”, însă este în antiteză cu învățăturile lui Buddha. Potrivit acestora din urmă, adevărata fericire este ceva ce, prin natura ei, se răspândește. Lucrând pentru propria, adevărată bunăstare, lucrezi pentru bunăstarea celorlalți și lucrând pentru bunăstarea celorlalți, lucrezi pentru pentru propria-ți bunăstare. Generozitatea aduce recompense. Respectarea preceptelor, a principiilor, protejarea celorlalți de propriile acțiuni nepotrivite, profită de asemenea. Câștigi atenție, prețuire și respect de sine. Te protejezi pe tine însuți.

În acest mod, abordezi meditația pregătit să aplici aceleași principii în cultivarea păcii interioare și a cunoașterii intuitive. Realizezi că meditația nu este un demers egoist, ci prin asta încerci să îți înțelegi lăcomia, aversiunea și iluziile, pentru a le controla, ceea ce înseamnă că nu vei fi singura persoană ce va avea de câștigat din practica meditației. Pe măsură ce devii mai atent, mai alert, mai priceput în dezrădăcinarea obstrucțiilor mentale, oamenii din jurul tău sunt din ce în ce mai puțin expuși la acestea. Va fi mai puțină lăcomie, mânie, iluzie în acțiunile tale și astfel oamenii din jurul tău vor suferi mai puțin. Meditația ta este un dar oferit lor.

Calitatea generozității, caga în limba Pali, este inclusă în multe seturi de învățături Dhamma. Unul din aceste seturi este cel referitor la conduita ce conduce la o renaștere norocoasă. Această învățătură nu se aplică numai renașterii ce vine după moarte, ci de asemenea stărilor existenței, stărilor mentale pe care le creezi tu însuți în fiecare clipă, în care te stabilești în fiecare clipă. Tu creezi lumea în care trăiești prin acțiunile tale. Fiind generos – nu doar în privința lucrurilor materiale, ci și în ceea ce privește timpul tău, energia ta, iertarea, și dorința de a fi corect față de alții – creezi o lume bună. Dacă obiceiurile tale tind înspre a fi zgârcit, ele crează o lume îngustă, pentru că în această lume nu există niciodată destul. Întotdeauna lipsește puțin dintr-asta, puțin dintr-aia, ori există o temere că vei pierde ceva sau ceva îți va fi luat. Deci atunci când nu ești generos creezi o lume îngustă, plină de frică, opusă celei încrezătoare, cuprinzătoare, pe care o creezi prin dărnicie. Generozitatea este de asemenea una dintre bogățiile nobile, pentru că ce este de fapt bogăția, decât sentimentul că ai mai mult decât suficient? Mulți dintre oamenii care sunt din punct de vedere material săraci, sunt, în privința atitudinii, foarte bogați. Și mulți dintre oamenii care au foarte multă bogăție materială sunt extrem de săraci. Ei sunt aceia care nu au niciodată destul, care întotdeauna au nevoie de mai multă securitate, de mai multe provizii. Aceia sunt oamenii care trebuie să își construiască ziduri în jurul caselor, care trebuie să locuiască în comunități împrejmuite, de frică că alții ar putea să le ia ceea ce au. Acest mod de viață este unul extrem de sărac. Însă dacă practici generozitatea realizezi că te poți descurca și cu mai puțin și că poți găsi plăcere în a dărui altora. Chiar acolo se regăsește sentimentul bogăției, în faptul că ai mai mult decât suficient.

În același timp dobori barierele create de tranzacțiile monetare. Cineva îți dă ceva, iar tu trebuie să dai bani în schimb – chiar aici este bariera, Altfel, dacă nu ai plăti, obiectul respectiv nu ar veni la tine peste această barieră. Dar dacă dăruiești ceva, dobori această barieră. Devii parte din familia extinsă a acelei persoane. În Thailanda, formula de adresare pe care laicii o folosesc față de călugări este aceeași pe care o folosesc față de rude. Darul întreținerii crează un sentiment de rudenie.

Mănăstirea în care am stat – și aici mă refer atât la călugări cât și la susținătorii laici – era o mare familie. Și asta este la fel în privința multor mănăstiri din Thailanda. Exista un sentiment de rudenie, o absență a barierelor.

Se vorbește atât de mult în prezent despre „interconexiune”. De multe ori aceasta este explicată prin învățătura despre apariția condiționată, care însă e un mod nepotrivit de a folosi această învățătură. Apariția condiționată ne învață conexiunea dintre ignoranță și suferință, dintre dorință și suferință. Această conexiune se află în interiorul minții și pe aceasta trebuie să o tăiem deoarece aceasta perpetuează suferința în nenumărate cicluri. Dar mai există încă un fel de conexiune, una intenționată ce rezultă din acțiunile noastre. Aceasta este conexiunea kammei. Acum, aici în occident, adesea avem o problemă cu învățătura kammei și poate din această cauză vrem o învățătură despre interconexiune fără kamma. Așa că încercăm să găsim în altă parte din învățăturile lui Buddha o bază rațională pentru interconexiune, însă baza reală pentru sentimentul conexiunii apare prin kamma. Când interacționezi cu o altă persoană se face o conexiune.

Această conexiune poate fi una pozitivă ori una negativă, în funcție de intenție care ne animă. Acționând animat de generozitate, creezi o conexiune pozitivă, una utilă, o conexiune cu privire la care te bucuri că nu are bariere, o conexiune datorită căreia lucrurile bune pot curge nestingherite dintr-o parte într-alta. În situația kammei nepotrivite, creezi o conexiune, deschizi o poartă, pe care mai devreme sau mai târziu vei regreta că ai deschis-o. Există o zicală în Dhammapada, potrivit căreia o mână fără nici o rană poate să țină otrava fără a se răni. Cu alte cuvinte, dacă nu ai kamma rea, rezultatele kammei rele nu pot să vină la tine. Dar dacă ai o rană la mână, atunci dacă ții otrava aceasta se va strecura prin rană și te va ucide. Kamma nepotrivită este exact la fel. Este o poartă prin care lucrurile otrăvitoare pot intra.

Principiul opus de asemenea funcționează. Dacă este o conexiune bazată pe comportament potrivit va fi o conexiune bună. Acest fel de conexiune pozitivă începe cu generozitatea și crește odată cu darul virtuții. Așa cum a spus Buddha, atunci când respecți preceptele cu orice preț, fără excepție, aceasta este un dar al siguranței către toate ființele. Oferi securitate nelimitată tuturor și astfel vei avea și tu partea ta din aceasta securitate. Cu darul meditației îi protejezi pe ceilalți de efectele lăcomiei, aversiunii și iluziilor tale, și la rândul tău vei fi protejat.

Deci asta face generozitatea: îți face mintea mai spațioasă și creează conexiuni bune cu oamenii din jurul tău. Dizolvă barierele care altminteri ar opri răspândirea bucuriei.

Când vii la meditație cu o astfel de stare mentală, felul în care abordezi meditația se schimbă în totalitate. Mulți oameni vin să mediteze cu întrebarea „Cu ce ma aleg din timpul pe care îl petrec meditând?”, mai ales în zilele noastre, în care la capitolul timp suntem foarte săraci. Deci întrebarea aceasta subzistă undeva în fundal. Suntem sfătuiți să ne ștergem idea de a obține, cu toate astea nu o poți șterge dacă ai cultivat-o ca pe o obișnuință a minții. Dacă însă vii la meditație cu experiența generozității, întrebarea se transformă în „Ce ofer eu meditației?” Îi oferi atenție totală, efort și ești bucuros să depui eforul necesar, pentru că ai învățat din experiență că efortul corect depus în practica Dhammei produce rezultate bune. Astfel acea sărăcie interioare care întreabă „Cu ce mă aleg eu din meditație?” este ștearsă și vii la meditație cu un sentiment de bogăție: „Ce pot eu să ofer acestei practici?”

Vei descoperii bineînțeles că în cele din urmă te alegi cu mult mai mult dacă pornești cu o atitudine darnică. Mintea e mai potrivită să înfrunte provocările: „Ce ar fi să ofer mai mult timp? Ce ar fi să meditez până mai târziu în seara asta decât de obicei? Ce ar fi să mă trezesc mai devreme mâine dimineață? Ce ar fi să acord atenție constantă lucrurilor pe care le fac? Ce ar fi să rezist mai mult durerii?”. Așa meditația devine un proces al dăruirii și bineînțeles că vei vedea rezultatele. Când nu ești atât de zgârcit cu efortul și cu timpul tău, pui din ce în ce mai puține limitări procesului de meditație, iar rezultatele de asemenea vor fi mai puțin zgârcite și mai puțin îngrădite de limite. Deci este important să cultivăm Bogăția Nobilă a generozității și să o aducem în meditație. Textele buddhiste menționează ca atunci când devii descurajat în meditație, când meditația își pierde savoarea, ar trebui să te uiți înapoi la actele generoase din trecut. Asta îți crește respectul de sine și te încurajează. Însă la ce acte generoase o să te uiți dacă nu a fost niciunul? De aceea este important să abordezi meditația după ce ai practicat cu conștiinciozitate generozitatea.

De multe ori întrebăm: „Cum iau meditație cu mine în viața de zi cu zi?”. Dar de asemenea este important să aducem calitățile bune din viața de zi cu zi, pe care le cultivăm regulat, în meditație. Amintirea actelor generoase pe care le-ai făcut își pierde însă eficacitatea dacă a fost doar un singur astfel de act, cu mult timp în urmă. Generozitatea trebuie împrospătată dacă vrei să te încurajeze.

Deci din aceste motive, când Buddha a vorbit despre formele de merit, a spus: „Nu vă fie frică de merit, pentru că meritul nu este decât un alt cuvânt pentru fericire”. Primele dintre cele trei forme principale de merit este dana, dăruirea, care este o expresie a generozității. Darul virtuozității se construiește pe simplul act al dăruirii, iar darul meditației se construiește pe ambele.

Bineînțeles, o mare parte din meditație constă în abandonare: abandonarea distracțiilor, a gândurilor nepotrivite. Dacă ești obișnuit să abandonezi lucruri materiale, îți va fi mult mai ușor să începi să experimentezi abandonarea atitudinilor mentale nepotrivite – lucruri de care te-ai agățat de atât de mult timp, încât ai început să crezi că ai nevoie de ele, însă atunci când te uiți cu adevărat la ele vezi că de fapt nu este așa. Vezi că de fapt sunt o povară nenecesară ce crează suferință. Când vezi suferința și faptul că nu este necesară, poți să o abandonezi. În acest mod, impulsul dăruirii te poartă pe tot parcursul practicii și realizezi că generozitatea nu te privează de nimic. E ca un troc. Dăruiești un obiect material și crești în calitățile mentale generoase. Îți dăruiești impuritățile și dobândești libertate.
http://www.dhammatalks.org/Archive/Writings/Meditations1.pdf 

Bucurie şi efort

BUCURIE ŞI EFORT

de Thanissaro Bhikkhu

Când Buddha preda meditaţia, adesea folosea în comparaţii talentul şi priceperea artiştilor, dulgherilor, arcaşilor şi bucătarilor. Să găseşti nivelul potrivit de efort, spunea el, este similar cum pentru un muzicant e să îşi acordează lăuta. Să fi conştient de nevoile minţii în fiecare moment – să o încânţi, să o linişteşti sau să o inspiri – înseamnă să posezi capacitatea unui bucătar regal de a citi şi a satisface nevoile unui prinţ.

Toate aceste analogii la un loc duc la o concluzie importantă: meditaţia este un meşteşug şi să îl stăpâneşti trebuie să fie la fel de plăcut precum stăpânirea altor meşteşuguri profitabile. Buddha i-a spus astfel fiului său, Rahula: „Când vezi că ai acţionat, vorbit sau gândit într-un mod iscusit – ce conduce la fericire şi nu îţi face rău nici ţie, nici altora – bucură-te de acest lucru şi continuă să te disciplinezi în acest fel”

Bineînţeles, faptul că meditaţia ar trebui să fie plăcută nu înseamnă că va fi întotdeauna uşor sau plăcut. Fiecare meditator ştie că este necesară multă disciplină să şezi în meditaţie intervale lungi de timp şi să deznozi toate încâlciturile dificile ale minţii. Dar dacă reuşeşti să să abordezi dificultăţile cu entuziasmul cu care un artist abordează dificultăţile din munca sa, disciplina devine plăcută, problemele sunt rezolvate de propria-ţi ingeniozitate şi mintea capătă energie pentru a aborda provocări şi mai mari.

Această atitudine veselă este un antidot util pentru atitudinile mai pesimiste pe care oamenii le aduc adesea în meditaţie şi care tind să alunece în două extreme. Pe de-o parte, există convingerea că meditaţia este o seria de exerciţii plicticoase şi mohorâte ce nu lasă loc pentru imaginaţie şi investigaţie: doar scrâşneşte din dinţi şi, la sfârşitul unei perioade îndelungate, mintea ta va fi procesată într-o stare de trezire. De cealaltă parte, este credinţa că efortul este contraproductiv fericirii, astfel că meditaţia nu ar trebui să implice deloc străduinţă: doar acceptă lucrurile aşa cum sunt – e prostesc să pretinzi ca ele să se îmbunătăţească – şi relaxează-te în momentul prezent.

Deşi este adevărat că atât repetiţia cât şi relaxarea pot aduce rezultate benefice în meditaţie, atunci când oricare din ele este folosită cu excluderea celeilalte, se ajunge într-o fundătură. Dacă dimpotrivă le integraţi pe ambele în meşteşugul mai larg de a învăţa cum să aplici exact doza de efort pe care practica ta o necesită în fiecare moment in parte, aceasta o să te ducă departe. Acest meşteşug mai larg necesită putere mare de atenţie, de concentrare şi de a discernământ, însă odată deprins te poate conduce până la capătul drumului, la scopul ultim pentru care Buddha a predat meditaţia: nirvana, fericirea necondiţionată, neconstrânsă de spaţiu şi timp.

Aceasta este o ţintă însufleţitoare, dar necesită muncă. Iar cheia succesului pentru a-ţi păstra inspiraţia în practica meditaţiei de zi cu zi este să o abordezi ca pe o joacă: o fericită ocazie de a-ţi însuşi un meşteşug practic, de a pune întrebări, de a experimenta şi de a explora. Acesta este tocmai modul în care însuşi Buddha a predat meditaţia. În loc de a formula o metodă seacă, el şi-a antrenat studenţii în cultivarea calităţilor personale – precum onestitatea şi răbdarea – de care este nevoie pentru a face observaţii demne de încredere. Doar apoi a predat tehnici de meditaţie, însă nici atunci nu a dat totul „mură-n-gură”. A ridicat întrebări şi a sugerat locurile în care pot fi găsite răspunsurile, în speranţa că aceste întrebări vor capta imaginaţia studenţilor săi şi astfel, aceştia să-şi dezvolte discernământul şi să dobândească intuiţii proprii.

Acest lucru este vizibil în modul în care Buddha l-a învăţat pe Rahula să mediteze. A început cu problema răbdării. Meditează, i-a spus, în aşa fel încât mintea ta să fie precum pământul. Lucruri dezgustătoare sunt aruncate pe pământ, dar acesta nu este oripilat de ele. Când mintea ta va fi precum pământul, nici impresiile senzoriale agreabile şi nici cele dezagreabile nu vor prelua controlul ei.

Buddha nu i-a spus însă lui Rahula să se transforme într-un bulgăre de pământ, ci l-a învăţat să fie bine ancorat, să îşi dezvolte rezistenţa, astfel încât să fie capabil să observe atât evenimentele plăcute, cât şi cele neplăcute din corpul şi mintea sa, fără a deveni însă captivat de plăcere sau spulberat de durere. Acesta este scopul practicii. Te ajută să stai împreună cu lucrurile până când le înţelegi suficient pentru a le răspunde în mod iscusit.

Pentru a îşi dezvolta onestitatea în meditaţie, Buddha l-a învăţat pe Rahula un alt exerciţiu. Priveşte la inconstanţa evenimentelor din corpul tău, astfel încât să nu dezvolţi un simţ de auto-identificare în legătură cu ele. Astfel, Buddha a pregătit o lecţie pe care i-a predat-o lui Rahula când acesta avea şapte ani. Învaţă să îţi priveşti acţiunile, i-a spus, înainte să le faci, în timp ce le faci şi după ce le-ai făcut. Dacă observi că ai acţionat într-un mod neiscusit şi ai cauzat suferinţă, ia hotărârea să nu repeţi greşeala, apoi vorbeşte despre asta cu cineva pe care îl respecţi.

Prin aceste lecţii, Buddha îl instruia pe Rahula să fie cinstit cu sine însuşi şi cu alţii. Şi cheia onestităţii este să îţi tratezi acţiunile ca pe nişte experimente. Apoi, dacă vezi că rezultatele nu sunt bune, eşti liber să schimbi modul de a acţiona.

Această atitudine este esenţială pentru a cultiva onestitatea şi în meditaţie. Dacă priveşti tot ce apare în timpul meditaţiei – bun sau rău – drept un indiciu cu privire la ce fel de om eşti, va fi greu să observi ceva cu onestitate. Dacă o intenţie neiscusită apare, probabil te vei privi cu dezamăgire drept un meditator mizerabil sau o vei camufla sub un văl de negare. Dacă o intenţie iscusită apare, este foarte probabil că vei deveni mândru şi mulţumit de sine, interpretând-o ca pe un semn al bunătăţii tale înnăscute. Drept urmare, nu vei apuca niciodată să vezi dacă aceste intenţii sunt cu adevărat atât de iscusite precum au părut la prima vedere.

Pentru a evita aceste prăpăstii, poţi să înveţi să priveşti evenimentele drept simple evenimente, şi nu ca şi semne ale Buddheităţii tale înnăscute sau ale răutăţii tale. Atunci vei putea să observi aceste evenimente cu onestitate, pentru a vedea de unde vin şi încotro duc. Onestitatea, împreună cu răbdarea, te pun într-o poziţie mai bună din care să meditezi şi să îţi explorezi mintea.

Principala tehnică pe care Buddha i-a predat-o lui Rahula a fost meditaţia asupra respiraţie. Buddha a recomandat şaisprezece paşi în lucrul cu respiraţia. Primii doi sunt instrucţiuni clare. Restul ridică întrebări ce trebuie explorate. în acest mod, respiraţia devine un vehicul pentru a-ţi exercita ingeniozitatea în rezolvarea problemelor minţii şi în cântărirea rezultatelor.

Pentru început, doar observă când respiraţia este lungă şi când este scurtă. În paşii rămaşi începe însă antrenamentul. Cu alte cuvinte va trebui să înţelegi cum să faci ceea ce Buddha recomandă. Primele două stagii ale antrenamentului sunt să inspiri şi să expiri sensibil la întregul trup, apoi să calmezi efectul pe care respiraţia îl are asupra trupului. Cum faci asta? Experimentezi. Ce ritm, ce mod de a respira calmează efectele acesteia asupra corpului? Imaginează-ţi respiraţia nu ca şi aer ce intră şi iese din plămâni, ci ca şi o energie ce curge prin corp şi trage aerul înăuntru şi afară. Pe unde că curge această energie? Gândeşte-te că ea ar curge în şi din ceafa ta, prin picioare, mâini, de-a lungul nervilor şi a vaselor sanguine, prin oase. Gândeşte-te că ea intră şi iese prin fiecare por al pielii tale. Unde se blochează? Cum dizolvi blocajele? Respirând prin ele? Pe lângă ele? înăuntrul lor? Vezi ce funcţionează.

Jucându-te aşa cu respiraţia, vei face şi greşeli – eu personal mi-am cauzat dureri de cap forţând respiraţia prea mult – dar cu atitudinea potrivită greşelile devin lecţii în procesul de învăţare a modului în care percepţia modelează respiraţia. De asemenea, o să te surprinzi fiind nerăbdător sau frustrat, dar mai apoi vei descoperi că atunci când respiri prin aceste emoţii, ele dispar. în acest fel, începi să vezi impactul respiraţiei asupra minţii.

Următorul pas este să inspiri şi să expiri cu un sentiment înviorător de plenitudine şi de uşurare. Şi acum va trebui să experimentezi atât cu modul în care respiri, cât şi cu felul în care concepi respiraţia. Observă modul în care aceste senzaţii şi concepţii afectează mintea şi modul în care poţi calma acest efect, astfel încât mintea să fie cât mai liniştită.

Apoi, când respiraţia s-a liniştit şi ai fost învigorat de senzaţiile de uşurare şi stabilitate, eşti pregătit să priveşti mintea însăşi. Totuşi încă nu laşi la o parte respiraţia. îţi ajustezi puţin atenţia, astfel încât să urmărească mintea concentrată asupra respiraţiei. Aici, Buddha a recomandat trei câmpuri de experimentare: Observă cum îţi poţi încânta mintea atunci când aceasta are nevoie să fie încânta, cum să o stabilizezi atunci când are nevoie să fie stabilizată şi cum să o eliberezi de ataşamente şi poveri, atunci când este pregătită de eliberare.

Câteodată, încântarea şi stabilizarea minţii necesită folosirea şi a altor subiecte de contemplaţie. De exemplu, pentru a o încânta, poţi cultiva o atitudine de bunăvoinţă infinită, sau poţi rememora situaţiile din trecut în care ai fost virtuos şi generos. Pentru a stabiliza mintea când este copleşită de dorinţă poţi contempla aspectele neplăcute ale corpului uman. Pentru a-ţi restabili concentrarea atunci când te complaci într-o stare de moleşeală, poţi să contemplezi moartea – realizând faptul că moartea poate surveni oricând, astfel că trebuie să îţi pregăteşti mintea dacă vrei să o înfrunţi corespunzător. Câteodată poţi să îţi încânţi şi să îţi stabilizezi mintea prin simplul fapt de a te concentra asupra respiraţiei. De exemplu, să cobori respiraţia în mâini şi picioare îţi poate ancora mintea atunci când concentrarea lasă de dorit. Atunci când un singur punct din corp nu este suficient pentru a-ţi capta interesul, încearcă să te concentrezi asupra respiraţiei în două puncte simultan.

Ceea ce este important este faptul că ai ajuns într-o poziţie din care poţi experimenta cu mintea şi poţi interpreta rezultatele acestor experimente cu din ce în ce mai multă acurateţe.

Vei putea încerca să explorezi aptitudinile dobândite şi în afara sesiunii de meditaţie: Cum îţi încânţi mintea atunci când eşti bolnav? Cum îţi stabilizezi mintea atunci când ai de a face cu o persoană dificilă?

Cât despre eliberarea minţii, te pregăteşti pentru libertatea ultimă a nirvanei mai întâi prin eliberarea ei de orice stângăcie în concentrare. Odată ce mintea s-a stabilizat, verifică dacă există modalităţi în care ai putea să perfecţionezi această stabilitate. De exemplu, în stadiile incipiente ale procesului de concentrare, trebuie să îţi direcţionezi în mod constant gândurile către respiraţie, evaluând-o şi ajustând-o pentru a o face mai agreabilă. Dar în cele din urmă, mintea devine atât de stabilă, încât evaluarea respiraţiei nu mai este necesară. Deci, descoperă modalitatea în care poţi unifica mintea cu respiraţia şi astfel o vei elibera într-o stare mai intensă şi mai revigorantă de uşurare.

Pe măsură ce îţi dezvolţi astfel aptitudinile, alegerile făcute pentru a contura experienţa trupului şi a minţii devin din ce în ce mai transparente. în acest punct, Buddha recomandă să revizităm tema inconstanţei, să învăţăm să căutăm inconstanţa în efectele fiecărei alegeri. Astfel, ajungi să vezi că până şi cele mai înalte stări produse de alegeri iscusite – cele mai solide şi mai rafinate stări de concentrare – fluctuează şi se schimbă. Această realizare te eliberează de sub vraja lor şi te pune la adăpost de orice pasiune faţă de toate aceste alegeri. Constaţi că singurul mod în care în care poţi trece peste această inconstanţa este să laşi toate alegerile să înceteze. Priveşti cum totul este abandonat, inclusiv Calea. Ceea ce a rămas este necondiţionatul: nemuritorul. Dorinţa ta de a explora respiraţia te-a purtat dincolo de dorinţă, dincolo de respiraţie, tot drumul până în nirvana.

Calea însă nu îşi păstrează toată lucrurile plăcute pentru sfârşit. Perspectiva descurajantă de a atinge iluminarea deplină este fragmentată într-o seria de ţinte tangibile, ce odată atinse îţi permit să evaluezi progresul practicii tale. Acest fapt, prin sine însuşi, face practica interesantă şi reprezintă o sursă de mulţumire.

Toate acestea nu sunt o pierdere de timp. Cultivi o sensibilitate la legătura cauză-efect ce conferă mai multă transparenţă corpului şi minţii tale. Doar atunci când acestea din urmă apar ca fiind deplin transparente poţi să le abandonezi. Experimentând întregul corp al respiraţiei în timpul meditaţiei, te sensibilizezi către un câmp al conştiinţei în care nemurirea – atunci când eşti suficient de pătrunzător pentru a o percepe – va apărea. Deci, chiar dacă această cale necesită efort, este vorba de un efort care în mod constant deschide posibilităţi noi pentru fericire şi bunăstare în momentul prezent. Şi chiar dacă meditaţia asupra respiraţiei în cele din urmă conduce către o stare de detaşare şi te eliberează de pasiuni, nu o face într-un mod ce presupune absenţa plăcerii. Buddha nu a cerut nimănui să adopte o abordare de negare sau afirmare a realităţii, ci mai degrabă una de explorare a realităţii, prin care să foloseşti realitatea interioară a respiraţiei cu întreg trupul drept un laborator pentru a experimenta plăcerile inofensive ale unei minţi curate, pe care realitatea la poate oferi. Înveţi metode pentru a calma mintea, a cultiva senzaţii de revigorare, plenitudine şi uşurare. Înveţi cum să îţi calmezi mintea, cum să o stabilizezi, să o încânţi şi să o eliberezi de poveri.

Doar atunci când ai atins limitele acestor aptitudini eşti pregătit să le abandonezi, să explorezi ce posibilităţi mai bune de fericire există. În acest mod, detaşarea este cultivată nu dintr-o atitudine îngustă, pesimistă, ci cu speranţa că există ceva mai bun. Acest fel de detaşare este similar cu detaşarea pe care o încearcă un copil ce cunoaşte la perfecţie un joc simplu şi se simte în stare pentru altul mai provocator. Este atitudinea unei persoane mature. Şi cu toţii ştim că nu te maturizezi ferindu-te de lume, privind-o pasiv sau cerându-i să te distreze, ci explorând-o, lărgind întinderea aptitudinilor tale prin joc.

"The Joy of Effort", un eseu de Thanissaro Bhikkhu. Access to Insight, March 29, 2010, http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/thanissaro/joyeffort.html