Cât costă spiritualitatea?

Ca să trăiască, orice om are nevoie de hrană atunci când e flămând, de apă atunci când e însetat, de haine pentru a se apăra de frig, de un adăpost pentru a se feri de capriciile anotimpurilor și de îngrijire medicală atunci când e bolnav. Satisfacerea acestor necesități fundamentale poate fi astăzi tradusă printr-un singur cuvânt: bani. Pentru a simplifica lucrurile și mai mult, putem spune că (cel puțin în România) pentru a trăi, orice om trebuie să își câștige existența. Într-un scenariu ideal, un individ ia lucrul la care se pricepe el cel mai mult, îl vinde, făcând din asta profesia lui. De exemplu, dacă ești pasionat de pictură și ai talent, ideal ar fi să poți trăi din asta. Rareori se întâmplă așa, însă fiecare individ trebuie să găsească o modalitate prin care să genereze suficiente venituri pentru a-și asigura măcar nevoile de bază. Într-un scenariu puțin mai realist, un individ, după ce valorifică atât cât poate lucrul la care se pricepe cel mai mult, studiază cererea pieței gândindu-se ce altceva ar putea să mai vândă. În principiu, nu e nimic de blamat în asta, însă unul dintre efectele acestei atitudini mercantile este acela că „produsul” vândut nu este expresia unei vocații reale, ci mai mult un pretext de a vinde și de cele mai multe ori, prețul nu este unul... corect.

Am văzut că sunt la modă seminariile și atelierele spirituale, de dezvoltare personală sau cum le-or mai fi zicând și din punct de vedere al „prețului” cred că există trei categorii: cele cu prețul (sau, așa cum preferă organizatorii, „investiția participantului”) la vedere, cele cu donație sugerată și cele la care donațiile sunt binevenite. Orice astfel de eveniment presupune niște cheltuieli din partea organizatorilor și poate ar fi bine ca noi, românii, să învățăm că pentru a primi trebuie să și oferim, dar care ar trebui să fie prețul spiritualității, e o problemă discutabilă.

Personal, eu prefer evenimentele pe bază de donație (simplă – nu sugerată). Un oarecare tarif poate fi mare pentru unii și mic pentru alții, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Trebuie să fim conștienți că, atunci când alții ne oferă, cu sinceritate și bună intenție oportunitatea de a învăța ceva, fac niște cheltuieli care nu e firesc să rămână în sarcina lor. De asemenea, este recomandabil să încercăm să oferim și altora aceleași oportunități, de aceea, având aceste două repere în minte, atunci când participăm la un astfel de eveniment, ar trebui să facem o donație proporțională cu posibilitățile noastre financiare. În culturile cu rădăcini spirituale adânci, a sprijini eforturile de emancipare ale altora este considerată o acțiune meritorie și este însăși treapta de început a căii spirituale, de aceea nu ar fi rău să începem prin a cultiva generozitatea.

De multe ori, însă, donația sugerată sau „investiția” participantului depășește cu mult cheltuielile de logistică. Cum determinăm în aceste situații dacă prețul este unul corect sau e cu adaos comercial mult prea mare?

Păi, am putea începe prin a compara modalitatea de lucru al acestor distribuitori de înțelepciune cu aceea a unor învățători autentici din istoria umanității. Dintre cele mai reprezentante figuri, am putea lua în discuție exemplele lui Buddha și al lui Iisus. Ambii au renunțat la posesiuni, la casă, la familie și umblau prin lume fără bagaje. Nu făceau negoț, nu pescuiau, nu vânau, nu semănau, nu culegeau, ci erau întrutotul dependenți de generozitatea celor pe care îi instruiau. Mi se pare foarte interesantă această similitudine dintre Buddha și Iisus. Ai putea spune că și Iisus era un śramaṇa  Nu este exclus ca misiunile trimise de regele Ashoka cu 200 de ani înaintea erei noastre, care au ajuns până departe, în lumea elenă, să fi ajuns și pe meleagurile iudaice, iar modul de viață śramaṇa să îi fi servit și lui Iisus drept model, ca și lui Buddha. Însă dacă pentru satisfacerea necesităților fundamentale Buddha și Iisus aveau nevoie de „donațiile” discipolilor, pentru învățătura lor nu cereau nimic. Cum ai putea pune un preț pe ceva ...neprețuit. Există și în prezent, în comunitățile buddhiste acest gen de schimb: hrană lumească contra hrană spirituală. Se mai găsesc încă călugări care trăiesc modest, fără posesiuni, doar datorită generozității celor pe care îi instruiesc. Nici ei nu percep un tarif pentru învățătură, iar trocul despre care vorbeam se desfășoară în mod natural, fără constrângeri.

Asta nu înseamnă că toți cei care pun tarif pe învățătura lor spirituală sunt niște impostori, dar te pune pe gânduri...

Stresul diversității religioase

Românii au ieșit de câteva decenii din satul lor și au intrat în contact cu lumea mai mare. În mod necesar, acest lucru i-a pus față în față cu alte culturi, unele având un mod diferit de a înțelege lumea. Probabil, atunci când trăia în satul său, românul se simțea în siguranță, în lumea lui conturată de dascăl și preot. Dacă din punct de vedere al lărgirii sferei cunoștințelor științifice, al asimilării progresului tehnoglogic, nu par să existe probleme de adaptare, în ceea ce privește întâlnirea cu diverstiatea religioasă ridică, se pare, o serie de probleme. Am observat în cercurile căutătorilor spirituali o tendință compulsivă de a pune semnul egal între toate religiile lumii, care la cele mai multe persoane depășește atitudinea politicoasă și respectul față de libertatea de conștiință. “Toate religiile sunt doar căi diferite ce duc la aceeași destinație, nu există una mai bună decât celelalte. Pentru oameni diferiți sunt căi diferite. Cum pot eu să judec și să spun că buddhismul e mai bun decât creștinismul, sau decât jainismul, hinduismul mai bun decât buddhismul etc”. Cam acesta este tipul de discurs pe care l-am întâlnit în locurile virtuale de întâlnire a căutătorilor spirituali. 

Nu e nevoie de foarte mult studiu pentru a observa că religiile diferite prescriu practici destul de diferite, iar concluzia rezonabilă ar fi că și rezultatele obținute trebuie să fie diferite. Căutând în mine însumi, am descoperit o tensiune generată de diversitatea religioasă și am ales să nu cedez tentației de a o anula printr-una din afirmațiile din categoria “toate religiile sunt la fel”. 

De multe ori, în viață, am constatat că e mai simplu când nu ai mai multe opțiuni, când nu ai de unde alege. Iei ceea ce primești și încerci să te descurci cu ce ai. Așa era și la noi în sat acum câteva decenii. Când ai de unde alege, apare întrebarea chinuitoare “care e alegerea cea mai bună” și, dacă e posibil, încerci să iei din toate, ca nu cumva să pierzi ceva. Corespondentul din viața spirituală a acestei alegeri e sincretismul atât de prezent în ziua de azi: șamanism+hinduism+creștinsim+daoism+etc. Bineințeles că o astfel de abordare sincretică nu poate pătrunde prea adânc în niciuna din componentele pe care le adună. Dacă nu poți lua din toate, nu iei nimic, păstrezi distanța, cântărești, măsori. Această atitudine mi se pare mai cinstită, deși riști să îți petreci toată viața nepracticând nimic, sau mai rău, să umpli acel gol spiritual cu divertisment sau cu ambiții frivole. 

Există în psihicul nostru această forță - îndoiala - pe care trebuie să o cunoaștem îndeaproape. Îndoiala e aceea care ne chinuie atunci când punem religiile față în față. Pentru că nu suntem siguri că am făcut alegerea corectă, că drumul nostru este cel mai bun și pentru că existența altor drumuri lasă loc posibilității unor alegeri mai bune, nu suntem siguri și această nesiguranță e o formă de suferință. Atunci, poate fără să conștientizăm, am vrea să anihilăm diversitatea religioasă prin semnul “=”. Eu văd în asta iresponsabilitate, imaturitate. E doar o eschivă în fața îndoielii. Refuzul de a face simpla recunoștere: “Mă îndoiesc” sau “Nu știu”.

Dacă spiritualitatea înseamnă să crezi cu abnegație un mit, îndoiala este cel mai de temut inamic al său. Din fericire, nu toată spiritualitatea e așa. Pentru mine, “spiritualitate” nu este sinonim cu “credință”. Spiritualitatea înseamnă strădania de a cunoaște Adevărul. Și nu mă refer aici la micile adevăruri din istoria umanității, sau verificarea experiențială a unor teorii științifice, ci la răspunsul la marea întrăbare: “cine, sau mai degrabă CE sunt eu”. Dacă privesc dincolo de identitatea învățată de la părinți, de la profesori, de la preoți, dincolo de istoria vieții mele, dincolo de acest ambalaj subțire și fragil, mă minunez de faptul că nu am nici cea mai vagă idee cine sau ce sunt. Și atunci când stau în prezența acestei uimiri, nu simt nevoia să spun “toate religiile sunt la fel”. Îndoiala nu mai este un inamic, pentru că nu am nevoie să cred o într-o cosmologie anume, propusă de o religie și diferită de alte cosmolgii. Credința pentru mine este necesară, dar secundară. De crezut putem crede orice, chiar și cele mai deochiate mituri au adepții lor fervenți. Adevărul nu putem însă decât să îl cunoaștem.

Pentru a respecta alte religii decât a ta (dacă ai una), trebuie să le accepți așa cum sunt, nu să le ciuntești pentru a încăpea în tiparul tău îngust. Cred că e inutil să mai spun că și dialogul interconfesional este un simulacru dacă pornește de la premisa că toate religiile sunt la fel.