Cosmologia buddhistă

Poate nu foarte mulţi dintre buddhiştii din occident ştiu că există o varianta buddhista a genezei. Ea este expusa in Agganna Sutta, a 27-a sutta din Digha Nikaya. După ce o citeşti, fie vei încerca să o interpretezi in aşa fel încât să afirme ceea ce ştim noi despre apariţia şi evoluţia universului, a vieţii etc. pentru a dovedi ca buddhismul este infailibil (nu ar fi prima încercare de a modela buddhismul după propriile noastre idei preconcepute), fie vei spune ca e la fel de absurdă ca şi cea creştină de exemplu.

Eu nu am ales în mod categoric nici una din cele două variante, ci am amânat concluziile pentru mai târziu (care nu întâmplător este şi atitudinea recomandată de Buddha în astfel de situaţii). Astăzi, în timp ce citeam introducerea lui Nanamoli Bhikkhu (să îmi fie iertată ortografia numelui) la Visuddhimagga a venit si concluzia: Învăţăturile lui Buddha sunt esenţialmente practice. De câte ori i se puneau întrebări de genul: este lumea eternă, infinită, nici una sau ambele variante, un arahat mai există sau încetează se mai existe, nici nu încetează nici încetează, şi încetează şi nu încetează să existe după moarte? el refuza să răspundă spunând că răspunsurile la astfel de întrebări nu sunt folositoare celui ce doreşte să trăiască viaţa sfântă, să se elibereze. Suttele ni-l înfăţişează pe Buddha adesea spunând că ceea ce predă el este SUFERINŢA, CAUZA SUFERINŢEI, ÎNCETAREA SUFERINŢEI şi CALEA CE DUCE LA ÎNCETAREA SUFERINŢEI – şi nu altceva. Mai mult înainte de a muri Buddha a făcut un sumar a învăţăturilor sale:

„...Și care sunt, călugărilor, aceste învățături? Ele sunt cele patru baze ale atenției, cele patru eforturi corecte, cei patru constituenți ai puterilor psihice, cele cinci facultăți, cele cinci puteri, cei șapte factori ai iluminării și Nobila Cale Octuplă. Acestea, călugărilor, sunt învățături despre care eu am o cunoaștere directă și pe care vi le-am făcut cunoscute și vouă - pe acestea ar trebui să le învățați în întregime, să le cultivați, să le dezvoltați și să le practicați frecvent.” Mahaparinibbana sutta DN 16 (III.62)

Ce importanţă are cosmologia în cadrul temelor mai sus enumerate (pe larg tratate de Thanissaro Bhikkhu în „The Wings to Awakening”)? Cu siguranţă una foarte limitată dacă nu inexistentă. Este posibil, de aceea, ca Buddha să fi folosit o cosmologie acceptată în India acelor vremuri (nu ştiu dacă existau variante similare), din moment ce apariţia şi evoluţia universului nu prezintă un interes practic pentru eliberarea individului şi astfel a evitat să stârnească confuzii inutile. Doar tot el spunea că începutul şi sfârşitul lumii se află aici, în acest corp de un stânjen.

Faptul că cosmologia acceptată în buddhismul Theravada timpuriu contravine cu ceea ce cunoaştem în prezent despre univers şi omenire, nu afectează în nici un fel utilitatea, eficacitatea şi credibilitatea învăţăturilor lui Buddha, întrucât aceste povestioare, la fel ca şi poveştile Jataka, nu ţin de esenţă, ci fac parte din mitologia buddhistă.

De notat faptul că spre deosebire de alte cosmologii izvorâte din zorii umanităţii, cosmologia buddhistă nu are un început absolut, ci porneşte de la unul din începuturi, din nenumăratele contracţii şi expansiuni ale universului (Buddha a eliminat doar ceea ar fi putut fi dăunător – credinţa într-un creator atotputernic – şi a oferit în rest o poveste cu un solid fundament etic, care într-un fel poetic, metaforic povesteşte într-adevăr evoluţia omenirii).

My two cents...

Ce este buddhismul

Nu de mult timp a luat fiinţă Asociaţia Buddhista Theravada din România şi am fost ocupat cu harţogarie şi cu viitorul site al asociaţiei.

Printre altele am scris şi o mică prezentare a buddhismului. Iat-o:

Ce este buddhismul?

Acum mai bine de 2500 de ani, un tânăr, Siddhattha Gotama, a abandonat confortul, abundenţa şi avantajele pe care viaţa într-o familie nobilă aflată la conducerea uneia dintre republicile (gana-sangha) de la poalele munţilor Himalaya, plecând într-o călătorie spirituală, menită a descoperi un sens mai „înalt” decât satisfacţiile imediate şi efemere, pe care fiecare om le întâlneşte pe suişurile şi coborâşurile vieţii. Legenda spune că, încă de la naştere, prinţul Siddhattha era înzestrat cu cele 32 de semene ale unui bărbat măreţ, iar înţelepţii vremii i-au prezis un destin remarcabil fie ca un morah universal, care va conduce lumea nu prin forţă, ci prin înţelepciune (ideal pe care mai târziu a încercat să îl materializeze vestitul rege buddhist Asoka 304–232 î.e.n.), fie un Buddha, o persoană ce va atinge perfecţiunea, iluminarea, redescoperind astfel drumul spre Eliberarea din Samsara - lumea suferinţei în care fiinţele rătăcesc de la o viaţă la alata, capabil a îi conduce şi pe alţii pe acelaşi drum.

După şase ani în care a studiat şi practicat cu marii maeştrii ai vremii, ajungând egalul acestora în realizări spirituale, Siddhattha nu îşi atinsese încă scopul şi abandonându-i a început să practice ascetismul extrem, auto-mortificarea, o practica a asceţilor samana din vremea aceea. Înfometat şi vlăguit de aceste practici, ajuns la graniţa dintre viaţă şi moarte, Siddhattha a realizat că drumul către eliberarea se află între practicile ascetice extreme şi delăsarea, complacerea în plăcerile senzoriale. Renunţând la practicile austere, într-o ambianţă paradisiacă, în apropierea oraşului Gaya (în prezent Bodh Gaya) la adăpostul oferit de un copac, Siddharta Gotama, practicând Calea de Mijloc, a realizat perfecta Iluminare, eliberându-se de suferinţă şi ignoranţă. Apoi, timp de 45 de ani a colindat ţinuturile Indiei instruindu-şi discipolii pentru a realiza ei înşişi fructul suprem, Nibbana.

O întrebare adesea pusă în lumea occidentală este aceea dacă buddhismul este o religie sau o filozofie. Filozofii, istoricii şi savanţii oferă diverse răspunsuri. Cert este însă că Buddha a predat un mod de viaţă, o disciplină, un antrenament al minţii menit a ne ridica de pe ochi vălurile ignoranţei şi a vedea realitatea ultimă, Dhamma, ce ne va conduce la adevărata libertate şi fericire.

Buddha nu a încurajat speculaţia inutilă, învăţăturile lui fiind esenţialmente practice. Şi-a sfătuit întotdeauna discipolii să nu îşi risipească eforturile încercând să găsească răspunsuri care nu le-ar aduce nici un beneficiu, ci să îşi concentreze resursele pentru a transcende adevăratele probleme: suferinţa, bătrâneţea, boala, moartea. Întreaga lui învăţătură se condensează în Cele Patru Adevăruri Nobile şi anume: Adevărul despre suferinţă (Dukkha – are un sens mult mai larg decât „suferinţă” cum este în mod simplist tradus), cauza suferinţei (Samudaya), încetarea suferinţei (Nirodha) şi calea ce duce la încetarea suferinţei (Magga – Nobila Cale în Opt Părţi). Această doctrină nu trebuie primită însă de către adept ca un adevăr revelat, indiscutabil. Practicantul trebuie să investigheze pentru a vedea el însuşi realitatea acestor lucruri. Simpla acceptare a doctrinei buddhiste nu conduce la eliberare, de aceea Buddha a încurajat mai degrabă investigarea decât credinţa oarbă.

Au vreo relevanţă învăţăturile buddhiste în zilele noastre?

Citind despre buddhism oamenii se întreabă ce relevanţă ar mai putea avea învăţăturile lui Buddha în condiţiile în care omenirea şi-a schimbat felul de fi şi de a trăi radical în aceşti 2500 de ani.

Realitatea este că această pretinsă diferenţă este una extrem de superficială. Aparent, ne petrecem zilele foarte diferit de omenii din antichitate. Informaţia circulă aproape instantaneu, serivciile medicale au evoluat şi sunt capabile să trateze cu uşurinţă bolile care în urmă cu câteva sute de ani ai ne-ar fi răpus cu certitudine. Omul a păşit pe lună şi a explorat fundurile oceanelor. Avem motoare nucleare şi acceleratoare de particule şi aşa mai departe. Cu toate astea în profunzime suntem trântiţi încoace şi încolo de aceleaşi forţe ca şi acum 2500 de ani: dorinţa şi aversiunea. La fel ca în vremea lui Buddha, ignoranţa ne face să ne identificăm nu cu casta în care ne-am născut, însă cu poziţia noastră în ierarhia socială, cu maşina pe care o conducem, cu job-ul, cu cariera, cu calităţile partenerilor cu cale împărţim patul, cu planurile noastre de viitor..

Înconjuraţi de gadget-uri, mânaţi de lăcomie cu super-viteza secolului 21, alergăm dintr-o partea în alta, în căutarea profitului. Acum, probabil mai mult decât oricând în istorie, am pierdut contactul cu propriile noastre trupuri, cu propria noastră fiinţă. Practicând calea buddhistă învăţăm însă să ne întoarcem la ritmul natural al fiinţei noastre, să încetinim, pentru a putea vedea realitatea, Dhamma, şi ridicând unul după altul vălurile ignoranţei să ne eliberăm asemeni lui Buddha, să atingem perfecţiunea.

Două vorbe despre filozofii zilelor noastre

Recent, mi-am cumparat de la „Wisdom Publications” Digha, Majjhima şi Samyutta Nikaya traduse, evident, în limba engleză. Din Digha Nikaya (Colecţia discursurilor lungi) citisem tot ce se găsea pe accestoinsight dar multe sutte nu erau acolo, astfel că am reluat lectura de la începutul colecţiei (în traducerea lui Maurice Walshe).

În Ambattha Sutta, sutta a treia din colectie, un tânăr brahman „student al Vedelor, cunoscător al mantrelor, care şi-a perfecţionat cunoaşterea Celor trei Vede, un orator iscusit în expunerea regulilor şi ritualurilor, în ştiinţa sunetelor şi a înţelesului lor şi nu în ultimul rând, desăvârşit în cunoaşterea tradiţiei orale, a filozofiei şi a celor treizeci şi două de semne ale unui om ilustru” este trimis de învăţătorul său, brahmanul Pokkharasati, să verifice dacă, într-adevăr ascetul Gotama se ridică la nivelul reputaţiei sale.

Fără a intra în dalii despre aroganţa cu care Ambattha l-a abordat pe Buddha şi felul în care Buddha l-a „pus la punct” într-un mod gentil, astfel încât acesta să nu se simtă umilit, voi trece direct la partea care mi s-a părut mie relevantă în mod special zilelor noastre, şi mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii amatori de filozofie. Aşadar, după ce „l-a pus la locul lui” pe arogantul brahman, Buddha l-a întrebat:

- Ce crezi Ambattha, să presupunem că Regele Pasenadi ar sta pe gâtul elefantului ori în şaua calului (...) şi ar vorbi cu miniştrii şi prinţesele sale despre ceva. Şi să presupunem că el s-ar da la o parte şi în locul său ar veni un un muncitor sau sluga unui muncitor şi ar sta în locul său. Şi stând acolo el ar zice: „Asta spune Regele Pasenadi din Kosala!”, ar vorbi el oare cuvintele regelui, ca şi cum ar fi egalul său?

- Bineînţeles că nu, Venerabile Gotama!

- Ei bine atunci, Ambattha, e la fel şi în cazul acesta. Acei care au fost, după cum spui tu, cei dintâi înţelepţi ai brahmanilor, făuritorii şi propovăduitorii mantrelor, a căror versete antice sunt incantate, pronunţate şi colectate de către brahmanii de astăzi – Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – mantrele lor, se spune că ţi-au fost transmise ţie şi învăţătorului tău; şi totuşi, prin asta nu devii tu însuţi un înţelept, sau un experimentat într-ale înţelepţilor – un astfel de lucru nu este posibil.

Ce crezi, Ambattha? Ce ai auzit spunându-se de la brahmanii venerabili, în etate, învăţătorii învăţătorilor. Acei înţelepţi dintâi, Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – se răsfăţau ei bine îmbăiaţi, parfumaţi, cu părul şi bărbile dichiste, împopoţonaţi cu cununi şi ghirlande, îmbrăcaţi în straie albe şi răsfăţându-se în plăcerile celor cinci simţuri şi dependenţi de ele precum eşti tu şi profesorul tău acum?

- Nu Venerabile Gotama.

- Şi mâncau ei orezuri fine, cu punctele negre îndepărtate asortate cu supe şi sosuri variate (...) Se amuzau ei cu femei îmbrăcate cu zorzoane şi volănaşe (...) Ori călătoreau ei în care trase de iepe cu cozile împletite (...) trăiau ei în fortăreţe cu palisade şi baricade, păziţi de soldaţi cu săbii lungi?

- Nu Venerabile Gotama.

- Atunci, Ambattha, nici tu, nici învăţătorul tău nu sunteţi înţelepţi sau experimentaţi într-ale înţelepţilor.

În zilele noastre dacă vrei să fi considerat un om educat, un om cult, e musai să fii studiat măcar puţină filozofie. Şi nu ai studiat filozofia fără să fi studiat filozofii Greciei antice. Nu prea mai are însă relevanţă faptul că în Grecia antică filozofia era trăită nu doar predată/învăţată. Cred că era trăită în egală măsură în care practicanţii buddhişti trăiesc învăţătura buddhistă. Ajahn Brahm spunea că a avea o abordare pur intelectuală a buddhismului e ca şi cum ai merge la restaurant, ai lua meniul, l-ai mânca, ai plătii şi ai pleca fără să fi gustat mâncarea. Până nu demult mă lăsam foarte uşor fermecat de oamenii culţi, erudiţi, elocvenţi, capabili să mă lase cu gura căscată cu câteva vorbe bine aşezate în propoziţie. Din păcate de cele mai multe ori în spatele ambalajului colorat nu se găsea mare lucru, în nici un caz nu era prea multă înţelepciune, pe care oricum viaţa lor personală, alegerile pe care le-au făcut, nu o reflecta. Aşa că, revenind la comparaţia lui Ajahn Brahm, i-am putea spune unui astfel de filozof virtual, erudit, orator iscusit, etc.: „Ok, văd colecţia ta de meniuri, acum arată-mi ce mănânci!”

Vigilenţa interioară. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Acum, câte ceva despre practicarea atenţiei conştiente. Concentrarea, este atunci când îţi îndrepţi atenţia asupra unui obiect, o susţii în acel punct unic (precum ritmul liniştitor al respiraţiei normale) până când devii tocmai acel lucru, şi percepţia subiect – obiect se diminuează. Atenţia conştientă în meditaţia vipassanā este o deschidere a minţii. Nu te mai concentrezi asupra unui singur punct, ci observi intuitiv şi reflectezi asupra condiţiilor ce vin şi pleacă şi asupra liniştii minţii goale. Ca să poţi face asta trebuie să dai drumul obiectului; nu te ţii de un anume obiect, ci observi orice apare şi dispare. Aceasta este meditaţia intuitivă sau vipassanā.

Prin ceea ce eu numesc ascultare interioară, poţi auzii zgomotele din minte: dorinţa, spaimele, lucrurile pe care le-ai reprimat nelăsându-le să devină pe deplin conştiente. Acum însă, chiar dacă există gânduri obsesive, temeri sau apar emoţii, fii dispus să le permiţi accesul în sfera conştientă, pentru ca ele să poată să îşi urmeze cursul înspre dispariţie. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci fii prezent în golul, în liniştea din minte. Poţi auzi un sunet de frecvenţă înaltă care este întotdeauna acolo, un sunet ce nu aparţine urechii. Poţi să te întorci înspre el atunci când ai abandonat condiţiile minţii. Fii însă cinstit în privinţa intenţiilor tale. Căci dacă te întorci înspre tăcere, înspre sunetul tăcut al minţii, din aversiune faţă de condiţii, atunci nu e decât o altă formă de reprimare, nu o purificare.

Dacă intenţia ta este greşită, chiar dacă te concentrezi asupra vidului, nu o să obţii un rezultat pozitiv, pentru că ai fost indus în eroare. Nu ai reflectat cu înţelepciune asupra lucrurilor, nu ai abandonat nimic, te îndepărtezi doar de aversiune, spunând „Nu vreau să văd asta”, întorcându-ţi privirea. Aceasta însă este o practică a răbdării, una ce presupune să înduri ceea ce pare a fi de neîndurat. Presupune vigilenţă interioară, înseamnă să priveşti, să asculţi şi chiar să experimentezi. În această practică înţelegerea corectă este importantă, mai degrabă decât vidul, forma sau orice astfel de lucru. Înţelegerea corectă apare din reflecţia că tot ceea ce apare, dispare, că până şi vidul este lipsit de sine. Dacă susţii că tu eşti unul ce a realizat vacuitatea ca şi cum ai fi dobândit ceva, acest lucru este intenţie greşită, nu-i aşa? Gândul că eşti cineva care a realizat, a dobândit ceva la nivel personal, vine dintr-un simţ al sinelui. Deci nu facem astfel de revendicări. Dacă există ceva înăuntru care vrea să revendice ceva, atunci observăm acel lucru, ca pe o condiţie a minţii.

Sunetul tăcerii este întotdeauna acolo, astfel că poate fi folosit ca un ghid, însă nu ca un scop în sine. Deci, este o practică foarte ingenioasă să priveşti şi să asculţi, în loc să reprimi pur şi simplu condiţiile minţii mânat de aversiunea faţă de ele. Însă vacuitatea este de fapt destul de plictisitoare. Suntem obişnuiţi să avem parte de mai mult divertisment. Cât ai rezista să stai toată ziua conştient de vacuitatea minţii? Deci trebuie să recunoaştem că practica noastră nu constă în a ne ataşa de pace, linişte sau vacuitate, ci să le folosim drept mijloace perspicace de a fi conştienţi şi alerţi. Când mintea este goală poţi să priveşti – există conştienţă, însă nu cauţi să renaşti în niciuna dintre condiţii, pentru că nu există sentimentul unui sine în ele. Sinele apare întotdeauna odată cu încercarea de a obţine sau de a scăpa de ceva. Ascultă-şi sinele spunând „Vreau să ating samādhi”, „Trebuie să ating jhanā”. Acesta este sinele care vorbeşte: „Trebuie să ajung la prima jhanā, a doua jhanā, înainte să pot face ceva”, această idee că trebuie să obţii ceva mai întâi. Ce poţi să ştii atunci când citeşti învăţăturile diferiţilor maeştrii? Poţi să ştii când eşti confuz, când te îndoieşti, când simţi aversiune sau suspiciune. Poţi mai degrabă să ştii că eşti cel care ştie, decât să decizi care dintre învăţători este cel bun.

Să practici mettā, înseamnă să foloseşti o bunătate gentilă îndurând ceea ce ai putea crede că este de neîndurat. Dacă ai o minte obsedată ce pălăvrăgeşte fără control şi te sâcâie şi vrei să scapi de ea, cu cât încerci mai mult să o reprimi, cu atât se înrăutăţeşte mai tare. Apoi la un moment dat se opreşte şi gândeşti: „O, am scăpat în sfârşit de ea, a dispărut!”. După o vreme va începe din nou şi îţi vei spune „O nu! Credeam că am scăpat de asta”. Aşa că nu are importanţă de câte ori dispare şi reapare, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Fii unul dintre aceia ce face câte un singur pas odată. Când eşti dispus să fii unul ce are toată răbdarea din lume în prezenţa condiţiilor existente, atunci poţi să le laşi să înceteze. Rezultatul faptului că laşi lucrurile să înceteze este că începi să trăieşti eliberarea, pentru că înţelegi că nu mai eşti împovărat ca înainte. Cumva, lucrurile care de obicei te enervau nu te mai deranjează aşa mult şi asta te surprinde. Începi să te simţi în largul tău în situaţii în care nu te simţeai niciodată în largul tău, pentru că permiţi lucrurilor să înceteze, în loc să te agăţi si să reacţionezi la temeri şi nelinişti. Chiar şi nelinştile celor din jurul tău nu te mai influenţează. Nu reacţionezi la anxietatea lor devenind la rândul tău tensionat. Toate acestea vin din abandonare, din faptul de a permite lucrurilor să înceteze.

Imaginea de ansamblu de reţinut e că trebuie să aveţi această vigilenţă interioară şi să observaţi gândurile obsesive ce apar. Dacă se întorc mereu, atunci evident sunteţi ataşat într-un fel – fie prin aversiune, fie prin infatuare. Deci puteţi începe să recunoaşteţi ataşamentul, în loc să încercaţi să scăpaţi de el. Odată ce îl înţelegeţi şi îl puteţi abandona, puteţi să vă întoarceţi înspre tăcerea minţii, pentru că nu are nici un sens să faceţi altceva. Nu are nici un rost să vă agăţaţi şi să stăruiţi asupra acestor condiţii mai mult decât este necesar. Lăsaţi-le să înceteze. Când reacţionăm la ceea ce apare, creăm un ciclu de obiceiuri. Un obicei e ceva care e ciclic, se învârte în cerc, nu are sfârşit. Dar dacă abandonezi şi laşi lucrurile în pace, atunci ceea ce apare, dispare şi nu devine un ciclu.

Deci vacuitatea nu e un mod de a scăpa de toate, nu e pustiul absolut, ci un potenţial infinit pentru creaţie de a apărea şi dispărea, fără ca tu să fi iluzionat dea ea. Ideea de eu, creatorul, cu talentele mele artistice, prin care mă exprim – este o fantezie incredibil de egotistă, nu-i aşa? „Asta e făcută de mine, e a mea” şi ceilalţi spun „O, eşti foarte priceput. Eşti genial.” Cu toate astea multe dintre manifestările artistice tind să fie regurgitări ale unor frici şi dorinţe. Nu prea sunt creative; sunt doar lucruri re-create. Nu vin dintr-o minte goală, ci dintr-un ego, ce nu are un alt mesaj de transmis decât acela că este plin de moarte şi egoism. La nivel universal nu are de transmis alt mesaj decât „Uită-te la mine!” ca persoană, ca ego. Însă vacuitatea minţii are un potenţial infinit de creaţie. Nu trebuie să te gândeşti să creezi lucruri; creaţia poate să aibă loc fără un ego, fără cineva care să o facă – pur şi simplu se întâmplă.

Deci lăsăm creaţia pe sama Dhammei, mai curând decât să ne gândim că e ceva de care să fim responsabili. Tot ce avem de făcut acum, tot ce e necesar să facem – ca persoane, ca oameni (vorbind în mod convenţional) – este să dăm drumul, să nu ne agăţăm. Să abandonăm. Fă binele, abţine-te de la a face răul, fi conştient. Un mesaj destul de simplu.

CE ESTE NIBBĀNA/NIRVĀṆA?

Dhammadāsa Bhikkhu nu ne-a uitat şi din ne-a trimis din nou un articol, transcrierea unei cuvântări ţinută pe data de 5 septembrie 2010 la World Buddhist University WBU, Bangkok, Thailand.

Subiecte tratate:
‣ O scurtă definiție pentru Nibbāna;
‣ Care este relația dintre Nibbāna, individ și ceilalți?
‣ Ce este Nibbāna parțială?
‣ Care este calea către Nibbāna?

Articolul (putin cam "tehnic" pentru incepatori) poate fi citit aici: http://idisk.mac.com/d_ignat-Public/Articole/Ce_este_Nirvana.pdf

mai multe articole aici:
http://web.me.com/d_ignat/Articole/articole.html

Viaţa lui Buddha - Documentar BBC

Pentru cei care nu l-au vazut deja, documentarul BBC Viaţa lui Buddha se găseşte tradus în limba Română pe "google videos". Nu ştiu exact cine l-a subtitrat în română însă îi adresez sincere mulţumiri.
Mulţi oameni, după o zi de muncă preferă să vadă un film decât să citeasca, aşa că pentru cei interesaţi de astfel de subiecte e bine că există şi documentare bine făcute. Pentru cei ce înţeleg limba engleză există multe surse sin care pot să îşi satisfacă nevoia de Dhamma, ca de exemplu următoarele canale de youtube:
Buddhist Society of Western Australia  Dhammatube   Begintosee (Bhante Vimalaramsi) Alliance for Bhikkhunis Ven. Yuttadhammo Bodhitv.com şi altele.
Vizionare plăcută!

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite (continuare)

Cu privire la articolul anterior, câteva precizări se impun a fi făcute. Aşa cum am arătat intenţia mea nu a fost aceea de a defăima şcolile Mahayana, ci de a împărtăşi felul în care eu, personal înţeleg anumite concepte buddhiste, conţinutul şi evoluţia lor. O părere este doar o părere şi ca toate lucrurile  şi părerile sunt schimbătoare (sabbe sankhara anicca) aşa că a face prea mult caz despre o părere înseamnă să ne agăţăm inutil de ceva efemer, ceea ce nu este deloc înţelept. Adevărul ultim (Dhamma) se află dincolo de aceste păreri efemere. Totuşi, pe calea către adevăr trebuie să pornim de la păreri. Doar descoperirea realităţii ultime risipeşte aceste păreri schimbătoare, însă până atunci trebuie să lucrăm cu ceea ce avem. Nu întâmplător primul element în Nobila Cale în Opt Părţi este Sammaditthi adică vederi, opinii corecte. Înţelegerea mea este că opiniile corecte nu se identifică de la început cu realitatea ultimă, nobila cale fiind un antrenament gradual, un proces dinamic, în care factorii componenţi se sprijină reciproc unii pe alţii, îndreptându-se treptat înspre perfecţiune, astfel că iniţial Sammaditthi înseamnă să te abţii de la a avea vederi, opinii greşite. Suttele sunt explicite în acest sens, prezentându-ne consecinţele nefaste ale adoptării vederilor nihiliste sau eternaliste ce se vehiculau şi acum 2500 de ani, la fel ca şi acum. În final, când toate elementele Căii au ajuns la maturitate, când antrenamentul a ajuns la final, toate instrumentele pot fi abandonate, studentul fiind ferm ancorat în Adevăr. Buddha compara disciplina pe care a predat-o cu o plută cu ajutorul căreia putem traversa râul învolburat al Samsarei, de pe malul pe care ne pândesc tot felul de pericole, înspre malul sigur al Eliberării. Şi oferindu-le spre reflecţie această comparaţie şi-a întrebat discipolii ce cred că ar trebui să facă un discipol după ce a traversat râul, să care pluta cu el gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, ar trebui să o duc cu mine” ori să o abandoneze gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, însă acum, că am trecut râul, ar fi bine să o leg la mal sau să o îngrop în nisip”. Este, cred, evident că odată ce am traversat râul Samsarei nu vom mai avea nici un motiv să ne agăţăm de opiniile şi vederile noastre. Aşa că vederile şi practicile diferitelor şcoli buddhiste, chiar dacă diferă între ele, servesc aceluiaşi scop – sunt plute de care să ne ţinem când traversăm râul învolburat al Samsarei. Religiile sunt vehicule, ceea ce contează este destinaţia.

Buddha, Dumnezeu, Bodhisattva, Nirvana, sunt pentru un om de rând, aşa ca noi, doar nişte concepte abstracte, nişte opinii ce variază în conţinut de la individ la individ, în funcţie de experienţa, educaţia şi cultura la care am fost expuşi. Atâta timp cât nu am experimentat ca realităţi în noi înşine aceste lucruri, vor rămâne doar nişte presupuneri.

În concluzie, a discuta contradictoriu pe marginea interpretărilor şi idealurilor diverselor tradiţii buddhiste şi nu numai, înseamnă a deturna aceste instrumente de la scopul pentru care ele există. Idealurile trebuie urmate şi instrumentele folosite.

Adepţi ai diferitelor tradiţii spirituale discută în contradictoriu, fiecare afirmând superioritatea căii sale. Ce cred eu că este esenţial este modul în care practicăm. Dacă prin modul nostru de practică creăm discordie, suferinţă pentru alţii sau pentru noi înşine, acea cale fie că nu este una bună, fie nu o practicăm corect. O cale de factură buddhistă, atunci când este practicată duce la bunăstare, armonie, compasiune, acceptare, pace şi înţelegere. Să nu uităm că în numele buddhismului nu s-a purtat nici un război, nu s-a vărsat nici o picătură de sânge.

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite

Chiar dacă în România buddhismul este foarte slab reprezentat şi nu este un fenomen de amploare, problema pe care diferenţele dintre doctrinele considerate a aparţine familei buddhiste prezintă importanţă. În general aceste diferenţe aprind spiritele celor care abia l-au descoperit şi nu au apucat să îşi formeze o vedere de ansamblu asupra evoluţiei în timp şi spaţiu a buddhismului.

Cea mai semnificativă dintre ele şi care cu siguranţă dă naştere la multe discuţii contradictorii printre proaspeţii studenţi ai variatelor şcoli este antagonismul Mahayana – Hinayana. Mahayana – aşa cum foarte bine ştim înseamnă „Marele vehicul” şi mai este numit şi „bodhisattvayana” - Vehiculul bodhisattvaşilor. Hinayana, în cele mai blânde traduceri este înţeles ca fiind vehiculul mic, însă termenul sanscrit „hina” înseamnă „de slabă calitate”, „deficient”, „abject” şi era folosit cu conotaţii depreciative, desemnând sectele non-Mahayana. În prezent termenul este folosit cu referire la şcoala Theravada, cu înţelesul de „micul vehicul” pentru a sublinia diferenţele doctrinare (cu toate că există voci ce susţin că nu ar exista identitate şi chiar în 1950 World Fellowship of Buddhists a stabilit în unanimitate că termenul nu trebuie folosit cu referire la Theravada).

Şi totuşi ce face ca aceste tradiţii buddhiste să fie atât de diferite – idealurile pe care le arborează. Mahayaniştii aspiră să devina buddha şi astfel să ajute toate fiinţele sensibile să se elibereze din ciclul naşterii şi al morţii, iar Theravadinii aspiră să devină arahaţi, adică pur şi simplu să se elibereze. O persoană ce asipră să devină un buddha se numeşte un bodhisattva.

Pentru a nu ne lansa în discuţii dogmatice aprinse şi inutile, sugerez să abordăm problema aşa cum însuşi Buddha a recomandat în Kalama sutta (AN 3.65), apelând la propriul nostru bun simţ, la raţiune şi la înţelegerea dobândită prin observarea naturii umane, a evoluţiei diverselor curente şi filozofii în timp.

Ce este cert cred, pentru toată lumea, e că faptul că Buddha nu a predat buddhismul. El a (re)descoperit un drum, şi l-a arătat celor interesaţi. Nu era un drum uşor de găsit: un drum către un oraş antic, cum se spune într-o sutta, şi ne putem imagina cam cum ar arăta un drum neumblat de mult, uitat în întunericul junglei tropicale. De fapt, acest drum era atât de greu de detectat prin vegetaţia luxuriantă, încât însuşi Buddha, după iluminare a ezitat să îl arate altora, gândind: „Această Doctrină ce am dobândit-o este profundă, greu de văzut, greu de realizat, aducătoare de pace, rafinată, dincolo de orizontul presupunerilor, subtilă, destinată celor înţelepţi ... Aceasta Doctrină nu este ușor de realizat de către acei copleșiți de aversiune și pasiune.” (SN 6.1). Văzând însă că există şi oameni cu puţin praf în ochi, oameni care sunt capabili să o intuiască şi astfel să se elibereze, a decis totuşi să predea lumii Calea de Mijloc. Asta este ceea ce a predat Buddha: calea de mijloc între complacerea în plăcerile senzoriale şi automutilare. Calea prin care putem depăşi suferinţa şi iluzia egoului, a sinelui permanent şi imuabil.

Buddhismul, pe de altă parte este modul în care oamenii au înţeles să conserve şi să transmită posterităţii descoperirea şi învăţăturile lui Buddha. Şi totuşi, dacă Buddha a predat o singură cale, Calea de Mijloc, de unde atâtea diferenţe, de unde atâtea căi subsecvente. Poi, să ne uităm nu foarte departe, la prietenii noştri creştini. Nici una dintre multele secte creştine nu susţine că practică învăţăturile unui alt Iisus, ori că au o altă biblie, cu toate astea susţin că diferenţele dintre ele sunt ireconciliabile. Este evident că, unul dintre factorii ce produc o schismă este interpretarea diferită a unor practici, concepte sau texte sacre. După moartea lui Buddha, a urmat o perioadă de aproximativ 100 de ani de buddhism nesectarian. Ulterior, diferenţele în interpretarea anumitor concepte sau reguli monastice au făcut obiectul analizei în cadrul conciliilor buddhiste. Primul astfel de conciliu a avut loc la aproximativ 100 de ani după moartea (parinibbana) lui Buddha şi cu această ocazie discipolii de frunte ai săi au recitat din memorie cuvântările ţinute în diverse locuri şi cu variate ocazii şi corectându-se reciproc au stabilit forma finală ce avea să fie transmisă posterităţii oral, până în secolul I î.e.n. când, cu ocazia celui de al IV-la conciliu, acestea au fost scrise pentru prima dată. Este rezonabil a crede că în această perioadă, unele texte au putut fi alterate sau adăugate noi texte, însă comparând diversele versiuni ale sutrelor din Canonul Pali, corpul canonic al Tradiţiei Theravada şi singura colecţie care s-a păstrat în întregime, cu omonimele lor din corpul canonic al altor secte timpurii precum şi cu agamele traduse în limba chineză, s-a ajuns la concluzia că textele din Canonul Pali, în special Sutta Pitaka şi Vinaya Pitaka reprezintă cu suficientă acurateţe ceea ce Buddha a predat efectiv acum 2500 de ani. Drept urmare, toate tradiţiile buddhiste recunosc autenticitatea canonului Pali, chiar dacă şcolile Mahayana îl consideră incomplet. Astfel, ca orice căutători ai adevărului ce doresc să evite superstiţiile şi miturile nefundamentate pe fapte istorice, putem să ne sprijinim cu încredere pe Canon, considerându-l, daca nu tocmai cuvintele Celui Binecuvântat, cel mai apropiat lucru posibil.

În Canonul Pali, cuvântul „bodhisattva” apare ocazional, cu referire la cel care avea să devină Buddha anterior Iluminării sale, adesea în formula „înainte, pe când nu eram decât un bodhisattva neiluminat”. Povestea celui ce avea să devină Buddha începe cu mult timp în urmă: 4 eoni şi 100.000 de kalpa (potrivit cosmologiei buddhiste un univers are o durată de existenţă de un kalpa) când, în prezenţa precedentului Buddha, Dipankara, eroul din poveştile Jataka este inspirat de prezenţa magnifică a acestuia şi ia hotărârea de a ajunge un buddha la rândul său, refuzând astfel să atingă Iluminarea şi să se elibereze din ciclul renaşterii. În multele vieţi ce au urmat, bodhisattvaşul a cultivat cele 10 paramita aducându-le la perfecţiune, până când, născându-se ca Siddhattha Gotama a atins buddheitatea. Aşadar, idealul de a deveni un buddha nu este incompatibil cu buddhismului timpuriu, deşi în Tipitaka nu se relatează nimic despre astfel de aspiranţi sau despre modul de practică specific unui bodhisattva.

Buddhiştii din toate timpurile au spus că un Buddha apare rar în lume şi că apare doar atunci când Dhamma a dispărut complet. Buddha însuşi nu i-a îndemnat pe discipolii lui să devină buddha, ci i-a îndemnat să practice diligent pentru a se elibera, pentru a atinge stadiul de arahaţi.

Dacă stăm să ne gândim, să ajungi un buddha nu e o treabă uşoara, iar o persoană care încă se luptă încă cu meschinăriile caracterului său, cu ataşamentele, aversiunea şi iluziile ce îl înrobesc nu pare a fi foarte realistă atunci când refuză eliberarea şi se ambiţionează să devină un buddha. Cu totul cufundaţi în ignoranţă şi iluzie putem face tot felul de aspiraţii către idealuri ce sună frumos, şi despre care avem doar nişte idei vagi şi nerealiste. O abordare mai realistă îmi pare aceea de a muncii pentru propria eliberare şi în tot acest timp să îi ajuţi pe ceilalţi, în măsura posibilităţilor: să îi inspiri, să îi sfătuieşti, ca ei înşişi să înceapă să lucreze pentru propria lor eliberare. Nimeni nu poate face această muncă în locul lor. Buddha însuşi nu a putut face această muncă în locul nimănui şi nici nu este consemnat în suttele buddhiste timpurii că ar fi susţinut că o poate face, ba chiar a afirmat în mod constant contrariul. Un astfel de aspirant nerealist ar putea fi asemănat cu un invalid într-un imobil incendiat, care deşi abia se târăşte şi este foarte posibil să nu apuce să iasă el însuşi din foc, urlă în gura mare că vrea să îi salveze pe toţi bolnavii. Este un ideal frumos, însă nerealist.

Unul dintre jurămintele unui bodhisattva este acela de a a salva, de a aduce pe calea iluminării toate fiinţele sensibile, chiar dacă acestea sunt nenumărate. Scrierile buddhiste ale tuturor tradiţiilor spun că următorul Buddha, ce va urma este Metteyya (Maitreya, Japma, Ajita Bodhisattva) şi care în prezent aşteaptă în Paradisul Tusita. Deci aspiranţii la buddheitate vor avea încă mult timp de aşteptat, pentru că şi Dharma lui Maitreya Buddha va trebui să dispară înainte ca un alt buddha să apară în lume. Şi dacă tot am adus discuţia în sfera idealului, nu ar fi mai simplu să devină toate fiineţele arahaţi şi astfel să nu mai fie nevoie de un şir interminabil de bodhisattva care să aştepte iluminarea pentru a le salva? Nu ar fi minunat ca toată lumea să atingă pacea absolută a nibbanei? Doar cu toţii facem astfel de aspiraţii atunci când practicăm Metta sau cand facem dedicaţii de merite...

Evident, pentru a rezolva aceste mici dileme dogmatice, bodhisattva au fost transformaţi în fiinţe celeste, asemănători sfinţilor creştini, care veghează asupra practicanţilor, îi ocrotesc şi le ascultă rugăciunile.

Între cel de-al 2-lea şi cel de-al 3-lea conciliu buddhist s-a produs prima mare schismă, apărând sectele Sthaviravada şi Mahasanghika, cea de a doua sectă aducând noi idealuri care să răspundă preferinţelor intelectualilor vremii printre care şi superioritatea idealului de bodhisattva faţă de acela al arahatului. Pentru a dovedi această presupusă superioritate şi imperfecţiunea unui arahat, s-au afirmat „cele 5 erezii”: 1 că un arahat poate avea poluţii nocturne, fiind vizitat în somn de alte fiinţe; 2 că poate avea dubii; 3 că poate avea ignoranţă; 4 că poate fi făcut de alţii să înţeleagă şi 5 că poate da naştere Căii, văicărindu-se „O! Agonie...!”. Deşi formularea e ambiguă şi nu există prea multe informaţii cu privire la înţelesul acestor afirmaţii, încercarea de denigrare este evidentă. Ulterior, una din sectele ce s-au desprins din Mahasanghika a formulat şi ideea că bodhisattvaşii sunt fiinţe celeste, idei care au fost preluat mai apoi de şcolile Mahayana.

Nu mi se pare nejustificat să ne imaginăm că anumite noi idealuri au fost fundamentate ulterior pe sutre compuse de discipoli şi atribuite lui Buddha (asta ar explica şi apariţia unor sutre aberante în care se descrie cum Buddha şi-a înfăşurat penisul de trei ori în jurul muntelui Meru pentru a-şi dovedi virilitatea http://sdhammika.blogspot.com/2010/08/strangest-sutra-of-them-all.html ). Dacă am aduna toate cuvântările ce îi sunt atribuite lui Buddha am consta probabil că ar fi fost cu neputinţă ca un om să rostească atâtea cuvinte într-o singură viaţă, decât dacă ar fi vorbit în continuu. În momentul în care argumentăm că puterile speciale ale lui Buddha i-ar fi putut permite acest lucru am păşit deja în sfera arbitrariului, orice text putându-i fi atribuit ulterior cu condiţia să fim dispuşi să credem că a fost păstrat ascuns şi revelat de către fiinţe celeste anumitor persoane speciale.

Poate că încercarea mea de a face un scurt rezumat din punct de vedere istoric al evoluţiei idealurilor buddhiste nu este una dintre cele mai exacte, eu nefiind nici pe departe un expert în astfel de probleme delicate. În cele de mai sus, însă m-am străduit să creionez imaginea pe care eu însumi mi-am făcut-o, adunând informaţii din studiile altora, aşa că informaţiile oferite pot conţine unele erori pe care mi le asum şi pentru care îmi cer scuze. Totodată îmi cer scuze şi faţă de aceia care se vor simţii lezaţi, care vor simţii că idealurile lor au fost întinate, depreciate. Credeţi-mă, ştiu cum e... Mai ştiu însă şi că orice om care, practicând o cale buddhistă încearcă să devină ceva, un arahat, un bodhisattva, nu a înţeles cu adevărat calea. Pe această cale nu devii nimic. Pe această cale distrugi iluzia devenirii, te eliberezi de tendinţa de a te identifica cu emoţiile, cu ideile cu trupul tău. Realitatea ultimă e că nu există nimeni înăuntru – Anatta – vidul – şi asta e valabil şi pentru un Buddha şi pentru un arahat.

De multe ori, oamenii, prietenii, fac şi spun lucruri revoltătoare, lucruri care poate te fac să tremuri de furie. Când m-am „convertit” la buddhism am crezut că o sa devin un om mai bun şi o vreme chiar m-am comportat ca şi cum aş fi fost. Zâmbitor şi răbdător... Aşa credeam că trebuie să fie un buddhist. Credeam că trebuie să devin aşa. Ne uităm la marii maeştrii tibetani, Zen sau Theravadini şi citind pe chipul lor pacea şi compasiunea ne închipuim că un buddhist nu trebuie să simtă aversiune sau dorinţă.. Acea pace, însă, nu vine din absenţa acestor emoţii negative, ci din cunoaşterea faptului că acele emoţii nu sunt „eu”, „al meu”. Când ştii acest lucru, acel gând, acea emoţie se stinge. A apărut datorită unor condiţii şi a dispărut urmând aceleaşi legi, nu îţi aparţine, aşa că nu e nevoie să faci caz de ea. În acest mod, nu vei mai crea condiţii pentru ca dorinţa, aversiunea şi ignoranţa să apară şi atunci vei atinge nirvana. În sfârşit, vei înţelege că nu poţi devenii nimic...

Motivul pentru care am scris acest text nu este acela de a oferi nişte răspunsuri ci de a ridica nişte întrebări. Rog cititorii cărora le-am trezit interesul să cerceteze de unii singuri aceste probleme din surse mai de încredere şi să nu mă creadă pe cuvânt.

Vidul şi forma. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Când mintea îţi este tăcută, ascultă şi vei putea auzi sunetul vibrant al minţii – „sunetul tăcerii”. Ce est acest sunet? Este un sunet al urechii sau unul exterior? Este sunetul minţii, al sistemului nervos ori ce este? Orice ar fi este acolo în permanenţă şi poate fi folosit în meditaţie, drept ceva înspre care să ne întoarcem atenţia.

Recunoscând că tot ceea ce apare va şi dispărea, începem să ne uităm la ceea ce nu apare şi dispare, ci este întotdeauna prezent. Dacă începi să te gândeşti la acest sunet, să îi pui un nume, să pretinzi orice fel de realizări derivate din el, atunci, bineînţeles, îl foloseşti în mod greşit. Nu este decât un standard de referinţă pentru atunci când ai atins limitele şi sfârşitul minţii, atât cât o poţi tu observa. Deci, din această perspectivă poţi începe să îl urmăreşti. Poţi gândi şi cu toate astea să auzi acest sunet (asta dacă gândeşti deliberat), însă odată ce te pierzi în gânduri, uiţi de el şi nu îl mai auzi. Aşa că, dacă te pierzi în gânduri, de cum realizezi acest lucru, întoarce-te la acest sunet şi ascultă-l pentru o perioadă îndelungată. Dacă înainte te lăsai dus de emoţiile, de obsesiile ori de obstrucţiile ce apar, acum însă poţi practica, gentil, reflectând cu răbdare asupra condiţiilor particulare ale minţii, ca fiind anicca, dukkha, anattā şi poţi să le abandonezi. E o abandonare gentilă, subtilă, nu o respingere violentă a acestora. Deci atitudinea, înţelegea corectă, este mai importantă decât orice altceva. Nu faceţi prea mare caz în legătură cu „sunetul tăcerii”. Oamenii se entuziasmează crezând că au atins, că au descoperit ceva, însă acest fapt este doar o altă condiţie creată în jurul tăcerii. Aceasta este o practică foarte „rece”, nu una excitantă; folosiţi-o cu îndemânare şi gentileţe pentru abandonare, în loc de a vă agăţa de părerea că aţi atins ceva. Dacă există ceva care să blocheze meditaţia, acel lucru este părerea că prin meditaţie ai atins ceva!

Acum puteţi reflecta asupra condiţiilor minţii şi trupului şi vă puteţi concentra asupra lor. Puteţi „scana” prin corp şi recunoaşte senzaţii, precum vibraţii în mâini sau picioare şi vă puteţi concentra asupra oricărui punct din trup. Simţiţi senzaţia produsă de limbă atingând cerul gurii, a buzei superioare pe buza inferioară sau doar aduceţi în conştiinţă umiditatea cavităţii bucale ori presiunea exercitată de haine pe corpul vostru – aceste senzaţii subtile pe care nu ne sinchisim niciodată să le observăm. Reflectând, concentrându-vă asupra lor, corpul vostru se va relaxa. Corpului uman îi place să fie observat. Apreciază faptul că vă concentraţi asupra lui într-un mod gentil şi paşnic, însă dacă sunteţi nepăsători şi îl detestaţi, începe să devină de nesuportat. Ţineţi minte că trebuie să trăiţi în această structură pentru tot restul vieţii, aşa că ar fi bine să o faceţi cu o atitudine benefică. Spuneţi: „O, trupul nu contează, este doar un lucru dezgustător ce îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Trupul nu contează, mintea e aceea care contează.” Aceasta este o atitudine comună în rândul buddhiştilor! În realitate este nevoie de răbdare pentru a te concentra asupra corpului, atunci când nu o faci din vanitate. Vanitatea vine dintr-o întrebuinţare greşită a corpului, însă această scanare conştientă a corpului este una înţeleaptă. Nu este o fortificare a ego-ului, ci doar un act de bunăvoinţă şi consideraţie pentru un trup viu – care oricum nu îţi aparţine.

Deci, acum meditaţi asupra celor cinci khanda* şi asupra vidului minţii. Investigaţi aceste lucruri, până când înţelegeţi că tot ce apare va dispărea şi este lipsit de sine. Atunci nu vă veţi mai agăţa de nimic despre care să spuneţi că sunteţi voi înşivă şi vă veţi fi eliberat de dorinţa de a vă identifica cu o calitate sau cu o substanţă. Aceasta este eliberarea de naştere şi moarte.

Această cale a înţelepciunii nu este una prin care să cultivaţi concentrarea pentru a intra într-o stare de transă şi să scăpaţi de lucruri. Trebuie să fiţi foarte sinceri în privinţa intenţiilor voastre. Meditaţi că să fugiţi de lucruri? Încercaţi să intraţi într-o stare în care să suprimaţi toate gândurile? Practica înţelepciunii este una deosebit de gentilă ce presupune să permiteţi până şi celor mai oribile gânduri să apară, iar apoi să le abandonaţi. Aveţi o ieşire de urgenţă, o valvă de siguranţă prin care puteţi lăsa să iasă aburii atunci când este prea multă presiune. În mod normal, dacă dormi mult, poţi lăsa din aburi să iasă atunci când visezi. În acest mod însă nu creşti în înţelepciune, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi un animal prostuţ. Te obişnuieşti să faci ceva, apoi te extenuezi şi te prăbuşeşti, apoi te ridici, mai faci ceva şi te prăbuşeşti din nou. Această cale însă este o investigare şi o înţelegere completă a limitărilor condiţiei muritoare a minţii şi a trupului. Prin asta, cultivaţi aptitudinea de a vă întoarce de la condiţionat şi de a vă elibera identitatea din mortalitate.

Străpungeţi astfel iluzia că sunteţi ceva muritor – dar nici nu spun sunteţi creaturi nemuritoare pentru că vă veţi agăţa de această idee! „Adevărata mea natură este una cu Adevărul ultim şi absolut. Sunt una cu Domnul. Adevărata mea natură este Nemurirea, o eternitatea atemporală de extaz.” Observaţi că Buddha s-a abţinut să folosească formule poetice şi inspiraţionale; nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ne ataşam de ele. Ne-am opri la identitatea cu realitatea ultimă, la identitatea cu Dumnezeu sau la extazul etern al Tărâmului Nemuririi şi aşa mai departe. Devii visător când spui astfel de lucruri. E mult mai înţelept însă să urmăreşti tendinţa de a încerca să numeşti, să concepi, ceea ce e de neconceput, pentru a putea să povesteşti cuiva, să descrii, toate astea doar pentru a simţii că ai atins ceva. Este mult mai important să urmăreşti această tendinţă decât să o urmezi. Nu spun nici că nu aţi atins nimic, însă fiţi foarte grijulii şi vigilenţi să nu vă ataşaţi de acestea realizări, pentru că dacă o faceţi, bineînţeles, o să va aducă din nou în pragul disperării.

Dacă sunteţi luaţi de val, din momentul în care aţi realizat asta, opriţi-vă. Bineînţeles nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi sau descurajaţi, ci doar opriţi-vă. Calmaţi-vă şi abandonaţi-o. Aţi observat că oamenii religioşi au unele intuiţii şi devin foarte entuziaşti. Creştinii neoprotestanţi lucesc de fervoare. Foarte impresionant! Trebuie să admit că e impresionant să vezi oameni aşa de radianţi. În buddhism însă, această stare este numită „ saññāvipallāsa” - „nebunia meditaţiei”. Când un învăţător bun te vede în această stare, te pune într-o colibă în pădure şi îţi spune să nu te apropii de nimeni! Îmi aduc aminte că am păţit aşa ceva când eram în Nong Khai, în primul an, înainte să merg la Ajahn Chah. Stând în coliba mea, credeam că sunt deplin iluminat. Credeam că le ştiu pe toate, că le înţeleg pe toate. Eram atât de radiant... însă nu aveam pe nimeni cu cine să vorbesc. Nu vorbeam thailandeză, aşa că nu puteam să îi hărţuiesc pe călugării thailandezi. Dar într-o zi s-a întâmplat să vină în vizită consulul britanic din Vientiane şi cineva l-a adus la coliba mea... şi l-am servit din plin! Stătea stupefiat şi fiind englez, era foarte politicos, iar de fiecare dată când se ridica să plece, nu îl lăsam. Nu mă puteam opri. Eram precum Cascada Niagara – o putere enormă ce se revărsa – şi îmi era cu neputinţă să mă opresc. În cele din urmă a plecat, reuşind cumva să scape. Nu l-am mai văzut niciodată, mă întreb de ce?!

Aşa că atunci când treceţi printr-o astfel de experienţă este important să o recunoaşteţi. Nu e nimic rău în ea dacă ştiţi despre ce e vorba. Aveţi răbdare cu ea, nu o credeţi şi nu vă complaceţi în ea. Puteţi observa că niciodată călugării buddhişti nu povestesc despre „nivelul lor de iluminare” - astfel de lucruri nu se povestesc. Când oamenii ne cer să îi învăţăm, nu predăm despre Iluminare, ci despre Cele Patru Adevăruri Nobile, calea către propria lor iluminare. În zilele noastre sunt tot felul de oameni ce susţin că sunt iluminaţi, că sunt Buddha Maitreya, avatare şi toţi au mulţi discipoli; oamenii sunt foarte creduli. Ceea ce Buddha a subliniat însă, este aceea că trebuie să recunoaştem adevărata natură a lucrurilor, în loc să credem ceea ce ne spun alţii. Aceasta este calea înţelepciunii, pe care explorăm şi investigăm limitele minţii. Priviţi şi vedeţi că „sabbe sańkhara aniccā” - „toate lucrurile condiţionate sunt impermanente”, „sabbe dhammā anattā” - „toate fenomenele sunt lipsite de sine”.

______________________________

* Khanda: cele cinci categorii prin care Buddha a rezumat fiinţa umană şi anume corpul (rūpa), senzaţiile (vedanā), percepţia (saññā), formaţiunile mentale (sańkhārā) şi conştiinţa (viññāņa). În termeni simplii „mintea şi trupul”

Obstrucţiile şi încetarea lor. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Pe măsură ce ascultăm înăuntrul nostru, începem să recunoaştem vocea şoptită a vinovăţiei, remuşcărilor şi a dorinţei, a geloziei şi a fricii, a senzualităţii şi a lăcomiei. Câteodată putem asculta vocea senzualităţii spunând „Vreau! Trebuie să am! Trebuie să am! Vreau! Vreau!” Câteodată nici nu are un obiect anume. Putem doar să simţim dorinţa, lipsită de obiect şi atunci găsim un obiect. Dorinţa de a obţine ceva „Vreau ceva! Vreau ceva! Trebuie să obţin ceva! Vreau…”! Putem auzi aceste lucruri dacă ne ascultăm mintea. De obicei găsim un obiect al dorinţei precum sexul ori pierdem vremea adânciţi în fantezii.

Dorinţa poate lua forma căutării unei gustări de mâncat sau orice altceva în care să ne lăsăm absorbiţi, să devenim ceva, să ne unim cu ceva. Dorinţa este întotdeauna la pândă, întotdeauna caută ceva. Poate fi un obiect atractiv permis călugărilor, precum o robă frumoasă, un bol de pomene sau o mâncare delicioasă. Poţi observa tendinţa de a-l dori, a-l atinge, de a încerca într-un fel sau altul să îl obţii, să îl posezi, să îl faci să fie al tău, să îl consumi. Şi aceasta e dorinţa, o forţă a naturii pe care trebuie să o recunoaştem, nu să o condamnăm spunând „sunt o persoană groaznică pentru că doresc” – pentru că asta ar fi o altă consolidare a egoului, nu-i aşa? …ca şi cum nu ar trebui să avem dorinţă, ca şi cum ar exista vreun om care să nu îşi fi dorit vreodată ceva!

Acestea sunt condiţii naturale pe care trebuie să le recunoaştem, să le vedem; nu să le condamnăm, ci să le înţelegem. Deci trebuie să cunoaştem, în mintea noastră, mişcarea dorinţei, a lăcomiei, a căutării – şi a dorinţei de a ne debarasa. Puteţi să observaţi şi asta – dorinţa de a vă debarasa de ceva ce aveţi, de o situaţie în care vă aflaţi sau de însăşi durerea. „Vreau să scap de această durere ce mă încearcă, vreau să scap de această slăbiciune, vreau să scap de lene, vreau să scap de nelinişte, de dorinţă. Vreau să scap de toate lucrurile care mă enervează. De ce a creat Dumnezeu ţânţarii? Vreau să scap de belele.”

Dorinţa senzuală este prima dintre obstrucţii (nīvarana). Aversiunea este a doua; mintea îţi este bântuită de „ne-vrute”, de iritaţii meschine şi resentimente, pe care apoi încerci să le anihilezi. Toate acestea sunt un obstacol în calea viziunii tale mentale, o obstrucţie. Eu nu spun că ar trebui să scăpăm de această obstrucţie – aversiunea – ci să o cunoaştem, să îi cunoaştem forţa, să o înţelegem aşa cum o trăim. Atunci veţi înţelege dorinţa de a scăpa de lucruri din voi înşivă, dorinţa de a scăpa de lucruri aflate în jurul vostru, dorinţa de a nu fi aici, dorinţa de a nu fi în viaţă, dorinţa de a nu exista. De aceea ne place să dormim, nu-i aşa? Atunci putem să nu existăm pentru o vreme. În timpul somnului nu avem conştienţa faptului că existăm, pentru că nu e prezentă acea senzaţie de a fi viu. Aceasta este anihilare. Deci, unora le place aşa de mult să doarmă, pentru că viaţa li se pare prea dureroasă, sau prea plictisitoare, prea neplăcută. Devenim deprimaţi, plini de dubii şi disperaţi şi atunci încercăm să găsim o scăpare prin somn; încercăm să anihilăm problema, să o evacuăm forţat din conştiinţă.

Cea de a treia obstrucţie este somnolenţa, letargia, lâncezeala, lenea, amorţeala, toropeala, la care avem tendinţa de a reacţiona cu aversiune, însă şi aceasta poate fi înţeleasă. Lenea poate fi cunoscută – această îngreunare a trupului şi a minţii, mişcările încete şi fără vlagă. Observaţi aversiunea pe care o stârneşte, dorinţa de a scăpa de ea. Observaţi senzaţia de lene în trup şi în minte. Chiar şi cunoaşterea lenei este schimbătoare, nesatisfăcătoare şi lipsită de sine (anicca, dukkha şi anattā).

Agitaţia este opusul lenei şi este ce-a de a patra obstrucţie. Nu eşti leneş deloc, nu eşti somnoros, ci eşti agitat, nervos, tensionat şi anxios. Nici în acest caz, agitaţia nu trebuie neapărat să aibă un obiect anume. În comparaţie cu senzaţia de somnolenţă, agitaţia e o stare cu un caracter mai obsesiv. Vrei să faci ceva, să alergi aici… să faci asta… aia… să vorbeşti, să te învârţi, să te suceşti. Şi dacă trebuie să stai puţin nemişcat, eşti agitat, te simţi captiv, încarcerat; nu poţi să te gândeşti decât la sărit, la fugit, la lucruri de făcut. Deci puteţi observa şi asta, mai ales atunci când sunteţi conţinuţi într-un recipient ce nu prea vă permite să daţi pur şi simplu curs agitaţiei. Robele pe care le poartă călugării nu sunt deloc favorabile săritului prin copaci şi legănatului pe crengi. Nu putem da curs acestor scăpări ale minţii, aşa că trebuie să le privim.

Îndoiala este ce de-a cincia obstrucţie. Câteodată, dubiile noastre pot părea foarte importante şi ne place să le acordăm multă atenţie. Suntem înşelaţi de calitatea lor, pentru că par a fi atât de substanţiale: „Unele dubii sunt ridicole, într-adevăr, însă acestea de acum sunt dubii importante. Trebuie să găsesc răspunsul. Trebuie să ştiu cu certitudine. Ar trebui să fac asta sau cealaltă. Procedez corect? Oare ar trebui să merg acolo sau să mai stau puţin aici? Nu e asta o pierdere de vreme? Oare mi-am irosit viaţa? Este buddhismul calea potrivită? Poate că nu este religia bună!” Acestea sunt dubiile. Poţi să îţi petreci tot restul vieţii întrebându-te dacă ar trebui să faci una sau alta, însă de un lucru poţi fi sigur şi anume că dubiile sunt o condiţie a minţii. Câteodată pot fi destul de subtile şi înşelătoare. Din poziţia noastră de „cel care cunoaşte” ştim că dubiile sunt doar dubii. Fie că sunt importante sau ridicole, sunt doar dubii, atâta tot. „Ar trebui oare să stau aici sau să merg în altă parte?” „Ar trebui să îmi spăl hainele azi sau mai bine mâine?”. Acestea sunt dubii. Nu foarte importante, însă mai sunt şi cele importante. „Am atins oare stadiul de «intrat în curent»? Şi dacă tot a venit vorba, ce un «intrat în curent»? Este Ajahn Sumedho un arhat (un iluminat)? Există arhaţi în zilele noastre?” Apoi oameni aparţinând altor religii vin şi spun „Religia voastră e greşită. A noastră e cea bună” şi tu te gândeşti „Poate că au dreptate. Poate într-adevăr a noastră este greşită”. Ceea ce putem să ştim este că există în minte dubii. Asta înseamnă să fim „cel care cunoaşte”, să cunoaştem ceea ce poate fi cunoscut, să cunoaştem că nu cunoaştem. Chiar şi atunci când eşti ignorant într-o anumită privinţă, dacă realizezi faptul că nu cunoşti, această realizare este cunoaştere.

Deci asta înseamnă să fii „cel care cunoaşte”, să cunoşti ceea ce poate fi cunoscut. Cele cinci obstrucţii sunt profesorii tăi, pentru că nu sunt acei guru radioşi şi plini de inspiraţie din cărţile cu poze. Pot fi destul de triviali, meschini, prosteşti, enervanţi şi obsesivi. Ne îmbrâncesc întruna, ne înghiontesc, ne doboară la pământ neîncetat, până când le acordăm atenţia şi înţelegerea potrivită, până când nu mai sunt o problemă. Din această cauză trebuie să avem foarte multă răbdare, toată răbdarea din lume şi modestia necesare pentru a învăţa de la aceşti cinci profesori.

Şi ce învăţăm? Că acestea sunt doar condiţii în mintea noastră; ele apar şi dispar; sunt nesatisfăcătoare şi lipsite de sine. Unele dintre ele au câteodată un mesaj important de transmis. Avem tendinţa de a crede aceste mesaje, dar ceea ce putem cunoaşte, e faptul că acestea sunt doar condiţii schimbătoare. Şi dacă le îndurăm cu răbdare, lucrurile se vor schimba de la sine şi vom avea deschiderea şi claritatea minţii necesare pentru a acţiona spontan, în loc de a reacţiona doar condiţiilor. Cu atenţie pură, cu atenţie conştientă, lucrurile curg de la sine; nu trebuie să scapi de ele, pentru că tot ce are un început are şi un sfârşit. Nu există nimic de care să trebuiască să scapi, trebuie doar să ai răbdare cu toate şi să permiţi lucrurilor să îşi urmeze cursul normal către încetare.

Când ai răbdare şi le permiţi lucrurilor să se oprească, atunci începi să cunoşti încetarea – tăcerea, vidul, claritatea – mintea devine limpede şi nemişcată. Cu toate astea este încă vibrantă şi nicidecum nu este reprimată sau adormită, astfel că vei putea asculta tăcerea minţii.

Să permitem încetarea, înseamnă că trebuie să fim foarte blânzi, gentili, răbdători, modeşti, imparţiali cu privire la cele bune şi rele, plăcute şi dureroase. Recunoaşterea gentilă permite lucrurilor să se schimbe în conformitate cu natura lor fără să interfereze. În acest mod învăţăm să nu mai căutăm să fim absorbiţi în obiectele senzoriale. Ne găsim pacea în vidul din minte, în claritatea şi liniştea ei.

Ascultarea gândurilor. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Atunci când ne deschidem mintea, când ne abandonăm, ne concentrăm atenţia asupra unui singur lucru, asupra observării – suntem martorul tăcut ce cunoaşte tot ceea ce apare şi dispare. În meditaţia vipassanā (meditaţia cunoaşterii intuitive), folosim cele trei caracteristici anicca (însuşirea de a fi schimbător, inconstant), dukkha (însuşirea de a fi nesatisfăcător) şi anatta (însuşirea de a fi lipsit de un sine imanent), pentru a observa fenomenele fizice şi mentale. Eliberăm mintea de tendinţa de a reprima orbeşte, astfel că, dacă devenim obsedaţi de vreun gând trivial, frică, dubii, griji sau furie nu este nevoie să le mai analizăm. Nu mai e nevoie să aflăm de ce sunt prezente aceste lucruri, ci trebuie doar să fim pe deplin conştienţi de prezenţa lor.

Dacă eşti îngrozit de ceva, fii îngrozit în mod conştient. Nu îţi întoarce atenţia de la acest lucru, ci observă tendinţa de a încerca să scapi de el. Adu în centrul atenţiei ceea ce te înspăimântă, gândeşte-ţi deliberat spaima şi ascultă-ţi gândurile. Nu pentru a o analiza, ci pentru a o conduce la absurdul final, acolo unde devine atât de ridicolă încât te face să izbucneşti în hohote. Ascultă-ţi dorinţa, nebunescul „Vreau asta! Vreau aia! Trebuie să obţin! Nu ştiu ce o sa fac dacă nu obţin asta…”

Citeam despre confruntările în care ţipi unul la celălalt şi spui toate lucrurile pe care le-ai reprimat în mintea ta; e un fel de catharsis, însă lipseşte reflecţia înţeleaptă. Îi lipseşte talentul de a asculta acest strigăt mai degrabă ca pe o condiţie, decât ca pe o răbufnire, când spui tot ce îţi vine la gură. Îi lipseşte fermitatea unei minţi dispuse să îndure şi cele mai oribile gânduri. Procedând în acest mod, nu considerăm că acestea sun problemele noastre personale, ci conducem frica şi mânia, mental, într-o poziţie absurdă din care le putem vedea ca pe nişte progresii naturale ale gândurilor. În mod deliberat gândim toate lucrurile pe care ne este frică să le gândim; nu orbeşte, ci ascultându-le ca şi condiţii ale minţii şi nu ca eşecuri sau probleme personale.

Aşadar, în această practică începem să dăm drumul lucrurilor. Nu trebuie să te apuci şi să scotoceşti pentru a găsi lucruri anume, ci atunci când lucrurile care te obsedează continuă să apară, să te deranjeze deşi tu încerci să scapi de ele, scoate-le la iveală, evidenţiază-le. Gândeşte-le deliberat şi ascultă-le, ca şi cum ai asculta pe cineva vorbind peste gard – o nevastă bătrână şi bârfitoare: „Am făcut asta şi asta.. iar apoi am făcut asta…” şi baba continuă să hodorogească. Încearcă doar să asculţi această voce, fără să judeci spunând: „O, nu! Sper că nu sunt eu ăsta! Aceasta nu poate fi adevărata mea natură!” şi fără să încerci să o faci să tacă spunându-i „Taci odată hodoroagă bătrână! Aş vrea să dispari!”. Toţi avem asta în noi. Până şi eu am această tendinţă. E doar o condiţie a naturii, nu-i aşa? Nu e o persoană. Deci această tendinţă cicălitoare din noi – „Muncesc din greu şi nimeni nu îmi e recunoscător!” – e o condiţie, nu o persoană. Câteodată, atunci când eşti morocănos, ţi se pare că nimeni nu face nimic bine – chiar şi atunci când lucrurile sunt bune le vezi rele. Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii şi nu o persoană. Indispoziţia, starea morocănoasă a minţii, este cunoscută ca o condiţie: este anicca – se schimbă; dukkha – este nesatisfăcătoare; este anatta – nu este o persoană. Un alt exemplu este frica de ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre tine; dacă întârzii, să zicem că nu te-ai trezit la timp, intri în încăpere şi începi să îţi faci griji despre ceea ce vor crede ceilalţi despre tine din cauză că ai întârziat: „Ei cred că sunt un leneş.” Grijile despre ceea ce oamenii ar putea gândi despre tine sunt o condiţie a minţii. Sau, în cazul în care suntem întotdeauna punctuali, atunci când cineva întârzie gândim: „Întotdeauna întârzie, nu poate veni măcar odată la timp?!” Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii.

Toate aceste lucruri triviale sunt conştientizate, lucruri ce altfel ar fi împinse la o parte, pentru că nimeni nu vrea să se sinchisească de trivialităţile vieţii, însă ignorându-le acestea sunt reprimate şi astfel devin o problemă. Începem să simţim anxietate, aversiune faţa de noi înşine sau faţă de alţii ori depresie; toate aceste lucruri vin din faptul că nu permitem acestor condiţii, acestor trivialităţi ori acestor lucruri oribile să intre în sfera conştientului.

Apoi mai este şi îndoiala minţii, starea în care aceasta nu este niciodată sigură ce să facă, marcată de frică şi îndoială, incertitudine şi ezitare. Evidenţiaţi deliberat această nesiguranţă pentru a vă putea relaxa cu starea în care se află mintea atunci când nu îmbrăţişează o temă anume. „Ce ar trebui să fac, să stau, să plec, să fac asta sau aia, ar trebui să fac ānāpānasati sau vipassanā? Examinaţi-o. Puneţi-vă întrebări fără răspuns precum „Cine sunt eu?”. Observaţi acel spaţiu gol dinainte de a începe să o gândiţi – „cine?” – fiţi alerţi, închideţi ochii şi chiar înainte de a gândi „cine” priviţi; mintea e destul de goală, nu-i aşa? Apoi întrebarea „Cine-sunt-eu?” şi spaţiul de după semnul de întrebare. Acest gând vine şi pleacă din nimic, nu-i aşa? Atunci când eşti prins în gândirea habituală nu ai cum să observi apariţia unui gând. Poţi să îl prinzi după ce realizezi faptul că gândeşti; aşa că încercaţi să gândiţi deliberat, pentru a putea prinde începutul gândului înainte de a îl gândi efectiv. Puteţi folosi gânduri deliberate precum întrebarea „Cine este Buddha?” Gândiţi asta pentru a putea vedea începutul, naşterea gândului, sfârşitul şi spaţul din jurul său. Astfel veţi privi gândul, conceptul, în perspectivă şi nu veţi reacţiona doar orbeşte la el.

Dacă sunteţi nervoşi pe cineva, gândiţi „A spus asta… şi asta…iar apoi a făcut asta… şi nu a făcut bine ce a făcut, le-a făcut toate pe dos… e atât de egoist. Îmi amintesc ce i-a făcut lui X, iar apoi…” Un lucru se leagă de altul, nu-i aşa? Şi vă treziţi prinşi în acest lanţ al aversiunii. Deci, în loc să vă lăsaţi prinşi în acest torent de gânduri asociate, de concepte, gândiţi în mod deliberat: „Este cea mai egoistă persoană pe care am întâlnit-o vreodată” Şi apoi vidul de la sfârşitul gândului. „Este un împuţit, o javră, a făcut asta… şi asta…” şi poţi să vezi [vidul de la sfârşitul gândului – n.t.]; e amuzant, nu-i aşa? Cu ocazia primei mele şederi la Wat Pah Pong, obişnuiam să sufăr de accese îngrozitoare de aversiune şi furie. Câteodată eram atât de frustrat pentru că niciodată nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplă şi nu aş fi vrut să mă conformez atât de mult regulilor cât trebuia să o fac acolo. Fumegam de-a dreptul, Ajahn Chah continua să vorbească – putea să ţină cuvântări de câte două ore în limba Lao – iar eu aveam dureri teribile în genunchi. Astfel de gânduri apăreau în mintea mea: „De ce nu te opreşti niciodată din vorbit? Am crezut că Dhamma este simplă, de ce îi trebuie două ore să spună ceva?” Devenisem foarte critic în privinţa tuturor şi mai apoi am început să reflectez la acest aspect, am început să mă ascult cum mă enervez, cum devin critic, meschin, indignat. „Nu vreau asta, nu vreau aia, nu îmi place asta, nu văd de ce trebuie să stau aici, nu vreau să fiu bătut la cap cu acest lucru prostesc, nu ştiu…” şi aşa mai departe. Apoi mă gândeam „Persoana ce gândeşte aşa ceva e o persoană drăguţă? Aşa vrei să fii, ca şi chestia asta ce se plânge şi critică întruna, ce găseşte defecte încontinuu? Acesta e felul de persoană ce vrei să fii?” „Nu! Nu vreau să fiu aşa.”

Dar a trebuit să gândesc aceste lucruri pe deplin conştient pentru a le vedea cu adevărat în loc să le cred doar. Mă simţeam foarte îndreptăţit în mine însumi să gândesc astfel, iar atunci când te simţi îndreptăţit să fii indignat, simţi că ei se înşeală şi este foarte uşor să dai crezare unor astfel de gânduri: „Nu văd necesitatea unor astfel de gânduri, doar Buddha a spus… Buddha însuşi nu ar fi permis aşa ceva. Eu ştiu ce este buddhismul.” Adu astfel de gânduri în formă conştientă, ca să le poţi vedea bine, fă-le absurde, astfel o să ai o perspectivă mai largă asupra lor şi devine chiar amuzant. Vei vedea unde rezidă comedia. Ne luăm prea în serios: „Sunt o persoană atât de importantă… viaţa mea e teribil de importantă aşa că trebuie să fiu tot timpul extrem de serios în privinţa ei”. Fiecare se percepe ca fiind foarte important, aşa că gândeşte în mod deliberat: „Sunt o persoană foarte importantă, problemele mele sunt importante şi serioase.” Când gândeşti asta sună amuzat, stupid, fiindcă realizezi că nu eşti teribil de important – nici unul dintre noi nu e, iar problemele pe care ni le creăm sunt lucruri triviale. Unii oameni pot să îşi distrugă toată viaţa creându-şi neîncetat probleme şi luându-le prea în serios.

Dacă gândeşti despre tine că eşti o persoană importantă şi serioasă, atunci lucrurile triviale ori prosteşti sunt lucruri pe care nu ţi le doreşti. Dacă doreşti să fii un om bun, un sfânt, atunci aceste condiţii rele sunt lucruri pe care vrei să le alungi din conştiinţă. Dacă vrei să fi genul de om generos şi bun, atunci orice răutate, gelozie sau zgârcenie trebuie să fie reprimată, anihilată în mintea ta. Atunci, orice lucru ţi-ar fi frică să fii în viaţa ta, gândeşte-l, observă-l. Fă o confesiune: „Vreau să fiu un tiran!” „Vreau să fiu un traficant de heroină!” „Vreau să fiu un membru al mafiei!” „Vreau să fiu…” orice ar fi. Nu ne mai preocupă calitatea, ci doar caracteristica impermanenţei acestor condiţii; faptul că nu este nimic în ele care vreodată să te satisfacă cu adevărat. Vin şi pleacă şi sunt lipsite de sine.

Conștientizarea obișnuitului. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Acum, pentru ora care urmează, vom practica în mers folosind această mişcare drept obiect al meditaţiei, concentrându-ne atenţia asupra mişcării picioarelor şi asupra presiunii create atunci când acestea ating pământul. Şi în acest caz puteţi folosi mantra „buddho” - „bud” pentru piciorul drept, „-dho” pentru stângul, pe toată întinderea cărării de jongrom. Vedeţi dacă puteţi fi pe deplin alerţi, pe deplin prezenţi în senzaţiile create de mers, de la începutul cărării şi până la sfârşitul ei. Începeţi cu o cadenţă normală, iar mai apoi încetiniţi sau grăbiţi pasul în funcţie de necesităţi. Cultivaţi un pas normal, pentru că meditaţia se învârte în jurul obişnuitului, mai degrabă decât în jurul specialului. Folosim respiraţia normală şi nu o „tehnică de respiraţie”; postura de meditaţie şezând, nu statul în cap; pasul normal, nu alergatul, joggingul sau un pas încetinit metodic – doar un mers relaxat. Practicăm în jurul obişnuitului pentru că îl luăm de bun. Însă acum ne aducem atenţia asupra tuturor lucrurilor pe care le-am luat de bune şi nici nu le-am observat, cum ar fi minţile şi trupurile noastre. Chiar şi doctorii, bine instruiţi în fiziologie şi anatomie, nu sunt cu adevărat conştienţi, prezenţi în trupurile lor. Dorm cu trupurile lor, se nasc cu trupurile lor, îmbătrânesc, trebuie să trăiască cu ele, să le hrănească, să le exerseze şi cu toate astea îţi vorbesc despre ficat ca şi cum acesta fi pe o planşă. Este mai uşor să priveşti ficatul pe o planşă, decât să fi conştient de propriul tău ficat, nu-i aşa? Deci ne uităm la lume ca şi cum, într-un fel, nu am fi parte din ea şi ceea ce este cel mai obişnuit, cel mai comun, ratăm, deoarece căutăm extraordinarul.
Televiziunea este extraordinară. Pot difuza la televizor tot felul de aventuri romantice fantastice. E un lucru miraculos aşa că e uşor să te concentrezi asupra lui. Televizorul e de-a dreptul hipnotizant. La fel, atunci când trupul devine extraordinar, să zicem că se îmbolnăveşte grav, e foarte dureros, ori simte extaz sau curg prin el senzaţii minunate, atunci îl observăm! Însă doar presiunea ce apare atunci când piciorul drept atinge pământul, doar mişcarea respiraţiei, doar senzaţia trupului tău şezând pe scaun atunci când nu este nici o senzaţie extremă prezentă – acestea sunt lucrurile înspre care trebuie să ne trezim acum. Ne aducem atenţia asupra felului în care sunt lucrurile într-o viaţă obişnuită.
În acest fel, atunci când viaţa devine extremă sau extraordinară, realizăm că suntem capabili să ne adaptăm destul de uşor. Pacifiştilor şi celor cu „obiecţiuni de conştiinţă” li se pune adesea această întrebare faimoasă: „Deci nu crezi în violenţă… Atunci ce ai face dacă un maniac ţi-ar ataca mama?” Acesta e un lucru cu privire la care majoritatea dintre noi nu trebuie să ne facem prea multe griji. Nu e ceva foarte des întâlnit în viaţa de zi cu zi. Însă dacă o astfel de situaţie extremă s-ar ivi, sunt convins că am face lucrul potrivit. Chiar şi cel mai tembel om poate fi atent în situaţii extreme. Însă în viaţa obişnuită, atunci când nu se întâmplă nimic extraordinar, putem fi de-a dreptul tembeli. Nu-i aşa?
În disciplina Pātimokkha* se spune că noi, călugării, nu ar trebui să lovim pe nimeni. Deci, iată-mă stând şi făcându-mi griji despre ce aş face în situaţia în care un maniac ar veni şi mi-ar ataca mama. Am creat o mare dilemă morală într-o situaţie obişnuită, în care eu stau aici şi mama mea nici măcar nu este de faţă. În toţi aceşti ani, nu a existat nici cea mai mică ameninţarea la adresa mamei mele din partea maniacilor (în afară de şoferii din California). Problemelor morale adevărate le putem răspunde uşor în conformitate cu timpul şi locul lor, dacă acum suntem conştienţi de acest timp şi acest loc.
Aşa că ne concentrăm atenţia asupra obişnuitului condiţiei umane: corpul care respiră, mersul dintr-un capăt până în celălalt al cărării de jongrom şi asupra senzaţiilor de plăcere şi durere. Atunci când suntem la o retragere meditativă urmărim absolut totul, urmărim şi cunoaştem totul aşa cum e. Aceasta este meditaţia vipassana – să cunoşti lucrurile aşa cum sunt ele, nu în conformitate cu teoriile sau presupunerile noastre la adresa lor.
____________________
* Pātimokkha – codul de 227 de reguli şi precepte ce guvernează comportamentul călugărului buddhist în tradiţia Theravada.

O nouă etichetă: „păreri personale”

Din moment ce acest blog nu are prea mulţi cititori, iar cei pe care îi are îmi sunt în general prieteni şi mai ales, nu sunt nou-veniţi într-ale buddhismului, m-am gândit că aş putea să îi dau o notă personală uşor mai pronunţată. Asta înseamnă că pe lângă articolele de sub eticheta „impresii personale” voi posta şi interpretări şi reflecţii proprii, semnalizate corespunzător cu eticheta „păreri personale”.

În prima mea conversaţie cu un călugăr buddhist mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la consecinţele faptului de a împărtăşii cu alţii propriile mele interpretări ale suttelor sau ale conceptelor buddhiste - întotdeauna există riscul de a-ţi răspândi propriile erori – şi îi povesteam de câte ori s-a întâmplat să fiu ferm convins ca am înţeles bine anumite aspecte ale doctrinei sau practicii buddhiste, doar ca după o vreme să realizez că interpretările mele erau mai mult sau mai puţin greşite. Conform învăţăturilor buddhiste toate fenomenele prezintă cele trei caracteristici „dukkha”, „anicca”, „anatta” (adică nesatisfăcătoare, impermanente/inconstante şi lipsite de sine) . „De ce ar fi părerile altfel...” – mi-a spus el, continuând: „Este OK atâta timp cât precizezi că e felul în care înţelegi tu în prezent lucrurile. Dacă după o vreme părerile tale se schimbă, vei spune: «acum aceasta este interpretarea pe care o dau eu problemei respective»”

Încă dinainte de a începe să studiez buddhismul am realizat câtă uşurare câştigi atunci când nu mai ţii cu tot dinadinsul să fii consecvent. De atâtea ori am fost ferm convins că am dreptate, iar mai apoi am realizat că am greşit, încât mi-am dat seama că este stupid să te încăpăţânezi să fii consecvent. Niciodată nu deţinem toate datele când tragem o concluzie, ar fi imposibil să fie altfel. A încerca să faci dintr-o părere o certitudine echivalează cu a face abstracţie de una din proprietăţile ei fundamentale (anicca), a ignora legea universală, Dhamma. Acestea sunt limitările raţiunii. Dacă facem un raţionament despre, să zicem... Vasile şi maşina sa, luăm în calcul anumite proprietăţi ale maşinii şi anumite caracteristici ale lui Vasile. Unele proprietăţi şi caracteristici fie nu le cunoaştem, fie le ignorăm. Atunci când, mai târziu, luăm în calcul şi alte date ne dăm seama că ceea ce am concluzionat anterior poate fi cel puţin nuanţat dacă nu este 100% eronat.

Aşa că, eu pot să afirm ceva cu tărie şi convingere o perioadă îndelungată de timp, mă pot angaja în diverse dispute în legătură cu părerile mele, iar mai apoi să afirm cu seninătate cu totul altceva. Asta pentru că îmi dau seama că o părere e doar o părere. Este inevitabil să fie aşa, atâta timp cât suntem limitaţi de ignoranţă.

Problema e atunci când nu recunoşti aceste limitări şi te crezi atoateştiutor. De multe ori, chiar când am indicii serioase să cred că lucrurile sunt aşa cum intuiesc eu, gândindu-mă că totuşi sunt atâţia alţii care au păreri contrare cu ale mele, las o portiţă deschisă în mintea mea. A nu lăsa această portiţă e o dovadă de aroganţă: înseamnă că te pui pe tine deasupra lor; eu am dreptate, iar ei toţi sunt fie nişte înguşti la minte, fie doar nişte superstiţioşi, fie neştiinţifici, etc... Buddha nu şi-a încurajat discipolii să cultive atitudini de genul „Numai eu am dreptate, voi toţi vă înşelaţi”, ci a încurajat investigaţia. Ori pentru un atare demers trebuie să ai o minte deschisă. Un demers care doar se limitează la  încercarea de a confirma o părere formată aprioric, fără a lăsa loc şi altor potenţiale concluzii, după mine nu este deloc o investigaţie. Dacă eşti un astfel de „deştept”, chiar şi atunci când îţi dai seama în forul tău interior că lucrurile nu stau chiar aşa, vei încerca să forţezi interpretarea, pentru a conduce la concluzia ta. Poate că în unele cazuri, acest mecanism este atât de subtil încât nici nu îl sesizezi şi chiar dacă în general eşti animat de cele mai bune intenţii, vei induce în eroare prin interpretările date, pentru că inconştient îţi aperi imaginea ta de om consecvent şi o altă concluzie e o ameninţare pentru această imagine. Pentru oricine se hotărăşte să studieze şi mai ales să practice buddhismul o astfel de deschidere este indispensabilă.

Eu mă străduiesc să nu fiu un astfel de „deştept”, însă pentru că sunt o biată fiinţă orbită încă de ignoranţă, vă rog, dragi cititori, să luaţi această etichetă „păreri personale” ca pe un avertisment.

Si iată, prima părere personală este despre... păreri!

Blândeţea (Metta). Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

În limba engleză (limba în care a fost scrisă cartea n.t.) cuvântul „love” (a iubi, a place - în romană n.t.) se referă la ceva ce îmi place. De exemplu „iubesc mâncărurile cu orez”, „iubesc fructele dulci de mango”. Ceea ce intenţionăm să spunem este faptul că aceste lucruri ne plac. A place înseamnă a te ataşa de ceva, precum mâncarea preferată pe care ne face plăcere să o mâncăm. Însă nu o iubim. Metta înseamnă să îţi iubeşti duşmanul, nu înseamnă să îl placi. Dacă cineva vrea să te ucidă şi tu spui „Îmi place de el”, este stupid. Însă putem să îl iubim, asta însemnând că ne abţinem de la a avea gânduri neplăcute şi răzbunătoare în privinţa lui, de la orice dorinţă de a îl răni sau anihila. Chiar dacă duşmanii tăi nu îţi plac şi crezi despre ei că sunt nişte nemernici mizerabili, cu toate acestea poţi să fi blând, generos şi binevoitor cu ei. Dacă un beţivan ar intra în această încăpere şi ar fi murdar, degustător, urât şi infect, într-o atare măsură încât nu ai putea găsi nimic atrăgător în el – să spui „Îmi place acest om” ar fi ridicol. Însă este posibil să îl iubeşti, să nu îi fi ostil, să nu reacţionezi la aspectele lui neplăcute. Asta e ceea ce noi numim mettā .

Câteodată sunt lucruri ce nu ne plac la noi înşine, însă mettā înseamnă să nu lăsăm purtaţi de gândurile, atitudinile, problemele noastre, de gândurile şi sentimentele minţii. Aceasta devine o practică imediată a atenţiei conştiente. Să practici atenţia conştientă înseamnă să ai mettā faţă de frica din tine, faţă de furie şi gelozie. Mettā înseamnă să nu creezi probleme în jurul condiţiilor existente, să le permiţi să se stingă, să înceteze. De exemplu, atunci când frica apare în minte, poţi să ai mettā pentru frică – aceasta însemnând că nu acumulezi aversiune faţă de ea, ci îi accepţi prezenţa şi îi dai voie să înceteze. De asemenea, poţi să minimalizezi frica, recunoscând că este acelaşi fel de frică de care are parte fiecare, chiar şi animalele. Nu este nici frica mea, nici a altei persoane – e impersonală. Începem să avem compasiune pentru alte fiinţe atunci când, observându-ne propria viaţă, înţelegem suferinţa rezultată din reacţia faţă de frică – durerea, durerea fizică de a fi lovit, atunci când cineva te loveşte. Această durere este exact aceeaşi durere pe care o simte şi un câine atunci când este lovit, astfel că poţi să ai mettā pentru durere, adică bunătatea şi răbdarea unei stări de spirit lipsită de aversiune. Putem lucra cu mettā în noi înşine, cu toate problemele noastre emoţionale: gândeşti „Vreau să scap de această stare, e groaznică!”. Asta înseamnă cu nu ai deloc mettā pentru tine însuţi, nu-i aşa? Recunoaşteţi dorinţa de a vă debarasa. Nu cultivaţi stări de aversiune cu privire la condiţiile emoţionale existente. Nu trebuie să pretinzi că îţi aprobi defectele. Nu trebuie să spui „Îmi plac defectele mele”. Unii oameni sunt atât de naivi să spună „Defectele mele mă fac interesant. Sunt o persoană fascinantă datorită slăbiciunilor mele”. Mettā nu presupune că trebuie să te condiţionezi în aşa fel încât să crezi că îţi place ceva ce nu îţi place deloc, ci doar să nu te laşi dus de aversiune. E uşor să ai mettā pentru ceva ce îţi place – copii mici şi frumoşi, oameni arătoşi, plăcuţi şi manieraţi, căţeluşi, flori minunate – putem să simţim mettā pentru noi înşine atunci când ne simţim bine. „Sunt fericit acum cu mine însumi!”. Când lucrurile merg bine este uşor să simţi bunăvoinţă faţă de ceea ce este bun, drăguţ, frumos. În acest punct putem să ne rătăcim. Mettā nu este doar urări de bine, sentimente frumoase, gânduri înalte, ci e întotdeauna foarte practică.

Dacă eşti idealist şi urăşti pe cineva, atunci gândeşti „Nu ar trebui să urăsc pe nimeni. Buddhiştii ar trebui să aibă mettā pentru toate fiinţele vii. Ar trebui să iubesc pe toată lumea. Dacă aş fi un bun buddhist ar trebui să îmi placă toată lumea”. Toate astea vin dintr-un idealism deloc practic. Trebuie să ai mettā pentru aversiunea pe care o simţi, pentru meschinăria minţii, pentru gelozie şi invidie – adică coexistenţă paşnică, a nu crea noi probleme şi dificultăţi din acelea care apar în timpul vieţii, în trupurile şi în mintea noastră. În Londra, obişnuiam să mă supăr atunci când călătoream prin subteran. Uram staţiile oribile din subteran, cu groaznicele lor afişe publicitare şi mulţimile imense de oameni din trenurile acelea întunecoase şi groteşti, ce goneau zgomotoase prin tuneluri. Eram într-un deficit total de mettā (blândeţe răbdătoare). Aveam o stare generală de aversiune în privinţa lor. Apoi m-am hotărât ca practica mea în timp ce călătoresc prin subteranul Londrei să fie una a blândeţii – răbdătoare. În loc să am resentimente, a început să îmi placă. Am început să simt blândeţe pentru oamenii de acolo. Aversiunea şi atitudinea critică au dispărut în totalitate.

Când simţi aversiune faţă de cineva, poţi observa tendinţa de a adăuga: „A făcut asta şi asta. E o astfel de persoană şi nu ar trebui să fie aşa!” Iar atunci când cineva îţi place: „Poate să facă asta şi asta. E o persoană aşa de blândă şi bună!” Dacă atunci altcineva îţi spune „Această persoană este foarte rea!” te înfurii. Dacă urăşti pe cineva şi altcineva îl laudă, de asemenea te înfurii. Nu vrei să auzi cât de buni îţi sunt inamicii. Când eşti plin de ură nu poţi să îţi imaginezi cum ar putea o persoană pe care o deteşti să aibă astfel de virtuţi; chiar dacă are unele calităţi, nu reuşeşti să îţi aminteşti niciuna. Poţi să îţi aminteşti doar lucrurile rele. Când cineva îţi place, chiar şi defectele lor îţi par duioase – „mici imperfecţiuni inofensive”.

Deci, recunoaşte aceste lucruri în propria ta experienţă; observă forţa plăcutelor şi neplăcutelor tale. Blândeţea – răbdătoare, mettā, este un instrument foarte folositor şi eficient pentru a trata meschinăriile şi trivialităţile pe care mintea le construieşte în jurul experienţelor neplăcute. Mettā este de asemenea o metodă foarte utilă celor ce au o minte excesiv de discriminativă şi critică, celor ce găsesc defecte peste tot, fără a se uita la ei înşişi, ci doar în exteriorul lor.

Este foarte comun în prezent să te plângi de vreme sau de guvern. Aroganţa personală dă naştere acestor comentarii urâte la adresa tuturor lucrurilor. Ori, un alt exemplu, te apuci să vorbeşti despre cineva care nu este de faţă, să îl faci una cu pământul în mod inteligent şi obiectiv. Eşti atât de analitic încât ştii exact de ce are acea persoană nevoie, ce ar trebui să facă şi ceea ce nu ar trebui să facă, şi de ce este în starea în care este. E foarte impresionant să ai o minte atât de ascuţită şi critică, încât să ştii ceea ce alţii ar trebui şi nu ar trebui să facă. Şi îţi spui „Adevărul e că sunt cu mult mai bun decât ei”.

Nu trebuie să ignori defectele şi imperfecţiunile. Trebuie doar să trăieşti în mod paşnic alături de ele. Să nu pretinzi să fie altfel. Deci mettā, câteodată presupune să nu ţii seama de ceea ce este greşit în tine şi în ceilalţi – însă asta nu înseamnă că nu observi aceste lucruri, ci doar că nu mai dai naştere altor probleme în jurul lor. Opreşti astfel de tendinţe fiind blând şi răbdător – prin coexistenţă paşnică.

Mersul conştient (Jongrom). Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Mersul „Jongrom*” este o practică de mers concentrat în timpul căreia eşti atent la mişcările picioarelor. Îţi aduci atenţia asupra mişcărilor corpului în mers, de la începutul cărării, până la sfârşitul ei, în timpul întoarcerii şi a opririi. Apoi apare intenţia de a merge, iar mai apoi mersul. Observaţi mijlocul cărării, sfârşitul, oprirea, întoarcerea, oprirea: acestea sunt puncte în care să vă adunaţi mintea atunci când rătăceşte în toate direcţiile. Poţi să pui la cale o revoluţie ori te miri ce în timp ce practici jongrom, dacă nu ai grijă! Oare câte revoluţii au fost puse la cale practicând jongrom....? Aşa că în loc să facem astfel de lucruri, folosim acest timp pentru a ne concentra asupra a ceea ce se întâmplă de fapt acum. Nu sunt senzaţii fantastice, de fapt sunt atât de ordinare încât nici nu le băgăm în seamă. Observaţi acum, că e nevoie să depunem un oarecare efort pentru a putea fi conştienţi de astfel de lucruri.

Când mintea voastră rătăceşte şi vă daţi seama că sunteţi plecaţi cu gândul în India, când în realitate vă aflaţi la mijlocul cărării de jongrom, atunci recunoaşteţi: „Oh!” În acel moment v-aţi deşteptat. Şi dacă v-aţi deşteptaţi redirecţionaţi-vă mintea asupra a ceea ce se întâmplă în prezent cu corpul dumneavoastră, în timp ce merge de aici – acolo. Este un antrenament al răbdării, întrucât mintea zburdă în toate direcţiile. Dacă în trecut aţi trăit momente de fericire în timp ce practicaţi meditaţia în mers şi vă gândiţi: „La ultima retragere am practicat jongrom şi chiar am simţit doar corpul mergând. Am simţit că nu există nu sine înăuntru şi m-a cuprins o stare de beatitudine. Of... dacă nu pot să o fac din nou...”, observaţi această dorinţă de a obţine ceva în concordanţă cu o amintire sau o fericire din trecut. Observaţi acest lucru ca pe o condiţie; e un obstacol. Renunţaţi definitiv la acest gând; nu contează dacă din această practică obţineţi momente de fericire. Doar un pas, iar mai apoi următorul – asta e tot ce e necesar: să abandonezi, să fii mulţumit cu foarte puţin, în loc să încerci să atingi o stare extatică pe care ai trăit-o cândva practicând acest tip de meditaţie. Cu cât încerci mai mult, cu atât mintea ta devine mai mizerabilă, pentru că urmăreşti dorinţa de a obţine ceva frumos, în concordanţă cu o amintire. Fii mulţumit cu ceea ce este acum, indiferent cum este. Împacă-te cu prezentul, în loc să te precipitezi încercând să faci acum ceva pentru a obţine o stare pe care ţi-o doreşti.

Câte un pas odată – observaţi ce liniştită este meditaţia în mers atunci când nu ai de făcut altceva decât să fi prezent în acest pas. Dar dacă te gândeşti că trebuie să cultivi samādhi prin practica mersului conştient şi mintea ta zburdă prin toate locurile, ce se întâmplă? „Nu suport această meditaţie în mers, nu obţin nici un pic de pace. Am încercat să obţin această senzaţie că merg însă nu e nimeni care merge şi mintea mea rătăceşte în altă parte” - pentru că nu înţelegi încă cum trebuie să practici, mintea ta idealizează, încercând să obţină ceva, în loc doar să fie. Când mergi, nu trebuie decât să mergi. Un pas, următorul – simplu... Dar nu este aşa de simplu, nu-i aşa? Mintea se lasă dusă, încercând să înţeleagă ce ar trebui să faci, ce nu faci bine, şi de ce nu îţi iese.

În mănăstire, ceea ce facem este să ne trezim de dimineaţă, să psalmodiem, să medităm, să muncim, să facem curat în mănăstire, să gătim, să şedem, să stăm în picioare, să mergem, să muncim, orice lucru îl luăm aşa cum e, câte unul singur odată. Să iei lucrurile aşa cum sunt e ne-ataşament, iar asta aduce pace şi uşurare. Viaţa se schimbă, iar noi o putem vedea în timp ce se schimbă. Putem să ne adaptăm schimbării din lumea senzorială, oricum ar fi aceasta, plăcută sau neplăcută. Putem întotdeauna să rezistăm, să facem faţă vieţii, indiferent ce ni se întâmplă. Dacă realizăm adevărul, realizăm pacea interioară.
_______________________________
* Jongrom (cuvânt thailandez) înseamnă a merge înspre şi dinspre, pe o cărare dreapta

Efort și relaxare. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Efortul este pur și simplu să faci ceea ce trebuie făcut și acesta variază în funcție de caracterul și obiceiurile fiecăruia. Unii oameni au mai multă energie – atât de multă încât sunt tot timpul în căutarea unor lucruri de făcut. Îi puteți observa căutându-și de lucru, tot timpul angajați în exterior. În meditație nu căutăm ceva de făcut, o scăpare, ci cultivăm efortul interior. Observăm mintea și ne concentrăm asupra subiectului.

Dacă depui prea mult efort devii agitat, iar dacă depui prea puțin te moleșești și trupul începe să se înmoaie. Corpul tău este un bun instrument de măsură a efortului: îți menții corpul drept, atunci poți să îl umpli cu efort; aliniază-ți corpul, ridică-ți pieptul, ține spatele drept. E nevoie de multă voință, așa că corpul tău este un bun indicator al efortului. Dacă ești leneș, găsești cea mai ușoară postură – forța gravitației te trage în jos. Când e rece afară, trebuie să împingi energia în sus prin șira spinării pentru a iriga corpul, nu să te cuibărești pe sub pături.

Practicând ānāpānasati (urmărirea respirației) te concentrezi asupra ritmului. Eu am găsit că este foarte folositor să învăț să încetinesc, în loc să fac totul rapid – ca și în cazul gândirii. Te concentrezi asupra unui ritm care este mult mai lent decât cel al gândurilor. Ānāpānasati te silește să încetinești, are un ritm mai blând. Deci, încetăm să mai gândim: suntem mulțumiți doar cu o inspirație și o expirație, considerăm că avem tot timpul din lume la dispoziție pentru a fi împreună cu o singură inspirație, de la început, la mijloc și până la sfârșitul ei.

Dacă încerci să obții samādhi (concentrare) prin ānāpānasati, atunci deja ți-ai stabilit un țel de atins – faci asta pentru a obține ceva pentru tine, așa că ānāpānasati devine o experiență deosebit de frustrantă și începe să te enerveze. Poți să fi prezent într-o singură inspirație? Poți fi mulțumit cu o singură expirație? Cu acest scurt, simplu interval de timp?

Atunci când urmărești să atingi jhāna (absorpție) cu ajutorul acestei meditații și chiar te străduiești și depui efort în acest sens, nu încetinești, ci încerci să obții, să atingi ceva, în loc să te mulțumești, umil, cu o inspirație și o expirație. Succesul în ānāpānasati constă în doar atât – să fii atent pe durata unei inspirații, pe durata unei expirații. Stabilește-ți atenția la început și la sfârșit sau la început, la mijloc și la sfârșit. Asta îți dă niște puncte concrete de orientare, astfel încât dacă mintea ta rătăcește mult în timpul exercițiului ești în special atent, examinând începutul, mijlocul și sfârșitul. Dacă nu faci asta, mintea ta tinde să rătăcească.

Eforturile noastre se concentrează doar în asta; orice altceva este suprimat sau abandonat în acest interval de timp. Reflectați asupra diferenței dintre inspirație și expirație – examinați-o. Care dintre ele vă place mai mult? Câteodată vi se va părea că respirația tinde să dispară; devine foarte fină. Corpul pare să respire de unul singur și ai această senzație ciudată că nu vei mai respira. E puțin înspăimântător.

Dar acesta este un exercițiu. Te centrezi asupra respirației, fără a încerca să o controlezi. Câteodată, când îți concentrezi atenția asupra nărilor, simți că întregul corp respiră de unul singur.

Adesea suntem extrem de serioși cu privire la toate lucrurile – total lipsiți de bucurie și fericire, fără simțul umorului, reprimând totul. Așa că înveseliți mintea, fiți relaxați și în voie, acordați-vă tot timpul din lume, fără a fi supuși presiunii cauzate de dorința de a obține ceva important. Nimic special, nimic de atins, nimic important, doar un lucru mărunt. Chiar și atunci când aveți o singură inspirație conștientă dimineața, este mai bine decât ceea ce fac majoritatea oamenilor. Cu siguranță este mai bine decât să fii nepăsător toată ziua.

Dacă ești o persoană negativistă, încercă să fi mai blând cu tine, străduiește-te să te accepți. Relaxează-te și nu îți fă din meditație o povară. Încearcă să vezi meditația ca pe o oportunitate de a obține pace și ușurare în momentul prezent. Relaxează-ți corpul și bucură-te de pace.

Nu te lupți cu forțele răului. Dacă simți aversiune către ānāpānasati, observă și acest lucru. Nu trebuie să simți că e ceva ce trebuie să faci, ci mai degrabă că e ceva plăcut, ceva ce te bucuri să faci. Nu trebuie să faci nimic altceva, așa că poți fi complet relaxat. Ai deja tot ce îți trebuie: ai respirația, trebuie doar să te așezi, nu e nimic dificil de făcut, nu ai nevoie de aptitudini speciale, nici măcar nu e nevoie să fii prea inteligent. Când te gândești „Nu pot să o fac!” , recunoaște asta ca pe o rezistență, o frică sau o frustrare și relaxează-te.

Dacă îți dai seama că devii tensionat și încordat din cauza meditației ānāpānasati, atunci oprește-te din practică. Nu o transforma într-un lucru dificil, într-o povară. Dacă nu poți să o faci atunci șezi doar. Eu personal, când ajungeam în astfel de stări, pur și simplu contemplam pacea. Gândeam: „Trebuie... trebuie... trebuie să fac asta”, iar apoi îmi spuneam „Doar bucură-te de pace! Relaxează-te”.

Dubii, neliniște, nemulțumire, aversiune... în scurt timp eram în stare să contemplez pacea, spunându-mi în mod repetat, hipnotic „Relaxează-te, relaxează-te”. Dubiile cu privire la propria-mi persoană apăreau: „Nu are rost, nu ajung nicăieri în felul asta. Trebuie să obțin ceva”. În curând însă reușeam să mă împac cu asta. Trebuie să te calmezi mai întâi, iar atunci când ești relaxat poți să practici ānāpānasati. Dacă vrei ceva de făcut, poți face asta.

La început practica ta poate fi foarte plicticoasă; te simți neîndemânatic și lipsit de speranță ca și atunci când înveți să cânți la chitară. La început, degetele îți sunt atât de neîndemânatice, încât pari lipsit de speranță, însă după o vreme începi să dobândești îndemânare și devine destul de ușor. Înveți să fii martor la ceea ce se întâmplă în mintea ta, în așa fel încât să știi atunci când devii neliniștit, tensionat sau plin de aversiune, să recunoști aceste stări și nu să te convingi că nu este așa. Ești pe deplin conștient de felul în care stau lucrurile: și ce faci atunci când ești neliniștit, tensionat și plin de aversiune? Te relaxezi.

În primii mei ani petrecuți cu Ajahn Chah, se întâmpla să fiu uneori foarte serios în privința meditației și mult prea necruțător și solemn în privința mea. Îmi pierdeam de tot simțul umorului, deveneam serios ca un cadavru, ca o creangă uscată. Depuneam foarte mult efort, însă îmi cauza atâta neplăcere și tensiune să mă tot gândesc: „Trebuie să.. Sunt prea leneș”. Mă simțeam atât de vinovat dacă nu meditam toată ziua – o stare mentală groaznică, lipsită de bucurie. Așa că urmăream această stare. Meditam asupra mea, așa cum eram, uscat ca un băț. Când toată treaba asta devenea extrem de neplăcută, nu trebuia decât să îmi aduc aminte opusul: „Nu trebuie să faci nimic. Nu e nici un loc în care să mergi, nici o treabă de făcut. Împacă-te cu lucrurile așa cum sunt ele, relaxează-te, las-o mai moale”. Foloseam aceste lucruri.

Când mintea ta ajunge într-o astfel de stare, aplică opusul, învață să iei lucrurile ușor. Citești cărți în care ți se spune să nu pui efort în nimic - „doar lasă lucrurile să evolueze în felul lor natural” și te gândești - „tot ce trebuie să fac este să mă odihnesc”. Și atunci aluneci într-o stare pasivă, de amorțeală. Atunci este însă timpul să depui puțin mai mult efort.

Cu ānāpānasati nu trebuie să îți susții efortul decât pe durata unei inspirații. Și dacă nu îl poți susține pe durata unei inspirații, susține-l măcar pe durata unei jumătăți de inspirații. În acest mod nu încerci să atingi perfecțiunea dintr-o dată. Nu trebuie să faci totul exact așa cum trebuie pentru că ai tu o idee despre cum ar putea să fie, ci trebuie să lucrezi cu acele probleme care există. Dacă ți-e mintea împrăștiată, e o dovadă de înțelepciune să recunoști că mintea îți zboară peste tot – e cunoaștere intuitivă. Să te gândești că nu ar trebui să fii așa, să te detești sau să te simți descurajat pentru se întâmplă să fii în acest fel – asta e ignoranță.

Cu ānāpānasati recunoști cum stau lucrurile în prezent și începi de acolo; îți susții atenția puțin mai mult și începi să înțelegi ce este concentrarea, făcând angajamente pe care să le poți duce la bun sfârșit. Nu îți lua angajamente de Superman dacă nu ești Superman. Practică ānāpānasati pentru zece sau cincisprezece minute în loc să te gândești că o să o faci toată noaptea, „O să practic ānāpānasati începând de acum, până în zori”. Căci vei eșua și o să te enervezi. Stabilește-ți perioade pe care știi că ești capabil să le respecți. Experimentează, lucrează cu mintea, până ce înțelegi cum să depui efort și cum să te relaxezi.

Ānāpānasati este ceva imediat. Te conduce la cunoaștere intuitivă – vipassanā. Natura impermanentă a respirației nu este a ta, nu-i așa? Începând de la naștere, corpul tău respiră de unul singur. Inspiră și expiră – una o condiționează pe cealaltă. Atâta timp cât corpul va fi în viață, așa vor sta lucrurile. Nu controlezi nimic, respirația aparține naturii, nu este a ta, e lipsită de sine (anatta n.t.). Atunci când observi asta, practici vipassanā, cunoașterea intuitivă. Nu este ceva fascinant, excitant sau neplăcut. E un lucru natural.