O nouă etichetă: „păreri personale”

Din moment ce acest blog nu are prea mulţi cititori, iar cei pe care îi are îmi sunt în general prieteni şi mai ales, nu sunt nou-veniţi într-ale buddhismului, m-am gândit că aş putea să îi dau o notă personală uşor mai pronunţată. Asta înseamnă că pe lângă articolele de sub eticheta „impresii personale” voi posta şi interpretări şi reflecţii proprii, semnalizate corespunzător cu eticheta „păreri personale”.

În prima mea conversaţie cu un călugăr buddhist mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la consecinţele faptului de a împărtăşii cu alţii propriile mele interpretări ale suttelor sau ale conceptelor buddhiste - întotdeauna există riscul de a-ţi răspândi propriile erori – şi îi povesteam de câte ori s-a întâmplat să fiu ferm convins ca am înţeles bine anumite aspecte ale doctrinei sau practicii buddhiste, doar ca după o vreme să realizez că interpretările mele erau mai mult sau mai puţin greşite. Conform învăţăturilor buddhiste toate fenomenele prezintă cele trei caracteristici „dukkha”, „anicca”, „anatta” (adică nesatisfăcătoare, impermanente/inconstante şi lipsite de sine) . „De ce ar fi părerile altfel...” – mi-a spus el, continuând: „Este OK atâta timp cât precizezi că e felul în care înţelegi tu în prezent lucrurile. Dacă după o vreme părerile tale se schimbă, vei spune: «acum aceasta este interpretarea pe care o dau eu problemei respective»”

Încă dinainte de a începe să studiez buddhismul am realizat câtă uşurare câştigi atunci când nu mai ţii cu tot dinadinsul să fii consecvent. De atâtea ori am fost ferm convins că am dreptate, iar mai apoi am realizat că am greşit, încât mi-am dat seama că este stupid să te încăpăţânezi să fii consecvent. Niciodată nu deţinem toate datele când tragem o concluzie, ar fi imposibil să fie altfel. A încerca să faci dintr-o părere o certitudine echivalează cu a face abstracţie de una din proprietăţile ei fundamentale (anicca), a ignora legea universală, Dhamma. Acestea sunt limitările raţiunii. Dacă facem un raţionament despre, să zicem... Vasile şi maşina sa, luăm în calcul anumite proprietăţi ale maşinii şi anumite caracteristici ale lui Vasile. Unele proprietăţi şi caracteristici fie nu le cunoaştem, fie le ignorăm. Atunci când, mai târziu, luăm în calcul şi alte date ne dăm seama că ceea ce am concluzionat anterior poate fi cel puţin nuanţat dacă nu este 100% eronat.

Aşa că, eu pot să afirm ceva cu tărie şi convingere o perioadă îndelungată de timp, mă pot angaja în diverse dispute în legătură cu părerile mele, iar mai apoi să afirm cu seninătate cu totul altceva. Asta pentru că îmi dau seama că o părere e doar o părere. Este inevitabil să fie aşa, atâta timp cât suntem limitaţi de ignoranţă.

Problema e atunci când nu recunoşti aceste limitări şi te crezi atoateştiutor. De multe ori, chiar când am indicii serioase să cred că lucrurile sunt aşa cum intuiesc eu, gândindu-mă că totuşi sunt atâţia alţii care au păreri contrare cu ale mele, las o portiţă deschisă în mintea mea. A nu lăsa această portiţă e o dovadă de aroganţă: înseamnă că te pui pe tine deasupra lor; eu am dreptate, iar ei toţi sunt fie nişte înguşti la minte, fie doar nişte superstiţioşi, fie neştiinţifici, etc... Buddha nu şi-a încurajat discipolii să cultive atitudini de genul „Numai eu am dreptate, voi toţi vă înşelaţi”, ci a încurajat investigaţia. Ori pentru un atare demers trebuie să ai o minte deschisă. Un demers care doar se limitează la  încercarea de a confirma o părere formată aprioric, fără a lăsa loc şi altor potenţiale concluzii, după mine nu este deloc o investigaţie. Dacă eşti un astfel de „deştept”, chiar şi atunci când îţi dai seama în forul tău interior că lucrurile nu stau chiar aşa, vei încerca să forţezi interpretarea, pentru a conduce la concluzia ta. Poate că în unele cazuri, acest mecanism este atât de subtil încât nici nu îl sesizezi şi chiar dacă în general eşti animat de cele mai bune intenţii, vei induce în eroare prin interpretările date, pentru că inconştient îţi aperi imaginea ta de om consecvent şi o altă concluzie e o ameninţare pentru această imagine. Pentru oricine se hotărăşte să studieze şi mai ales să practice buddhismul o astfel de deschidere este indispensabilă.

Eu mă străduiesc să nu fiu un astfel de „deştept”, însă pentru că sunt o biată fiinţă orbită încă de ignoranţă, vă rog, dragi cititori, să luaţi această etichetă „păreri personale” ca pe un avertisment.

Si iată, prima părere personală este despre... păreri!

Blândeţea (Metta). Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

În limba engleză (limba în care a fost scrisă cartea n.t.) cuvântul „love” (a iubi, a place - în romană n.t.) se referă la ceva ce îmi place. De exemplu „iubesc mâncărurile cu orez”, „iubesc fructele dulci de mango”. Ceea ce intenţionăm să spunem este faptul că aceste lucruri ne plac. A place înseamnă a te ataşa de ceva, precum mâncarea preferată pe care ne face plăcere să o mâncăm. Însă nu o iubim. Metta înseamnă să îţi iubeşti duşmanul, nu înseamnă să îl placi. Dacă cineva vrea să te ucidă şi tu spui „Îmi place de el”, este stupid. Însă putem să îl iubim, asta însemnând că ne abţinem de la a avea gânduri neplăcute şi răzbunătoare în privinţa lui, de la orice dorinţă de a îl răni sau anihila. Chiar dacă duşmanii tăi nu îţi plac şi crezi despre ei că sunt nişte nemernici mizerabili, cu toate acestea poţi să fi blând, generos şi binevoitor cu ei. Dacă un beţivan ar intra în această încăpere şi ar fi murdar, degustător, urât şi infect, într-o atare măsură încât nu ai putea găsi nimic atrăgător în el – să spui „Îmi place acest om” ar fi ridicol. Însă este posibil să îl iubeşti, să nu îi fi ostil, să nu reacţionezi la aspectele lui neplăcute. Asta e ceea ce noi numim mettā .

Câteodată sunt lucruri ce nu ne plac la noi înşine, însă mettā înseamnă să nu lăsăm purtaţi de gândurile, atitudinile, problemele noastre, de gândurile şi sentimentele minţii. Aceasta devine o practică imediată a atenţiei conştiente. Să practici atenţia conştientă înseamnă să ai mettā faţă de frica din tine, faţă de furie şi gelozie. Mettā înseamnă să nu creezi probleme în jurul condiţiilor existente, să le permiţi să se stingă, să înceteze. De exemplu, atunci când frica apare în minte, poţi să ai mettā pentru frică – aceasta însemnând că nu acumulezi aversiune faţă de ea, ci îi accepţi prezenţa şi îi dai voie să înceteze. De asemenea, poţi să minimalizezi frica, recunoscând că este acelaşi fel de frică de care are parte fiecare, chiar şi animalele. Nu este nici frica mea, nici a altei persoane – e impersonală. Începem să avem compasiune pentru alte fiinţe atunci când, observându-ne propria viaţă, înţelegem suferinţa rezultată din reacţia faţă de frică – durerea, durerea fizică de a fi lovit, atunci când cineva te loveşte. Această durere este exact aceeaşi durere pe care o simte şi un câine atunci când este lovit, astfel că poţi să ai mettā pentru durere, adică bunătatea şi răbdarea unei stări de spirit lipsită de aversiune. Putem lucra cu mettā în noi înşine, cu toate problemele noastre emoţionale: gândeşti „Vreau să scap de această stare, e groaznică!”. Asta înseamnă cu nu ai deloc mettā pentru tine însuţi, nu-i aşa? Recunoaşteţi dorinţa de a vă debarasa. Nu cultivaţi stări de aversiune cu privire la condiţiile emoţionale existente. Nu trebuie să pretinzi că îţi aprobi defectele. Nu trebuie să spui „Îmi plac defectele mele”. Unii oameni sunt atât de naivi să spună „Defectele mele mă fac interesant. Sunt o persoană fascinantă datorită slăbiciunilor mele”. Mettā nu presupune că trebuie să te condiţionezi în aşa fel încât să crezi că îţi place ceva ce nu îţi place deloc, ci doar să nu te laşi dus de aversiune. E uşor să ai mettā pentru ceva ce îţi place – copii mici şi frumoşi, oameni arătoşi, plăcuţi şi manieraţi, căţeluşi, flori minunate – putem să simţim mettā pentru noi înşine atunci când ne simţim bine. „Sunt fericit acum cu mine însumi!”. Când lucrurile merg bine este uşor să simţi bunăvoinţă faţă de ceea ce este bun, drăguţ, frumos. În acest punct putem să ne rătăcim. Mettā nu este doar urări de bine, sentimente frumoase, gânduri înalte, ci e întotdeauna foarte practică.

Dacă eşti idealist şi urăşti pe cineva, atunci gândeşti „Nu ar trebui să urăsc pe nimeni. Buddhiştii ar trebui să aibă mettā pentru toate fiinţele vii. Ar trebui să iubesc pe toată lumea. Dacă aş fi un bun buddhist ar trebui să îmi placă toată lumea”. Toate astea vin dintr-un idealism deloc practic. Trebuie să ai mettā pentru aversiunea pe care o simţi, pentru meschinăria minţii, pentru gelozie şi invidie – adică coexistenţă paşnică, a nu crea noi probleme şi dificultăţi din acelea care apar în timpul vieţii, în trupurile şi în mintea noastră. În Londra, obişnuiam să mă supăr atunci când călătoream prin subteran. Uram staţiile oribile din subteran, cu groaznicele lor afişe publicitare şi mulţimile imense de oameni din trenurile acelea întunecoase şi groteşti, ce goneau zgomotoase prin tuneluri. Eram într-un deficit total de mettā (blândeţe răbdătoare). Aveam o stare generală de aversiune în privinţa lor. Apoi m-am hotărât ca practica mea în timp ce călătoresc prin subteranul Londrei să fie una a blândeţii – răbdătoare. În loc să am resentimente, a început să îmi placă. Am început să simt blândeţe pentru oamenii de acolo. Aversiunea şi atitudinea critică au dispărut în totalitate.

Când simţi aversiune faţă de cineva, poţi observa tendinţa de a adăuga: „A făcut asta şi asta. E o astfel de persoană şi nu ar trebui să fie aşa!” Iar atunci când cineva îţi place: „Poate să facă asta şi asta. E o persoană aşa de blândă şi bună!” Dacă atunci altcineva îţi spune „Această persoană este foarte rea!” te înfurii. Dacă urăşti pe cineva şi altcineva îl laudă, de asemenea te înfurii. Nu vrei să auzi cât de buni îţi sunt inamicii. Când eşti plin de ură nu poţi să îţi imaginezi cum ar putea o persoană pe care o deteşti să aibă astfel de virtuţi; chiar dacă are unele calităţi, nu reuşeşti să îţi aminteşti niciuna. Poţi să îţi aminteşti doar lucrurile rele. Când cineva îţi place, chiar şi defectele lor îţi par duioase – „mici imperfecţiuni inofensive”.

Deci, recunoaşte aceste lucruri în propria ta experienţă; observă forţa plăcutelor şi neplăcutelor tale. Blândeţea – răbdătoare, mettā, este un instrument foarte folositor şi eficient pentru a trata meschinăriile şi trivialităţile pe care mintea le construieşte în jurul experienţelor neplăcute. Mettā este de asemenea o metodă foarte utilă celor ce au o minte excesiv de discriminativă şi critică, celor ce găsesc defecte peste tot, fără a se uita la ei înşişi, ci doar în exteriorul lor.

Este foarte comun în prezent să te plângi de vreme sau de guvern. Aroganţa personală dă naştere acestor comentarii urâte la adresa tuturor lucrurilor. Ori, un alt exemplu, te apuci să vorbeşti despre cineva care nu este de faţă, să îl faci una cu pământul în mod inteligent şi obiectiv. Eşti atât de analitic încât ştii exact de ce are acea persoană nevoie, ce ar trebui să facă şi ceea ce nu ar trebui să facă, şi de ce este în starea în care este. E foarte impresionant să ai o minte atât de ascuţită şi critică, încât să ştii ceea ce alţii ar trebui şi nu ar trebui să facă. Şi îţi spui „Adevărul e că sunt cu mult mai bun decât ei”.

Nu trebuie să ignori defectele şi imperfecţiunile. Trebuie doar să trăieşti în mod paşnic alături de ele. Să nu pretinzi să fie altfel. Deci mettā, câteodată presupune să nu ţii seama de ceea ce este greşit în tine şi în ceilalţi – însă asta nu înseamnă că nu observi aceste lucruri, ci doar că nu mai dai naştere altor probleme în jurul lor. Opreşti astfel de tendinţe fiind blând şi răbdător – prin coexistenţă paşnică.

Mersul conştient (Jongrom). Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Mersul „Jongrom*” este o practică de mers concentrat în timpul căreia eşti atent la mişcările picioarelor. Îţi aduci atenţia asupra mişcărilor corpului în mers, de la începutul cărării, până la sfârşitul ei, în timpul întoarcerii şi a opririi. Apoi apare intenţia de a merge, iar mai apoi mersul. Observaţi mijlocul cărării, sfârşitul, oprirea, întoarcerea, oprirea: acestea sunt puncte în care să vă adunaţi mintea atunci când rătăceşte în toate direcţiile. Poţi să pui la cale o revoluţie ori te miri ce în timp ce practici jongrom, dacă nu ai grijă! Oare câte revoluţii au fost puse la cale practicând jongrom....? Aşa că în loc să facem astfel de lucruri, folosim acest timp pentru a ne concentra asupra a ceea ce se întâmplă de fapt acum. Nu sunt senzaţii fantastice, de fapt sunt atât de ordinare încât nici nu le băgăm în seamă. Observaţi acum, că e nevoie să depunem un oarecare efort pentru a putea fi conştienţi de astfel de lucruri.

Când mintea voastră rătăceşte şi vă daţi seama că sunteţi plecaţi cu gândul în India, când în realitate vă aflaţi la mijlocul cărării de jongrom, atunci recunoaşteţi: „Oh!” În acel moment v-aţi deşteptat. Şi dacă v-aţi deşteptaţi redirecţionaţi-vă mintea asupra a ceea ce se întâmplă în prezent cu corpul dumneavoastră, în timp ce merge de aici – acolo. Este un antrenament al răbdării, întrucât mintea zburdă în toate direcţiile. Dacă în trecut aţi trăit momente de fericire în timp ce practicaţi meditaţia în mers şi vă gândiţi: „La ultima retragere am practicat jongrom şi chiar am simţit doar corpul mergând. Am simţit că nu există nu sine înăuntru şi m-a cuprins o stare de beatitudine. Of... dacă nu pot să o fac din nou...”, observaţi această dorinţă de a obţine ceva în concordanţă cu o amintire sau o fericire din trecut. Observaţi acest lucru ca pe o condiţie; e un obstacol. Renunţaţi definitiv la acest gând; nu contează dacă din această practică obţineţi momente de fericire. Doar un pas, iar mai apoi următorul – asta e tot ce e necesar: să abandonezi, să fii mulţumit cu foarte puţin, în loc să încerci să atingi o stare extatică pe care ai trăit-o cândva practicând acest tip de meditaţie. Cu cât încerci mai mult, cu atât mintea ta devine mai mizerabilă, pentru că urmăreşti dorinţa de a obţine ceva frumos, în concordanţă cu o amintire. Fii mulţumit cu ceea ce este acum, indiferent cum este. Împacă-te cu prezentul, în loc să te precipitezi încercând să faci acum ceva pentru a obţine o stare pe care ţi-o doreşti.

Câte un pas odată – observaţi ce liniştită este meditaţia în mers atunci când nu ai de făcut altceva decât să fi prezent în acest pas. Dar dacă te gândeşti că trebuie să cultivi samādhi prin practica mersului conştient şi mintea ta zburdă prin toate locurile, ce se întâmplă? „Nu suport această meditaţie în mers, nu obţin nici un pic de pace. Am încercat să obţin această senzaţie că merg însă nu e nimeni care merge şi mintea mea rătăceşte în altă parte” - pentru că nu înţelegi încă cum trebuie să practici, mintea ta idealizează, încercând să obţină ceva, în loc doar să fie. Când mergi, nu trebuie decât să mergi. Un pas, următorul – simplu... Dar nu este aşa de simplu, nu-i aşa? Mintea se lasă dusă, încercând să înţeleagă ce ar trebui să faci, ce nu faci bine, şi de ce nu îţi iese.

În mănăstire, ceea ce facem este să ne trezim de dimineaţă, să psalmodiem, să medităm, să muncim, să facem curat în mănăstire, să gătim, să şedem, să stăm în picioare, să mergem, să muncim, orice lucru îl luăm aşa cum e, câte unul singur odată. Să iei lucrurile aşa cum sunt e ne-ataşament, iar asta aduce pace şi uşurare. Viaţa se schimbă, iar noi o putem vedea în timp ce se schimbă. Putem să ne adaptăm schimbării din lumea senzorială, oricum ar fi aceasta, plăcută sau neplăcută. Putem întotdeauna să rezistăm, să facem faţă vieţii, indiferent ce ni se întâmplă. Dacă realizăm adevărul, realizăm pacea interioară.
_______________________________
* Jongrom (cuvânt thailandez) înseamnă a merge înspre şi dinspre, pe o cărare dreapta

Efort și relaxare. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Efortul este pur și simplu să faci ceea ce trebuie făcut și acesta variază în funcție de caracterul și obiceiurile fiecăruia. Unii oameni au mai multă energie – atât de multă încât sunt tot timpul în căutarea unor lucruri de făcut. Îi puteți observa căutându-și de lucru, tot timpul angajați în exterior. În meditație nu căutăm ceva de făcut, o scăpare, ci cultivăm efortul interior. Observăm mintea și ne concentrăm asupra subiectului.

Dacă depui prea mult efort devii agitat, iar dacă depui prea puțin te moleșești și trupul începe să se înmoaie. Corpul tău este un bun instrument de măsură a efortului: îți menții corpul drept, atunci poți să îl umpli cu efort; aliniază-ți corpul, ridică-ți pieptul, ține spatele drept. E nevoie de multă voință, așa că corpul tău este un bun indicator al efortului. Dacă ești leneș, găsești cea mai ușoară postură – forța gravitației te trage în jos. Când e rece afară, trebuie să împingi energia în sus prin șira spinării pentru a iriga corpul, nu să te cuibărești pe sub pături.

Practicând ānāpānasati (urmărirea respirației) te concentrezi asupra ritmului. Eu am găsit că este foarte folositor să învăț să încetinesc, în loc să fac totul rapid – ca și în cazul gândirii. Te concentrezi asupra unui ritm care este mult mai lent decât cel al gândurilor. Ānāpānasati te silește să încetinești, are un ritm mai blând. Deci, încetăm să mai gândim: suntem mulțumiți doar cu o inspirație și o expirație, considerăm că avem tot timpul din lume la dispoziție pentru a fi împreună cu o singură inspirație, de la început, la mijloc și până la sfârșitul ei.

Dacă încerci să obții samādhi (concentrare) prin ānāpānasati, atunci deja ți-ai stabilit un țel de atins – faci asta pentru a obține ceva pentru tine, așa că ānāpānasati devine o experiență deosebit de frustrantă și începe să te enerveze. Poți să fi prezent într-o singură inspirație? Poți fi mulțumit cu o singură expirație? Cu acest scurt, simplu interval de timp?

Atunci când urmărești să atingi jhāna (absorpție) cu ajutorul acestei meditații și chiar te străduiești și depui efort în acest sens, nu încetinești, ci încerci să obții, să atingi ceva, în loc să te mulțumești, umil, cu o inspirație și o expirație. Succesul în ānāpānasati constă în doar atât – să fii atent pe durata unei inspirații, pe durata unei expirații. Stabilește-ți atenția la început și la sfârșit sau la început, la mijloc și la sfârșit. Asta îți dă niște puncte concrete de orientare, astfel încât dacă mintea ta rătăcește mult în timpul exercițiului ești în special atent, examinând începutul, mijlocul și sfârșitul. Dacă nu faci asta, mintea ta tinde să rătăcească.

Eforturile noastre se concentrează doar în asta; orice altceva este suprimat sau abandonat în acest interval de timp. Reflectați asupra diferenței dintre inspirație și expirație – examinați-o. Care dintre ele vă place mai mult? Câteodată vi se va părea că respirația tinde să dispară; devine foarte fină. Corpul pare să respire de unul singur și ai această senzație ciudată că nu vei mai respira. E puțin înspăimântător.

Dar acesta este un exercițiu. Te centrezi asupra respirației, fără a încerca să o controlezi. Câteodată, când îți concentrezi atenția asupra nărilor, simți că întregul corp respiră de unul singur.

Adesea suntem extrem de serioși cu privire la toate lucrurile – total lipsiți de bucurie și fericire, fără simțul umorului, reprimând totul. Așa că înveseliți mintea, fiți relaxați și în voie, acordați-vă tot timpul din lume, fără a fi supuși presiunii cauzate de dorința de a obține ceva important. Nimic special, nimic de atins, nimic important, doar un lucru mărunt. Chiar și atunci când aveți o singură inspirație conștientă dimineața, este mai bine decât ceea ce fac majoritatea oamenilor. Cu siguranță este mai bine decât să fii nepăsător toată ziua.

Dacă ești o persoană negativistă, încercă să fi mai blând cu tine, străduiește-te să te accepți. Relaxează-te și nu îți fă din meditație o povară. Încearcă să vezi meditația ca pe o oportunitate de a obține pace și ușurare în momentul prezent. Relaxează-ți corpul și bucură-te de pace.

Nu te lupți cu forțele răului. Dacă simți aversiune către ānāpānasati, observă și acest lucru. Nu trebuie să simți că e ceva ce trebuie să faci, ci mai degrabă că e ceva plăcut, ceva ce te bucuri să faci. Nu trebuie să faci nimic altceva, așa că poți fi complet relaxat. Ai deja tot ce îți trebuie: ai respirația, trebuie doar să te așezi, nu e nimic dificil de făcut, nu ai nevoie de aptitudini speciale, nici măcar nu e nevoie să fii prea inteligent. Când te gândești „Nu pot să o fac!” , recunoaște asta ca pe o rezistență, o frică sau o frustrare și relaxează-te.

Dacă îți dai seama că devii tensionat și încordat din cauza meditației ānāpānasati, atunci oprește-te din practică. Nu o transforma într-un lucru dificil, într-o povară. Dacă nu poți să o faci atunci șezi doar. Eu personal, când ajungeam în astfel de stări, pur și simplu contemplam pacea. Gândeam: „Trebuie... trebuie... trebuie să fac asta”, iar apoi îmi spuneam „Doar bucură-te de pace! Relaxează-te”.

Dubii, neliniște, nemulțumire, aversiune... în scurt timp eram în stare să contemplez pacea, spunându-mi în mod repetat, hipnotic „Relaxează-te, relaxează-te”. Dubiile cu privire la propria-mi persoană apăreau: „Nu are rost, nu ajung nicăieri în felul asta. Trebuie să obțin ceva”. În curând însă reușeam să mă împac cu asta. Trebuie să te calmezi mai întâi, iar atunci când ești relaxat poți să practici ānāpānasati. Dacă vrei ceva de făcut, poți face asta.

La început practica ta poate fi foarte plicticoasă; te simți neîndemânatic și lipsit de speranță ca și atunci când înveți să cânți la chitară. La început, degetele îți sunt atât de neîndemânatice, încât pari lipsit de speranță, însă după o vreme începi să dobândești îndemânare și devine destul de ușor. Înveți să fii martor la ceea ce se întâmplă în mintea ta, în așa fel încât să știi atunci când devii neliniștit, tensionat sau plin de aversiune, să recunoști aceste stări și nu să te convingi că nu este așa. Ești pe deplin conștient de felul în care stau lucrurile: și ce faci atunci când ești neliniștit, tensionat și plin de aversiune? Te relaxezi.

În primii mei ani petrecuți cu Ajahn Chah, se întâmpla să fiu uneori foarte serios în privința meditației și mult prea necruțător și solemn în privința mea. Îmi pierdeam de tot simțul umorului, deveneam serios ca un cadavru, ca o creangă uscată. Depuneam foarte mult efort, însă îmi cauza atâta neplăcere și tensiune să mă tot gândesc: „Trebuie să.. Sunt prea leneș”. Mă simțeam atât de vinovat dacă nu meditam toată ziua – o stare mentală groaznică, lipsită de bucurie. Așa că urmăream această stare. Meditam asupra mea, așa cum eram, uscat ca un băț. Când toată treaba asta devenea extrem de neplăcută, nu trebuia decât să îmi aduc aminte opusul: „Nu trebuie să faci nimic. Nu e nici un loc în care să mergi, nici o treabă de făcut. Împacă-te cu lucrurile așa cum sunt ele, relaxează-te, las-o mai moale”. Foloseam aceste lucruri.

Când mintea ta ajunge într-o astfel de stare, aplică opusul, învață să iei lucrurile ușor. Citești cărți în care ți se spune să nu pui efort în nimic - „doar lasă lucrurile să evolueze în felul lor natural” și te gândești - „tot ce trebuie să fac este să mă odihnesc”. Și atunci aluneci într-o stare pasivă, de amorțeală. Atunci este însă timpul să depui puțin mai mult efort.

Cu ānāpānasati nu trebuie să îți susții efortul decât pe durata unei inspirații. Și dacă nu îl poți susține pe durata unei inspirații, susține-l măcar pe durata unei jumătăți de inspirații. În acest mod nu încerci să atingi perfecțiunea dintr-o dată. Nu trebuie să faci totul exact așa cum trebuie pentru că ai tu o idee despre cum ar putea să fie, ci trebuie să lucrezi cu acele probleme care există. Dacă ți-e mintea împrăștiată, e o dovadă de înțelepciune să recunoști că mintea îți zboară peste tot – e cunoaștere intuitivă. Să te gândești că nu ar trebui să fii așa, să te detești sau să te simți descurajat pentru se întâmplă să fii în acest fel – asta e ignoranță.

Cu ānāpānasati recunoști cum stau lucrurile în prezent și începi de acolo; îți susții atenția puțin mai mult și începi să înțelegi ce este concentrarea, făcând angajamente pe care să le poți duce la bun sfârșit. Nu îți lua angajamente de Superman dacă nu ești Superman. Practică ānāpānasati pentru zece sau cincisprezece minute în loc să te gândești că o să o faci toată noaptea, „O să practic ānāpānasati începând de acum, până în zori”. Căci vei eșua și o să te enervezi. Stabilește-ți perioade pe care știi că ești capabil să le respecți. Experimentează, lucrează cu mintea, până ce înțelegi cum să depui efort și cum să te relaxezi.

Ānāpānasati este ceva imediat. Te conduce la cunoaștere intuitivă – vipassanā. Natura impermanentă a respirației nu este a ta, nu-i așa? Începând de la naștere, corpul tău respiră de unul singur. Inspiră și expiră – una o condiționează pe cealaltă. Atâta timp cât corpul va fi în viață, așa vor sta lucrurile. Nu controlezi nimic, respirația aparține naturii, nu este a ta, e lipsită de sine (anatta n.t.). Atunci când observi asta, practici vipassanā, cunoașterea intuitivă. Nu este ceva fascinant, excitant sau neplăcut. E un lucru natural.

Mantra "Buddho" - Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Dezvoltarea Moralității; Etica în Dhamma-Vinaya de Darsa (Dhammadasa) Bhikkhu

Două articole "mai tehnice" despre importanța eticii, traduse de Dan, ce evidențiază unele erori pe care practicanții laici le fac cu privire la precepte, câteva interpretări, ipoteze referitoare la o eventuală ierarhie în regulile monastice. Articolele ne-au fost trimise spre traducere și publicare de către autor. http://idisk.mac.com/d_ignat-Public/Articole/Dezvoltarea_Moralita%CC%86t%CC%A6ii.pdf

Mai multe materiale în limba română despre buddhismul Theravada la adresa http://web.me.com/d_ignat/Theravada_Buddhism/index.html