Mala

Am un nou hobby.

Prin cercurile de practicanți buddhiști probabil că se pune frecvent întrebarea „Cum integrăm practica noastră în «viața de zi cu zi»?”. Încercând să îmi răspund la întrebarea asta am ajuns într-un final la concluzia (deloc surprinzătoare) că nu am cum să o integrez – viața de «zi cu zi» este practica mea. Bineînțeles că practica formală și practica informală sunt două lucruri care diferă în formă însă nu sunt atât de diferite în conținut încât să devină două aspecte distincte ale vieții. De aceea, consider că tot ceea ce fac are o legătură cu practica mea spirituală și va influența cursul ei. Din acest motiv mă străduiesc să integrez în viața mea doar lucruri care cel puțin nu sunt dăunătoare. (o serie excelentă de articole pe tema asta http://bhikkhucintita.wordpress.com/home/life-in-the-dusty-world/the-art-of-lay-life/ )

Păstrând astfel direcția generală a vieții mele, de ceva vreme am făcut o mică pasiune pentru mala-uri și mai recent, un hobby din a le fabrica. O parte din prietenii mei au primit deja câte unul și m-au întrebat cum să îl folosească.

În mod normal, mala-ul este folosit pentru a număra prostrații sau mantre, iar ruda lui creștină, rozariul, este folosit într-o manieră similară de către isihaști.

Eu îl folosesc cel mai frecvent atunci când sunt la serviciu și îmi permit o scurtă pauză de 5-10 minute, cât durează parcurgerea celor 108 mărgele.

Mantrele pot fi un obiect de meditație foarte eficient. Deși meditația cu mantră nu este specifică buddhismului timpuriu, iar în canonul Theravada mantrele nu sunt enumerate printre obiectele de meditație, în tradiția silvestră Thailandeză, spre exemplu, este folosită pe scară largă mantra „buddho” ca obiect de meditație pentru cultivarea concentrării (samatha), iar în Birmania cea mai simplă mantră „araham” este folosită de practicanți încă din copilărie, numărată cu un „Seik Pu Ta” - denumirea birmaneză pentru mala. Mai multe informații despre acest subiect și alte mantre folosite: 

http://www.usamyanmar.net/Buddha/Article/Praying%20beads1.pdf .

Foarte pe scurt, orice mantră dacă este rostită (eu mă refer la recitarea mentală, deși poate sunt unii oameni care o fac și cu voce tare) în așa fel încât mintea să se concentreze asupra ei fără a acorda prea multă atenție celorlalte lucruri pe care le poate conține la un moment dat (gânduri, sunete, senzații) duce la o stare de calm profund și claritate a minții.

Improvizând puțin, eu am cultivat o variantă de meditație metta, pe care o găsesc foarte folositoare mai ales la serviciu, cum spuneam mai sus, unde perioadele în care îmi permit o practică formală sunt limitate ca număr și durată.

În buddhismul Theravada meditația metta este practicată pornind de la propria persoană, înspre o persoană față de care avem în mod firesc afecțiune, către o persoană neutră, o persoană față de care avem aversiune și în final înspre toate ființele din toate direcțiile, fără discriminare. Cultivarea metta față de propria persoană este considerată, deci, o piatră de temelie în acestă practică și nu e o practică ușoară pentru o persoană crescută în lumea occidentală, care adesea este un mediu ultra-competitiv în care ești condiționat de mic să forțezi nota, să vrei mai mult, să fii mai bun decât ceilalți, niciodată să fii mulțumit cu ceea ce ai deja. Dacă succesul înseamnă să fii cel mai bun, înseamnă că, spre exemplu, dintr-o clasă de 30 de elevi, 29 nu au succes, iar eu personal am făcut întotdeauna parte din cei 29. De aceea să fii împăcat cu tine însuți nu este un lucru așa de simplu cum pare.

Practica mea e foarte simplă: Pentru fiecare mărgea de pe mala încerc să îmi urez cât mai sincer să fiu mai fericit, mai mulțumit, mai senin, acum, în clipa prezentă, folosind afirmații de genul: „fie ca eu să fiu fericit, să fiu calm, să fiu senin, fie ca eu să trăiesc în prietenie cu toate ființele”. Așa cum subliniază Luangpor Sumedho, nu medităm ca să atingem ceva în viitor, ci mai degrabă încercăm să fim mai prezenți în ceea ce suntem deja. Deci când număr mărgele nu îmi proiectez o dorință în viitor ci, împăcându-mă cu starea de fapt existentă, încerc să îmi direcționez mintea înspre o stare de pace, de bunăstare, de fericire. Nu înseamnă însă nici că îmi stabilesc drept „target” o stare anume de pace și fericire pe care dacă o ating pot spune că meditația a avut succes. Un alt „secret” pe care l-am înțeles în privința meditației în general și a meditației metta în special e că nu trebuie să mă străduiesc să o fac să fie în vreun fel. Mai degrabă încerc să ofer ceva, decât să câștig și trebuie să țin minte că îmi doresc bunăstarea, chiar și atunci când mintea mea nu reușește să se concentreze. Dacă sunt cu mintea în toate direcțiile, sunt ros de resentimente, de aversiune sau alte emoții incomode, un început bun ar fi să încerc să mă împac cu starea de fapt existentă. Să doresc ca stările acestea să dispară și să fie înlocuite instantaneu de o stare extatică nu este prea realist și cel mai probabil o să culeg doar frustrare. E mult mai înțelept să îmi ofer puțină înțelegere, puțină compasiune, să-mi deschid poarta inimii către mine însumi, necondiționat, cum ar zice Ajahn Brahm. Deci în același timp este și un exercițiu de toleranță, de acceptare, chiar și de iertare (atunci când ceva întunecat din trecut îmi bântuie conștiința, să zicem fructele unor acțiuni pornite din intenții rele).

Intenția corectă, este un factor al Nobilei Căi în 8 Părți. Câte din intențiile noastre dintr-o zi ar putea fi catalogate drept intenție corectă în înțeles buddhist. Cele 5 – 10 minute cât ia să parcurgi un mala, cel puțin sunt un exercițiu de intenție corectă: intenția de ne îndrepta către lucruri favorabile progresului spiritual și de a ne îndepărta de cele nefavorabile.

Într-un fel, practica asta e ca o rugăciune către tine însuți și atunci când îi incluzi și pe alții în aspirațiile tale, se aseamănă și mai mult.

În funcție de „materialul” cu care lucrez, câteodată sunt nevoit să improvizez. Spre exemplu, atunci când sunt într-o stare foarte proastă, încerc să izolez toate acele aspecte mentale neplăcute care mă perpelesc la foc mic într-o singură entitate fictivă și îmi direcționez toleranța, înțelegerea și bunele intenții, folosind persoana a II-a singular: fie ca tu să fii fericit, să fii calm, să fii senin, fie ca tu să trăiești în prietenie cu toate ființele”. Dacă cineva îmi dă bătăi de cap și mi se pare că e nesuferit, 108 aspirații pozitive avându-l ca beneficiar îmi alină într-o oarecare măsură starea de disconfort.

Sunt convins că fiecare dintre noi poate găsi metode eficiente adaptate personalității și dificultăților pe care le întâlnește. Eu consider că mala este un obiect religios util fără a avea nimic magic în el. Nu cred că are vreo importanță materialul din care e făcut, numărul mărgelelor, după cum nici nu cred că există mantre cu puteri magice. Mai degrabă puterea lui stă în ceea ce poate face mintea noastră folosindu-se de el. În ceea ce mă privește până și faptul de a îl vedea sau de a îl simți la gât sau pe încheietura mâinii, mă face să îmi aduc aminte de aspirațiile mele către iubire, compasiune, virtute și înțelepciune și cum îi spuneam mamei mele în discuțiile noastre buddhisto-creștine, toate religiile lumii au idealuri mărețe care dacă ar fi urmate de adepți, lumea aceasta ar fi un loc mai frumos și mai plăcut, cu condiția ca ele să fie ținute vii în minte, în permanență.

”Nu disprețui meritul spunând: «Nu mi se va întâmpla mie». Picătură cu picătură se umple ulciorul; tot astfel adunându-l puțin câte puțin, se umple omul înțelept de merite.”

Dhammapada - 122

Nevoia de înțelepciune. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

În sfârșit, am terminat traducerea cărții lui Ajahn Sumedho "Mindfulness: The Path to Deathless". În curând o sa fie disponibilă pe site-ul ABTR împreună cu partea de început și sfârșit ce nu se găsesc pe blog. Deci ultimul capitol:

Nevoia de înțelepciune în lume

Ne-am adunat cu toții aici, animați de un interes comun. În loc să fim un grup de indivizi în care fiecare își urmează propriile vederi și opinii, suntem în seara aceasta împreună, datorită interesului nostru comun în practicarea Dhammei. Când acest grup mare de oameni se întâlnește duminică seara, puteți începe a vedea potențialul pe care îl oferă existenței umane o societate bazată pe interesul comun pentru Adevăr. În Dhamma ne unim. Tot ce apare va dispărea și în această dispariție există pace. Așadar, atunci când începem să abandonăm obiceiurile și atașamentele noastre pentru fenomenele condiționate începem să realizăm integritatea și unitatea minții.

Acesta este un subiect important de reflecție în aceste vremuri, în care au loc atâtea certuri și războaie din cauză că oamenii nu pot cădea de acord. Chinezii împotriva rușilor, americanii împotriva sovieticilor și așa mai departe. Și din ce cauză? De la ce se ceartă? De la percepția lor diferită asupra lumii. „Acesta este pământul meu și vreau ca lucrurile să fie așa. Vreau un astfel de guvern și un astfel de sistem economic și politic” și lucrurile merg tot așa la nesfârșit, până când ajungem în punctul în care masacrăm și torturăm, până când distrugem tocmai pământul pe care încercăm să îl eliberăm și înrobim sau derutăm oamenii a căror libertate o dorim. De ce? Pentru că nu înțelegem adevărata natură a lucrurilor.

Calea Dhammei este o cale a observării naturii și a armonizării propriilor noastre vieți cu forțele naturii. În civilizația europeană nu am privit cu adevărat lumea în acest fel niciodată. Am idealizat-o. Dacă totul ar fi un ideal, atunci ar fi într-un anumit fel. Și când doar ne atașăm de aceste idealuri, sfârșim prin a face ceea ce am făcut pământului nostru până în prezent, poluându-l până aproape în punctul distrugerii totale, pentru că nu înțelegem limitările pe care condițiile pământului ni le impun. Așadar, în toate lucrurile de acest gen, adesea trebuie să învățăm prin metoda mai dificilă, aceea a greșelilor, a cauzării dezastrelor. Din fericire nu este o situație insolvabilă.

Acum, în această mănăstire, călugării și călugărițele practică Dhamma cu diligență. În tot cursul lunii ianuarie nici măcar nu vorbim, ci ne dedicăm viețile și oferim beneficiile practicii noastre bunăstării tuturor ființelor sensibile. Toată luna aceasta este o rugăciune și o ofrandă continuă oferită de comunitatea noastră bunăstării tuturor ființelor sensibile. E un timp dedicat realizării adevărului, privirii, ascultării și observării adevăratei naturi a lucrurilor. Un timp al abținerii de la a ne complace în propriile obișnuințe egoiste, a propriilor dispoziții, la care renunțăm pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile. Acesta este un semn pentru restul lumii, de a reflecta asupra dedicației și sacrificiului făcut pe drumul către adevăr. Este un indicator înspre realizarea adevărului în propriile voastre vieți, în loc de a le trăi superficial, habitual, urmând condițiile avantajoase ale momentului. E o reflecție în beneficiul altora, de a renunța la felul de a fi imoral, egoist sau la preocupările nepotrivite, pentru a fi cineva care se îndreaptă înspre impecabil, înspre generozitate, moralitate și compasiune activă. Dacă nu facem asta, atunci suntem într-o situație fără scăpare. Atunci ar putea să arunce întreaga lume în aer, pentru că dacă nimeni nu este dispus să își folosească viața și în alt mod decât pentru a-și satisface propriile nevoi egoiste, atunci aceasta lume oricum nu are nici o valoare.

Țară asta e una generoasă și binevoitoare, însă îi subestimăm valoarea și o exploatăm pentru propriile interese. Nu prea ne gândim să îi oferim ceva. Pretindem multe, vrem ca guvernul să facă în așa fel încât totul să ne fie drăguț și îl criticăm atunci când nu poate să o facă. În zilele noastre sunt indivizi egoiști care trăiesc după reguli proprii, fără a reflecta cu înțelepciune și a trăi într-un mod care să fie o binecuvântare pentru societate în ansamblu. Ca ființe umane ne putem transforma viețile într-o mare binecuvântare sau putem să devenim o molimă a mediului, care exploatează resursele pământului pentru profitul personal, care încearcă să obțină cât mai mult pentru sine, pentru „mine” și pentru ce este „al meu”.

În practicarea Dhammei, sentimentul de „eu”, „al meu” începe să dispară – sentimentul de „eu”, „al meu”, ca fiind această mică creatură ce stă aici, ce are o gură și trebuie să mănânce. Dacă doar îmi urmez dorințele trupului și emoțiile, atunci devin o biată creatură lacomă și egoistă. Dar atunci când reflectez asupra naturii condiției mele fizice și asupra modului abil în care ea poate fi folosită pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile, atunci ea devine o binecuvântare (nu în sensul în care cineva se consideră el însuși ca fiind binecuvântat: „Sunt Binecuvântat” - este doar o altă formă de vanitate dacă începi să te atașezi de idea că ești binecuvântat). Deci trebuie să ne trăim fiecare zi a vieții într-un mod ce aduce bucurie, compasiune, bunătate, ori cel puțin nu cauzează confuzie inutilă ori mizerie. Dacă nu, putem măcar respecta Cele cinci precepte1, astfel încât corpurile și vorbirea noastră să nu fie folosite pentru distrugere, cruzime și exploatarea acestei planete. Ni se cere oare prea mult? Este oare de domeniul fantasticului ideea de a renunța să faci doar ce ai chef în acest moment pentru a fi puțin mai atent și responsabil în legătură cu ce faci și spui? Putem toți încerca să fim mai generoși, mai buni și să avem puțină considerație față de celelalte ființe cu care împărțim această planetă. Putem investiga cu înțelep-ciune și înțelege limitările la care suntem supuși, în așa fel încât să nu mai fim induși în eroare de lumea senzorială. Acesta este motivul pentru care medităm. Pentru un călugăr sau o călugăriță acesta este un mod de viață, un sacrificiu al dorințelor și al capriciilor personale, pentru bunăstarea comunității, pentru Saṅgha.

Dacă încep să mă gândesc la mine și la ce vreau eu, atunci uit de voi pentru că s-ar putea ca ceea ce îmi doresc eu la un moment dat să nu fie bun și pentru voi. Dar atunci când mă ghidez după refugiul în Saṅgha, atunci bunăstarea acesteia este bucuria mea și renunț la capriciile mele pentru ea. De aceea călugării și călugărițele își rad capetele și trăiesc după disciplina stabilită de Buddha. Acesta este un antrenament prin care renunțarea la sine devine un mod de viață, o cale ce nu aduce vinovăție, rușine sau frică în viața ta. Percepția individualității disruptive se pierde și nu mai dorești să fi independent de restul, să domini, ci să te armonizezi și să trăiești pentru bunăstarea tuturor ființelor, mai degrabă decât pentru propria bunăstare.

Comunitatea laicilor are șansa de a participa la toate acestea. Călugării și călugărițele sunt dependenți de comunitatea laică pentru a-și asigura chiar lucrurile de bază necesare supraviețuirii, de aceea este important ca laicii să își asume această responsabilitate. Asta vă scoate pe voi, laicii, din problemele și obsesiile voastre particulare, pentru că atunci când veniți aici pentru ofrande, pentru a ajuta, pentru a practica meditația și pentru a asculta Dhamma, cu toții ne contopim în acea unitate a Adevărului. Putem fi aici toți, la un loc, fără invidie, gelozie, frică, îndoială, lăcomie sau dorință, datorită înclinației noastre către realizarea adevărului. Faceți din această înclinație țelul vieții voastre, nu vă irosiți viața cu scopuri prostești.

Acest adevăr poate fi numit în multe feluri. Religiile încearcă să îl exprime într-un fel sau altul – prin concepte și doctrine – însă am uitat care este scopul religiilor. În ultimele sute de ani, societatea noastră a urmat știința materialistă, gândirea rațională și idealismul bazat pe capacitatea noastră de a concepe sisteme politice și economice, cu toate astea nu putem să le facem să funcționeze, nu-i așa? Nu putem crea cu adevărat o democrație, un comunism sau un socialism adevărat. Nu putem face asta pentru că încă suntem iluzionați de percepția sinelui, așa că toate demersurile se termină în tiranie, în egoism, frică și suspiciune. Situația actuală din lume este rezultatul neînțelegerii adevăratei naturi a lucrurilor, dar și o ocazie pentru fiecare dintre noi, în cazul în care încercăm să aflăm ce e de făcut, de a ne transforma viața în ceva de valoare. Și cum putem face asta?

Mai întâi trebuie să vă admiteți motivațiile egoiste, tendința de a vă complace în imaturitate emoțională, pentru a le putea cunoaște și abandona, pentru a deschide mintea înspre adevărata natură a lucrurilor și pentru a fi alert. Practica noastră ānāpānasati este un început bun, nu-i așa? Nu e doar un alt obicei, un fel de a-ți ocupa timpul, ci o metodă de a-ți canaliza eforturile către a observa, a te concentra și a fi prezent în felul în care este respirația. În loc să faceți asta ați putea să petrece mult timp în fața televizorului, ați putea merge într-un bar sau alte lucruri care nu sunt foarte productive – într-un fel lucrurile astea par a fi mai importante decât să petreci timp urmărindu-ți respirația, nu-i așa? Te uiți la știrile de la TV și vezi oameni măcelăriți în Liban – într-un fel, asta pare a fi mai important decât să stai și să îți privești inspirația și expirația. Însă asta spune mintea care nu înțelege lucrurile așa cum sunt ele; așa că sunteți dispuși să priviți umbrele de pe ecran și mizeria ce poate fi transmisă prin intermediul ecranul televiziunii, creată de lăcomie, ură și prostie, în cel mai josnic mod. Nu ar fi mai înțelept să vă petreceți acest timp observând felul în care corpul vostru este acum? Ar fi mai bine să aveți respect pentru ființa aceasta fizică, pentru a învăța să nu o exploatați să nu o utilizați în mod necorespunzător și să nu o respingeți mai apoi, atunci când nu vă oferă fericirea pe care o doriți.

În viața monastică nu avem televizor, pentru că ne dedicăm viața unor lucruri mai utile, ca urmăritul respirației și mersul în sus și în jos pe o potecă în pădure. Vecinii cred că suntem țicniți. În fiecare zi văd oameni înveliți în pături plimbându-se în sus și în jos și se întreabă „Ce naiba fac ăștia? Probabil sunt nebuni”. Cu câteva săptămâni în urmă în zonă a avut loc o vânătoare de vulpi. Câinii de vânătoare fugăreau vulpile prin pădurile noastre (un lucru cu adevărat benefic și util tuturor ființelor simțitoare!) șaizeci de câini și toți acești oameni în toată firea fugărind o biată vulpe nefericită. Ar fi mai bine să îți petreci timpul umblând în sus și în jos pe o potecă de pădure, nu-i așa? Ar fi mai bine pentru vulpe, pentru câini, pentru pădurea Hammer Wood și pentru vânători. Însă oamenii din West-Sussex se cred normali. Ei sunt cei normali și noi suntem cei țicniți. Atunci când ne urmărim respirația sau mergem în sus și în jos pe o potecă de pădure, cel puțin nu terorizăm nici o vulpe. Cum v-ați simți să fiți urmăriți de șaizeci de câini. Imaginați-vă cam ce ar face inima voastră dacă o haită de șaizeci de câini v-ar fugări, iar oameni călare i-ar îndemna să vă prindă. Dacă stai să te gândești este urât. Cu toate acestea este considerat normal, ba chiar un lucru dezirabil în această parte a Angliei. Pentru că oamenii nu stau să reflecteze, devenim victimele obișnuinței prinși între dorințe și obiceiuri. Dacă am investiga cu adevărat vânătoarea de vulpi nu am mai practica-o. În timp ce cu lucrurile simple ca mersul în sus și în jos pe o potecă de pădure și urmăritul respirației, începi să devii mai conștient și mult mai sensibil. Adevărul începe să ni se arate tocmai prin aceste practici simple, aparent nesemnificative pe care le facem. La fel ca și atunci când observăm Cele cinci precepte – o mare binecuvântare pentru lume.

Când începi să reflectezi asupra naturii lucrurilor și îți aduci aminte cum era atunci când viața ta era în pericol, realizezi cât de oribil este. E o experiență terifiantă. Reflectând în acest mod, nimeni nu ar mai vrea să supună alte ființe la o astfel de experiență în mod intenționat. Nu există nimeni care să vrea să supună intenționat o creatură unei astfel de terori. Dacă nu reflectezi poți crede că vulpile, peștii, nu contează. Se află acolo doar pentru plăcerea mea, pentru a îmi da ceva de făcut într-o duminică după-masă. Îmi aduc aminte de o femeie ce a venit să mă vadă, foarte supărată, pentru că am cumpărat lacul Hammer Pond2. Mi-a spus „știți, mă liniștește așa de mult, nu veneam aici pentru pescuit, ci pentru pacea de a fi aici”. Își petrecea fiecare duminică prinzând pești, doar pentru a găsi puțină pace. Mi s-a părut că arăta destul de sănătoasă, puțin rotofeie, în nici un caz nu murea de foame.

Nu avea cu adevărat nevoie să pescuiască pentru a supraviețui. I-am răspuns: „Ați putea, dacă nu aveți nevoie să să pescuiți pentru a supraviețui – sper că aveți suficienți bani pentru a cumpăra pește – să veniți aici după ce vom cumpăra lacul și să meditați. Nu trebuie să și pescuiți”. Nu dorea să mediteze! Apoi a început să se plângă că iepurii îi mănâncă varza, așa că a trebuit să pună tot felul de chestii ce ucid iepuri, pentru a îi opri să-i mai mănânce varza. Această femeie nu reflectează niciodată și cu privire la nimic. Le poartă pică iepurilor pentru varză, însă poate foarte bine să își cumpere varza. Iepurii nu pot face asta. Ei trebuie să se descurce mâncând varza altora. Femeia însă, nu și-a deschis niciodată mintea înspre natura lucrurilor, înspre ce e cu adevărat bun și binevoitor. Nu spun că era o persoană crudă și fără inimă, doar o femeie ignorantă de clasă mijlocie care nu a reflectat asupra naturii și nu a realizat cum este Dhamma. Așa că ea crede că varza este acolo pentru ea și nu pentru iepuri, iar peștii sunt acolo pentru ca ea să aibă parte de o duminică pașnică, torturându-i.

Acum, această abilitate de a reflecta și de a observa este ceea ce Buddha desemna în învățăturile lui ca fiind eliberarea de urmarea orbească a obișnuințelor și convențiilor. Este un mod de a elibera ființa din iluzia condiției senzoriale prin reflecție înțeleaptă asupra adevăratei naturi a lucrurilor. Începem prin a ne observa pe noi înșine, dorința pentru ceva, sau aversiunea, lenea sau stupizenia minții. Nu alegem sau încercăm să creăm condiții plăcute pentru propria noastră delectare, ci suntem întotdeauna dispuși să îndurăm condiții neplăcute sau mizerabile, pentru a putea să le înțelegem ca fiind doar ceea ce sunt, iar mai apoi să le putem abandona. Începem să ne eliberăm de tendința de a fugi de ceea ce nu ne place. Totodată începem să devenim mai atenți la felul în care trăim. Odată ce ai văzut despre ce e vorba, chiar îți dorești să fii foarte foarte grijuliu cu privire la ce faci și spui. Poți să nu îți mai dorești să trăiești pe spinarea altor creaturi. Să simți că viața ta nu este mai importantă decât a altora; să începi să simți libertatea și ușurința ce se găsește în acea armonie cu natura, în loc să simți apăsarea ce vine din exploatarea ei pentru propriul profit. Când îți deschizi mintea către adevăr, îți dai seama că nu ai nimic de ce să te temi. Tot ce apare dispare, tot ce se naște moare și este lipsit de sine – așa că sentimentul nostru de ființă captivă în această identitate, cu acest corp uman, se evaporă. Nu ne vedem pe noi înșine ca ceva izolat, alienat, în totalitate pierdut în acest univers misterios și înfricoșător. Nu ne mai simțim copleșiți de el, încercând să identificăm o mică părticică de care să ne agățăm și în care să ne simțim în siguranță, pentru că ne-am împăcat cu universul. Atunci, înseamnă că ne-am contopit cu adevărul.

Corespondență

Personal, nu sunt interesat de studiul comparat al religilor, nu îi văd utilitatea practică și nu caut să intru în dezbateri contradictorii cu oameni de alte credințe decât mine. Ocazional, se întâmplă să port corespondențe cu persoane interesate de buddhism dar care aparțin altor confesiuni sau filozofii și la fel ca și în cazul de față, fără voia mea sunt antrenat în astfel de comparații. Cele ce urmează sunt răspunsurile mele la întrebările ce mi-au fost adresate de un creștin ce afirmă că are o mare simpatie pentru buddhism.

„Până la urmă m-am hotărât sa fac un efort suplimentar și să răspund mai în detaliu la întrebările formulate de dumneavoastră, și să le păstrez pe blogul meu personal, în ideea că ar putea folosi și altor persoane cu un oarecare interes pentru buddhism, în special celor educați într-o societatea creștină care se identifică într-o mai mică sau mai mare măsură ca practicanți ai acestei religii.

Voi încerca sa răspund atât în mod direct, dar și în mod indirect, întrucât clarificarea anumitor aspecte asupra perspectivei buddhiste se răsfrânge și asupra altor teme ce vă interesează.

Mai întâi referitor la faptul daca un sfânt creștin poate atinge vreunul din fructele realizărilor buddhiste, să zicem primul dintre ele „sotapanna”.

Un sfânt creștin este o persoană care a cultivat calități superioare omului de rând, animat de credința și standardele înalte de conduită prescrise de morala creștină. Este o persoană altruistă, care pune pe primul loc interesele „aproapelui” și care de multe ori poate înfăptui lucruri inexplicabile prin prisma cunoștințelor științifice actuale. Fără îndoială un sfânt creștin este o persoană demnă de respect, admirație, de ce nu, chiar de venerație și nu e de mirare că în lumea creștină astfel de oameni sunt venerați. Orice persoană care trăiește virtuos, altruist este demnă de respect, este un model de urmat, indiferent de confesiunea religioasă.

Dv. ați afirmat că ce altceva este dăruirea și altruismul unei astfel de persoane, dacă nu o manifestare a conceptului buddhist „anatta” – absența sinelui. Conform doctrinei buddhiste, anatta este o caracteristică ce e prezentă în toate lucrurile „Sabbe dhamma anatta”. Această afirmație a lui Buddha este cu totul altceva decât altruism și sacrificiu de sine. Înseamnă nu doar că în om nu există un principiu etern, imuabil, un suflet, ci că un asemenea principiu nu există în nimic din tot ce există, că în cele din urmă totul este o iluzie. Sinele nu există în alt fel decât ca o realitate psihologică, facând parte dintr-o lume relativă. Buddhaghosa a ilustrat foarte expresiv această lucru afirmând că există CALEA dar nu există NIMENI care să calce pe cale. Deci în concluzie, tot ceea ce percepem noi ca fiind real și palpabil, în sens ultim nu este mai mult decât un miraj. Chiar și o persoană virtuoasă, chiar Buddha însuși, nu a fost mai mult decât atât. Dacă am reuși să pășim dincolo de iluzie am constata că nu existăm ca indivizi, că nu am existat niciodată, că dincolo de cele 5 agregate nu există o persoană, un agent, un suflet.

Un sotapanna este acela care a văzut aceste lucruri, care a văzut Cele Patru Nobile Adevăruri (Dhamma). De aceea despre el se spune că are încredere confirmată în învățăturile lui Buddha. Dacă un sfânt creștin vede asta, atunci cu siguranță este un sotapanna. Însă din câte mi se pare mie anatta nu prea se împacă cu conceptele creștine. Dacă „Sabbe Dhamma anatta” atunci unde poți găsi loc pentru Dumnezeu și sufletul omului care merge să petreacă eternitatea lângă Dumnezei sau despărțit de El pentru eternitate? și dacă a penetrat al doilea Nobil Adevăr, al originii suferinței, și al patrulea Nobil Adevăr, acela al Căii ce duce la încetarea suferinței, cum ar mai putea el să ceară de la Dumnezeu să îl ferească de suferință sau să îl vindece de ea?

Unii ar putea obiecta că nu am comparat scopul ultim al practicii creștine, acela de a ajunge în prezența lui Dumnezeu cu scopul ultim al practicii buddhiste, acela de a atinge Nibbana. Putem oare echivala pe Dumnezeul creștin cu Nibbana. Nibbana este situată dincolo de realitatea condiționată în care trăim noi și nu ne este accesibilă decât odată cu transcenderea iluziei. Nibbana nu răspunde rugăciunilor și nici nu intervine pentru a schimba felul în care curg lucrurile în Samsara. Dacă Dumenzeu ar fi denumirea creștină pentru Nibbana ar fi un zeu care nu ar face nimic. Un astfel de zeu, lipsit de voință, care nu își manifestă prezența în nici un fel, care nu ascultă și nu răspunde la rugăciuni, ar fi unul lipsit de relevanță. Deci, o astfel de paralelă este nepotrivită.

În concluzie, un sfânt creștin este cu siguranță o prezență benefică în lume, demnă de respect și apreciere. Nu văd de ce trebuie musai să îl facem sotapanna fără voia lui. Așa cum v-am mai spus, aceste paralele pe care dv. le faceți între creștinism și buddhism sunt posibile numai prin deformarea fie a doctrinei buddhiste, fie a celei creștine. Și ce rost are să facem asta?

Cu siguranță îmi veți reproșa că nu am „explicat” capacitățile acestor oameni de înfăptui vindecări miraculoase. De-a lungul timpului au fost multe lucruri pe care oamenii nu au putut să le explice. Desigur, ființa umană are resurse pe care nu știe să le folosească. Ocazional apar indivizi care într-un fel sau altul, voit sau accidental, reușesc să acceseze astfel de resurse și să facă lucruri pe care semenii lor nu le pot explica și înțelege pe de-a-ntregul. Consider că astfel de lucruri nu dovedesc existența divinității mai mult decât în zorii umanității fulgerele și trăsnetele dovedeau furia zeilor. Despre Buddha și discipolii săi se spune că aveau capacitatea de a înfăptui tot felul de lucruri miraculoase, însă Buddha a interzis discipolilor să facă astfel de demonstrații și dintre toate aceste miracole, singurul pe care îl aprecia și îl lăuda era „miracolul” învățării: capacitatea de a îi face pe oameni să pătrundă Cele Patru Nobile Adevăruri. Ați mai menționat într-unul din emailuri despre lumina de la Sântul Mormânt, ca dovadă a existenței lui Dumnezeu și a supremației credinței ortodoxe. Presupunând că această lumină nu are o cauză artificială, nu văd cum ar putea ea dovedi existența lui Dumnezeu. „Lumina de la Ierusalim este un fenomen natural. Ierusalimul este „capitala” creștinismului, deci Dumnezeu există” nu mi se pare un silogism valid. Apoi v-aș întreba, ați fost dv. acolo și ați văzut că este o lumina naturală. A fost cercetat fenomenul de către un grup de oameni obiectivi, să zicem un grup de fizicieni, sau este doar un argument al cărui putere de convingere rezidă tocmai în credința în Dumnezeu. Personal nu cunosc fenomenul, nu am auzit nimic despre asta, dar știu din cazuri similare că atunci când e în joc un argument de natură religioasă investigarea obiectivă nu prea este încurajată. Nu demult în Nepal a fost semnalată prezența unui copil care medita încontinuu fără a mânca sau bea apă (era numit Buddha Boy). O echipă (BBC parcă) s-a dus acolo cu intenția de a face un documentar obiectiv, însă copilul era extrem de bine păzit de către membrii familiei și săteni, de garduri de sârmă ghimpată, astfel că a fost imposibil să se apropie prea mult. Mă îndoiesc că la Sfântul Mormânt poate oricine să intre și să caute sursa luminii ce apare în acea noapte a anului. Oamenii pot recurge la multe lucruri și argumente când e vorba de a își apăra/afirma credința. S-au făcut multe lucruri mai grave în numele „dreptei credințe” decât o scamatorie cu lumini, cu giulgiuri, cu copii meditând. Fără credință oamenii rămân fără consolare în condițiile în care nu au îndrăzneala de a înfrunta realitatea, de aceea sunt dispuși să facă sau să accepte orice argument pentru a nu o pierde. Nu cred ca există mulți creștini care să aibă curajul să pună la îndoială realitatea pildelor din biblie sau din viețile sfinților.

La polul opus, buddhismul invită la investigare „ehipassiko”. Credința are un rol foarte important și în buddhism însă este vorba mai mult de încrede decât de credință oarbă, necondiționată. Până să guști tu însuți din realitatea acestor învățături, este nevoie să crezi în eficiența lor, astfel nu o sa practici suficient de energic. Asta nu te împiedică însă să fi rațional și nu înseamnă că nu poți pune la îndoială realitatea unei povestiri din Canonul Pali, dintr-o carte sau ce iți spune un călugăr. Altfel ar însemna să iei ad-literam toate poveștile Jataka spre exemplu, ceea ce cred că un om întreg la minte din zilele noastre nu ar face.

În nici un caz nu vreau să sugerez că credința în Dumnezeu ar fi un lucru ridicol sau inutil. Faptul că această credință are puterea să sporească calitățile credincioșilor și să împiedice dezvoltarea defectelor nu e un lucru de neglijat și vorbește de la sine. Problema apare atunci când credința îți „cere” să ucizi, să distrugi, să discriminezi, să insulți. Însă nici fervoarea credincioșilor, nici calitățile lor nu dovedesc existența lui Dumnezeu.

Din punctul meu (personal) de vedere, existența sau inexistența lui Dumnezeu este o problemă lipsită de relevanță practică atâta timp cât cauza și rezolvarea problemei suferinței se află în mine însumi și consider că niciuna dintre ele nu atârnă de ceva aflat în exteriorul meu. Majoritatea conaționalilor mei au față de ceea ce ei consideră a fi „Dumnezeu” o teamă reverențioasă și nu ar îndrăzni să pună la îndoială realitatea lui de frică ca nu care cumva ei, cei dragi lor, averea și agoniseala lor să le fie spulberate. Cred că vorbele „te bate Dumnezeu dacă…” sunt foarte des auzite pe la noi. Ca buddhist, eu nu am nici un dubiu că „tot ce este al meu, tot ce îmi este drag și plăcut, într-o zi nu va mai fi așa, într-o zi de toate astea voi fi despărțit”. Acesta este motivul pentru care nu v-am răspuns la unele întrebări care în mintea mea nu au produs nici un ecou.

Cred că o diferență fundamentală între buddhism și creștinism, care face aceste două religii/filozofii/modele de viață ireconciliabile este faptul că una caută rezolvarea problemei suferințe în interiorul omului, iar cealaltă în exterior, la forța, mila, voința divină. Anumite spiritualități de dată mai veche sau mai nouă, înțeleg că îl plasează pe Dumnezeu în interiorul omului, ca o modalitate de desăvârșire a „sinelui” însă cred că asta nu prea seamănă cu creștinismul – acesta din urmă fiind obiectul discuției noastre și nu altul.

Haideți, în cele ce urmează să vedem, din perspectivă buddhistă, cum experimentăm noi realitatea.

Lanțul apariției dependente – paticcasamuppada este una dintre cele mai importante învățături în buddhism, o adevărată „cheie de boltă” a doctrinei buddhiste. Cele 12 verigi ce compun acest lanț sunt următoarele: IGNORANțA -> [condiționează] FABRICAȚIILE -> CONȘTIINțA -> „NAMA-RUPA” (fenomenele mentale și fizice) -> CELE 6 SIMȚURI INTERNE -> CONTACTUL -> SENZAȚIA -> DORINȚA -> AGĂȚAREA PĂTIMAȘĂ -> DEVENIREA -> NAȘTEREA -> BĂTRÂNEȚEA ȘI MOARTEA cu toată suferința ce decurge din asta. Fiecare dintre aceste 12 elemente cuprinde mai multe aspecte și fenomene de aceea ar dura extrem de mult să încerc să explic fiecare termen în parte și relația dintre ele, data fiind complexitatea acestei teme, pe care nu mă pot lăuda că o stăpânesc în toate detaliile deocamdată. Poate că un material pe această temă va fi tradus în curând și îl veți putea citi pe site-ul ABTR. Până atunci, dacă doriți puteți căuta pe internet materiale în limba engleză (sau în alte limbi) ce tratează pe larg acest subiect. Explicația clasică arată cum ignoranța din viața anterioară condiționează viața prezentă și care la rândul ei va determina viața viitoare, perpetuând astfel suferința. Acest tipar, însă, se repetă și la scară mai mică, întreg ciclul fiind parcurs într-un interval de câteva fracțiuni de secundă.

Deci cum percepem noi realitatea? Presupunând că o persoană are organele simțurilor (veriga 5) sănătoase, atunci când unul din acestea, să zicem ochiul, întâlnește un obiect corespunzător acestui simț – un obiect vizibil, dacă conștiința asociată cu acest simț este prezentă apare contactul (veriga 6) rezultatul contactului este perceput ca plăcut, neplăcut sau indiferent și astfel apare senzația (veriga 7) la care răspundem dorindu-ne (veriga 8) obiecte senzoriale din aceeași categorie sau dorindu-ne să nu mai percepem astfel de obiecte. Din dorință, apare agățarea pătimașă (veriga 9), apoi devenirea (10) și nașterea (11) unei identități, pentru că ne identificăm cu ceea ce dorim, cu lucrurile de care ne agățăm și consideram că ele definesc cine, sau ce suntem. În buddhism, mintea este considerată a fi cel de-al 6-lea organ senzorial, iar gândurile, ideile, sentimentele sunt obiectele corespunzătoare acestuia, la fel cum formele vizibile sunt obiectele corespunzătoare simțului văzului. O filozofie, este o colecție de astfel de obiecte ce sunt cunoscute de organul senzorial minte. Un om devine (veriga 10) creștin sau buddhist, sau ateu, urmând exact același traseu descris în cadrul apariției dependente. Obiectele mentale intră în categoria fabricațiilor (veriga 2) și în categoria „Nama” din „Nama-rupa” (veriga 4) și ele sunt condiționate de ignoranță. Ignoranța în înțelesul ei buddhist înseamnă necunoașterea Celor 4 Adevăruri, necunoașterea adevăratei realități.

În concluzie, ceea ce devine un om, fie ca devine buddhist, creștin, musulman, ateu, este parte din problemă, nu rezolvarea ei. Ca să te eliberezi din acest lanț trebuie să îl distrugi, distrugându-i cauza primă, ignoranța, nu asumându-ți o nouă identitate. Desigur, unele identități sunt mai plăcute decât altele, mai utile din punct de vedere al țelului ultim decât altele. Dar rezolvarea definitivă a problemei se află dincolo de procesul devenirii.

Despre amicul dv. care a renunțat la vipassana și s-a făcut călugăr ortodox... ce pot să spun... Eu nu sunt expert în vipassana, dar din felul în care înțeleg eu această practică, scopul ei (acceptat cel puțin la nivel declarativ de toți practicanții) este acela de a vedea adevărata natură a lucrurilor. Asta însemnă, deci, să vezi Cele Patru Adevăruri Nobile, Cele trei caracteristici ale tuturor fenomenelor compuse: Dukkha, Anicca și Anatta și, în cele din urmă, Lanțul apariției dependente. Cineva care a practicat câțiva ani și apoi s-a făcut călugăr ortodox, fie nu a practicat vipassana, fie a fost un practicant lamentabil.

Așa cum spuneam într-un alt email, deși toți practicanții sunt de acord că vipassana înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt ele, să vezi adevărata lor natură, o parte dintre ei ajung să o considere ca fiind un fel de cură de dezintoxicare ce o ții din când în când, câte 10 zile, ca să mai arzi niște sankhare (această interpretare a termenului sankhara mi se pare una greșită, pentru că Buddha nu a menționat niciodată ca ele pot fi arse prin meditație; înțelesul buddhist al termenului poate fi găsit aici: http://www.dhammawiki.com/index.php?title=Sankhara ).

La anumite cursuri de vipassana se spune încă de la început că nu trebuie să te convertești la nimic, nu trebuie să îți schimbi religia. Probabil că această strategie își are rostul ei și intenția din spate este aceea de a nu îi îndepărta pe cei ce sunt puternic atașați de confesiunea lor, sau cei care au aversiune pentru religiile organizate. Și este adevărat, așa cum ziceam mai sus, doar să îți pui o altă etichetă nu te face mai liber, nu te aduce mai aproape de Adevăr, deci nu e musai să te convertești la o altă religie. Dar cred că ar trebui spus faptul că pentru a practica vipassana cu succes trebuie să renunți la vechile prejudecăți.

Există și alte practici inspirate din buddhism care produc rezultate benefice, cu toate astea, nu conduc neapărat la Nibbana, la Eliberarea definitivă. De ex. Mindfulness Based Cognitive Therapy (MBCT) este o astfel de metodă terapeutică http://en.wikipedia.org/wiki/Mindfulness-based_cognitive_therapy dezvoltată de psihologi moderni

În finalul răspunsului meu, cred că ar fi util de clarificat ce nu este buddhismul, ca să evităm discuții inutile și să ne putem concentra asupra celor utile. Scopul buddhismului nu este acela al „realizării sinelui” ci acela de a îl transcende. Nici nu este acela de a explica misterele universului, ci o cale de a părăsi definitiv această lume a suferinței, inconstanței și iluziei. Totodată, este o cale a renunțării, ori oamenii nu vor să renunțe nici măcar la prejudecățile lor, la condiționarea lor culturală, la tradițiile lor seculare, ori la obiceiurile și uzanțele lumii moderne. De aceea dincolo de granițele lui istorice (atât cât va mai dăinui și acolo) buddhismul nu va avea niciodată mulți adepți sincer dedicați practicii.

Nu știu dacă răspunsurile mele vă sunt pe plac, dacă considerați că felul în care văd eu buddhismul este corect sau dacă în continuare aveți aceeași simpatie și apreciere pentru învățăturile lui Buddha. Sper însă să le apreciați măcar ca un demers sincer și serios.

Cu respect și gânduri bune,

Ciprian”

Virtuțile lui Buddha - de Ven.Dr.K.Sri Dhammananda

Buddha a fost întruchiparea tuturor virtuților mărețe. În El s-a personificat cea mai înaltă moralitate (Sila), cea mai profundă concentrare (Samadhi) și înțelepciunea pătrunzătoare (Panna) – calități neîntrecute și fără de egal în istoria umanității. Aceste magnifice și nobile calități au fost menționate în scrierile sacre ce tratează discursurile lui Buddha.

Buddhiștii din toată lumea recită și contemplează în exercițiile lor devoționale zilnice aceste nouă calități sublime conținute în formula Pali. Cu toate că Buddha poseda și alte calități nobile, în această formulă sunt prezentate doar nouă. Nu ar fi în afara subiectului tratat să menționăm că în unele din celelalte școli buddhiste, discipolii au introdus diverși Buddhași făcând aluzie la unele dintre extraordinarele calități ale lui Buddha.

Oricum, indiferent de maniera în care a fost prezentat Buddha, este o realitate că toți acei Buddhași istorici ce au apărut în lume din când în când, de-a lungul timpului, erau înzestrați cu aceleași calități și aceeași iluminare. De aceea nu ar trebui să fie nici o diferență în felul în care ne arătăm respectul față de un anumit Buddha, dacă acesta este unul adevărat. Pentru același motiv, nu ar trebui să fie nici o discuție despre care Buddha este mai puternic sau superior.

Următoarele versuri în limba Pali, fac referire la nouă dintre virtuțile intrinseci ale lui Buddha, pe care discipolii buddhiști le recită când îi aduc omagiul:

„Itipi So Bhagava Araham Samma-Sambuddho Vijja-Carana-Sampanno Sugato Lokavidu Annutarro Purisa Damma-Sarathi Sattha Deva-Manussanam Buddho Bhagavathi. ”

Autenticitatea acestui pasaj este de necontestat, din moment ce își are originea în multe dintre textele importante din Tipitaka – canonul buddhist, regăsindu-se și între cele patruzeci de metode de Samatha Bhavana – meditația calmului, sub denumirea de Buddhanussati – meditația asupra virtuților lui Buddha.

O scurtă traducere a pasajului din Pali ar fi următoarea:

„Așa este, într-adevăr, [Cel Binecuvântat]: Araham – perfect și vrednic de omagii, Samma-Sambuddho – omniscient, Vijja-Carana-Sampanno – înzestrat cu viziune clară și conduită ireproșabilă, Sugato – desăvârșit în fapte și vorbire, Lokavidu – înțelept și cunoscător al lumii, Annutarro Purisa Damma-Sarathi – instructor fără de pereche a celor neîmblânziți, Sattha Deva-Manussanam – învățător al oamenilor și al zeilor, Buddho – cel iluminat ce arată calea către iluminare, Bhagavathi – binecuvântat.

1. Araham

Buddha este descris ca fiind un Arahat din cinci motive, și anume:

- a eliminat toate impuritățile *1;

- a depășit inamicii legați de eradicarea impurităților *2;

- a distrus spițele roții existenței *3;

- este vrednic de ofrande și omagii;

- nu ține nimic ascuns în caracterul și în învățăturile sale. *4

Buddha a fost cel mai măreț personaj din istoria umanității, cu o viață perfectă, infailibil, ireproșabil și fără de pată. La poalele arborelui Bodhi a cucerit tot răul și a atins cel mai înalt stadiu al sfințeniei. Atingând Nibbana, a pus capăt tuturor suferințelor. A fost Cel onorat de întreaga lume, vrednic de omagii în toate privințele. Învățăturile Lui nu conțin nici un secret misterios, ci sunt ca o carte deschisă care îi invită pe toți să vină și să vadă.

2. Samma-Sambuddho

Buddha a fost desemnat ca Samma-Sambuddho pentru că a înțeles existența lumii din perspectiva potrivită și pentru că a descoperit Cele Patru Nobile Adevăruri prin propria Sa înțelegere. Născut prinț, El a renunțat la lume și a trudit șase ani lungi căutând iluminarea. În această perioadă i-a abordat pe toți învățătorii renumiți ai acelor timpuri și a încercat toate metodele pe care aceștia i Le-au predat. Atingând realizări egale cu cele ale învățătorilor săi, tot nu și-a atins acel scop atât de greu de atins, al Iluminării. În cele din urmă, bazându-și căutările pe propria-i rațiune, croind o cale de mijloc și astfel îndepărtându-se de calea tradițională a credințelor și practicilor religioase legendare, a găsit soluția la problema universală a insatisfacției, a conflictului și a dezamăgirii (Dukkha). El a descoperit legea cauzei și efectului pe care a evaluat-o ca fiind realitatea lumii și astfel a devenit Supremul Iluminat.

3. Vijja-Carana-Sampanno

Termenul „Vijja-Carana-Sampanno” înseamnă că Buddha a fost înzestrat cu viziune clară, perfectă și un comportament impecabil. Aceasta presupune două aspecte semnificative așa cum sunt ele indicate în tripla înțelegere *5 și în octupla înțelepciune *6. Tripla înțelegere cuprinde următoarele:

În primul rând, Buddha era capabil să își amintească viețile anterioare și să urmărească firul existenței sale precum și a altora.

În al doilea rând, pe lângă faptul că își amintea viețile trecute, avea capacitatea unică de a cunoaște viitorul și de a vizualiza întregul univers într-un singur moment.

În al treilea rând, el avea cunoașterea penetrantă, profundă, a arhaților.

Octupla înțelepciune spune că Buddha avea darul unic al cunoașterii intuitive, puterea de a înfăptui lucruri supranaturale, urechea divină, puterea de a citi gândurile altora, diverse alte puteri psihice, abilitatea de a își aduce aminte viețile anterioare, ochiul divin și rafinata cunoaștere ce aparține unei vieți dedicate sfintei serenități.

În ceea ce privește cuvântul „Carana” sau comportament ireproșabil, acest aspect este divizat în cincisprezece categorii diferite sau tipuri de virtuți ce sunt pe deplin impregnate într-un Buddha. Aceste virtuți suplimentare sunt clasificate ca: înfrânare în vorbă și faptă, înfrânare în absorbția efectelor simțurilor, moderație în consumul de alimente, evitarea dormitului excesiv, menținerea unei viziuni religioase clare precum cristalul, dobândirea sentimentului de rușine legat de comiterea faptelor rele, dobândirea fricii legată de comiterea faptelor rele, setea de cunoaștere, energia, atenția și înțelegerea celor patru cursuri aparținând sferei materiale *7.

Panna și Karuna sunt înțelese ca înțelepciune și compasiune, ambele fiind calități de bază gemene, Karuna fiind cea care l-a pus în slujba omenirii. El a realizat prin propria înțelepciune ce este bun și ce nu este bun pentru toate ființele, iar prin compasiunea sa și-a condus discipolii la adăpost de rău și suferință. Marile virtuți ale lui Buddha au făcut posibil ca el să reverse asupra fraților săi cea mai înaltă învățătură, producătoare de calități veritabile în toate ființele.

4. Sugato

Buddha era de asemenea desemnat cu acest epitet ce înseamnă că metoda Sa este bună, destinația este excelentă, iar cuvintele și mijloacele folosite pentru a arăta această cale sunt inofensive și fără de cusur. Calea lui Buddha pentru atingerea beatitudinii este corectă și pură, fără meandre, directă și sigură.

Cuvintele Lui sunt sublime și infailibile. Mulți istorici cunoscuți și oameni de știință de renume au afirmat că singura învățătură religioasă ce a rămas necontestată de știință și de liber-cugetători este învățătura lui Buddha.

5. Lokavidu

Termenul Lokavidu este folosit cu referire la Buddha, ca fiind acela ce are o cunoaștere extrem de rafinată a lumii. Maestrul a experimentat, a trăit și penetrat în toate aspectele viața lumească, viața fizică și cea spirituală. El a fost primul care a observat că există mii de alte sisteme de lumi în univers. A fost primul care a afirmat că lumea nu este altceva decât concepte. Conform cuvintelor Lui, este inutil să speculăm cu privire la originea și sfârșitul lumii sau al universului. În înțelegerea Sa originea lumii, încetarea și calea către încetarea ei pot fi găsite în acest corp de-un stânjen, în ființa umană cu percepția și conștiința ei.

6. Anuttaro Purisa-Damma-Sarathi

Anuttaro înseamnă fără de pereche, neîntrecut. Purisa-damma se referă la cei către care darul Dhammei urmează să fie făcut, iar Sarathi înseamnă lider. Acești trei termeni împreună desemnează un lider incomparabil, capabil să îi aducă pe cei nestăpâniți pe calea dreptății. Printre cei ce au fost convinși să urmeze calea Dhammei și să renunțe la rău au fost ucigași notorii ca Angulimala, Alavaka și Nalagiri, sute de hoți, canibali și recalcitranți precum Saccake. Toți aceștia au fost aduși în turma Dhammei și chiar unii au atins sfințenia în aceeași viață. Chiar și Devadatta *8, inamicul lui Buddha a fost reabilitat prin marea compasiune a acestuia.

7. Sattha Deva-Manussanam

Traducerea acestui termen este aceea că Buddha a fost un învățător al ființelor deva și al oamenilor. Trebuie avut în vedere faptul că ființele deva în acest context sunt privite ca ființe care, prin puterea karmei lor bune, au evoluat dincolo de stadiul uman ce nu este privit ca cel mai de sus stadiu al evoluției biologice. În context buddhist, ființele deva nu au nimic de a face cu miturile religioase antice tradiționale. Buddha a fost un învățător remarcabil, flexibil și capabil de a crea diverse tehnici, potrivite calibrelor și mentalităților diferite ale ființelor deva și ale oamenilor. El a instruit pe toată lumea să trăiască un mod de viață corect. Într-adevăr, a fost un învățător universal.

8. Buddho

Acest epitet, Buddho, pare a fi o repetiție a celui de-al doilea din această categorie, însă are propriile lui particularități. Buddho înseamnă că Maestrul, fiind omniscient, poseda puteri extraordinare prin care era capabil să îi convingă pe ceilalți de marea Sa descoperire, prin excelenta Sa artă de a preda altora Dhamma. Tehnicile lui erau neegalate de nici un alt învățător. Termenul Buddho are și un înțeles secundar, acela de „Trezit”, în contrast cu starea firească a omului de rând, care se află într-o perpetuă stare de amorțire. Buddha a fost primul ce S-a trezit, scuturându-se din amorțire. Ulterior, El i-a convins și pe alții să stea treji și să evite starea letargică a somnului sau amorțirii samsarice.

9. Bhagava

Dintre toți termenii folosiți pentru a îl descrie pe Buddha, cuvintele „Buddho” și „Bhagava”, folosite separat sau împreună ca „Buddho Bhagava” - însemnând „Cel Binecuvântat” sunt cele mai populare și mai des folosite.

Meritând venerație și evlavie, numele Său este binecuvântat. Cuvântul „Bhagava” avea mai multe înțelesuri. Așa cum sugerează unii comentatori, Buddha era denumit „Bhagava” sau „Cel Binecuvântat” întrucât era cel mai fericit și mai norocos dintre oameni, pentru faptul de a fi reușit să biruie toate relele, pentru că a expus cea mai înaltă Dhamma și pentru că era înzestrat cu puteri și capacități intelectuale supraomenești.

Aceste nouă mărețe calități ale lui Buddha pot servi ca un subiect de meditație dacă variatele interpretări ale fiecărui termen sunt cercetate cu atenție, iar sensul lor, scopul și esența sunt cuprinse și absorbite. Simpla rostire a pasajului, fără o prealabilă înțelegere completă nu poate fi considerată a avea vreo eficacitate nici măcar ca gest devoțional. Cea mai bună metodă ar fi aceea de a îl recita în mod repetat înțelegând în același timp pe deplin semnificația afirmațiilor. Făcând asta, de asemenea, practicantul trebuie să se concentreze asupra calităților enumerate percepându-le ca virtuți reale ce ar trebui să fie cultivate de către toți discipolii lui Buddha.

Originalul poate fi citit la această adresă

http://www.what-buddha-taught.net/Books6/Dhammananda_Great_Virtues_of_the_Buddha.pdf

                                                                                   

1. Pentru că este la adăpost (araka) de impurități, pentru că a șters orice urmă a lor cu ajutorul Nobilei Căi. Fiind în acest fel la adăpost, El este perfect (arahanta) – Visuddhimagga VII.5 (n.t.)
2. și acești inamici (ari), aceste impurități, sunt distruse (hata) de Nobila Cale. Pentru că acești inamici sunt astfel distruși, și din acest motiv El este de perfect (arahanta) – Visuddhimagga VII.6 (n.t.)
3. Acum, această roată a ciclului de renașteri, cu butucul ei făcut din ignoranță, cu spițele din formațiuni meritoase sau nu, cu obada din bătrânețe și moarte și care străpunsă fiind de către osia făcută din cauza ce stă la baza tuturor plăgilor, este legată de căruța triplei deveniri și se învârte prin timp fără să fi avut vreun început. Toate spițele (ara) roții au fost distruse (hata) de către El pe locul în care a atins Iluminarea, stând ferm cu picioarele de energie pe fundamentul virtuții, mânuind cu mâna încrederii securea ce distruge kamma. Pentru că spițele roții au fost astfel distruse, El este de perfect (arahanta) – Visuddhimagga VII.7 (n.t.)
4. și nu este ca acei neghiobi ai lumii care își laudă inteligența dar cu toate astea săvârșesc rele, dar în secret, de frică să nu capete o reputație proastă. Pentru absența răului săvârșit pe ascuns (rahabhava) el este perfect –Visuddhimagga VII.7 (n.t.).
5. Majjhima Nikaya, sutta nr. 4 – Bhayabherava Sutta 27 – 33 (n.t.)
6. Digha Nikaya, sutta nr. 3 – Ambattha Sutta 2.2 (n.t.)
7. În textul original (în limba engleză), Ven. Dr. K. Sri Dhammananda a folosit „four trends pertaining to the material sphere”, pasaj ce poate părea destul de ambiguu, însă articolul său pare să fie fundamentat pe lucrarea clasicului comentator Buddhaghosa, Visuddhimagga, unde la sfârșitul enumerării celor 15 lucruri ce alcătuiesc comportamentul virtuos Carana, se găsesc primele 4 jhana, astfel că putem concluziona fără șovăială că și autorul se referea la cele patru absorbții meditative materiale.
8. Devadatta (Cel dăruit de Zeu) era verișorul lui Buddha. Când acesta din urmă s-a întors pentru prima dată după Iluminare în Kapilavatthu, câțiva tineri din clanulul Sakya, printre care și Devadatta s-au ordinat ca discipoli ai lui Buddha. Pentru câțiva ani Devadatta s-a dovedit a fi un călugăr diligent și în câteva locuri în Tipitaka este lăudat pentru asta. Treptat, a început însă să aprecieze că Buddha se îndepărta prea mult de practicile ascetice tradiționale și un număr considerabil de călugări făceau aprecieri similare. Confruntând-ul pe Buddha în această privință, Devadatta a insistat ca anumite practici să fie făcute obligatorii pentru toți călugării (să fie obligatoriu ca aceștia să trăiască doar în pădure, să nu accepte niciodată invitații la masă din partea devoților și să mănânce doar mâncare adunată din cerșit, să poarte doar robe făcute din zdrențe, să trăiască doar sub cerul liber și nu în mănăstiri, iar vegetarianismul să fie obligatoriu). Propunerile lui Devadatta nu au fost acceptate, drept urmare, acesta și susținătorii lui s-au separat de Buddha și discipolii săi. Vinaya merge până acolo încât afirmă că Devadatta a încercat chiar să îl ucidă pe Buddha de două ori, însă despre asta nu se poate spune cu siguranță dacă este adevărat sau nu. Nu mai există alte informații despre Devadatta în Tipitaka însăși, dar tradiția spune că în cele din urmă discipolii lui l-au abandonat și s-au întors la Buddha. Sursa: http://www.buddhisma2z.com/content.php?id=98 (n.t.)

Satipatthana şi desenele animate

Biroul în care muncesc e aproape neschimbat de la o zi la alta. Mai apare, câte o hârtie, mai dispare câte una, mai schimb locul unei căni, al unui creion... nimic semnificativ. Şi pentru că geamul încăperii dă înspre curtea interioară a clădirii, stau tot timpul cu jaluzelele trase. Oricum acoperişul de plexiglas ce acoperă curtea nu lasă să treacă prea multă lumină, astfel încât chiar şi fără jaluzele, tot ar trebui să aprind neonul. Deci, până şi lumina e aceeaşi în fiecare zi, fie vară, fie iarnă, fie înnorat sau senin, zi sau noapte. În acest birou petrec cel puţin 8 ore, de luni până vineri – o perioadă deloc neglijabilă din viaţa mea. Câteodată aceste ore trec greu: sunt plictisit, munca îmi pare anostă, mă simt lipist de vlagă şi aş prefera să mă aflu în cu totul alt loc. Alte dăţi sunt vesel, am o atitudine pozitivă, spor la muncă şi cele 8 ore zboară. Şi într-una şi în cealaltă zi, biroul meu e la fel. Ceea ce face diferenţa e realitatea mea interioară. Dar cum se naşte ea?
Poi de exemplu mă gândeam azi că că trebuie să depun până la sfârşitul lunii martie o declaraţie la finanţe. Nu îmi place să fac treburi dintr-astea. În general opun o uşoară rezistenţă la lucrurile noi şi ori de câte ori am de făcut câte o „treabă” ca asta sunt puţin indispus. Gândindu-mă la sarcina respectivă am început să analizez şi alte detalii la fel de neatractive: trebuie să vorbesc cu un contabil, trebuie să merg la bancă, apoi undeva la un ghişeu va trebui să las o hârtie care deocamdată nici nu ştiu cum arată, şi nici ce trebuie să conţină. Reflectând în mod repetat în acest mod, am început să simt apăsarea neplăcută a acestei sarcini, ceea ce în final mi-a alterat semnificativ buna-dispoziţie. Această indispoziţie nu are o cauză în exteriorul meu. Stau exact în acelaşi loc, înconjurat de aceleaşi lucruri ca şi în alte zile în care am fost mai bine-dispus. Deci diferenţa o face povestea pe care mi-o spun despre mine, despre alţii, despre lume.
Nu cred că are vreun rost să mai insist asupra subiectivităţii acesteia. Mintea este obişnuită să spună astfel de poveşti încontinuu. O poveste despre cine sunt, una despre ce am făcut, despre ce fac în prezent, întotdeauna mintea spune ce e realitatea, ca atunci când asculţi la radio comentariul unul meci de fotbal.
Când am reuşit pentru prima dată să opresc aceste comentarii, când am avut primul moment de claritate, am descoperit un spaţiu vast, în care orice comentarii sunt de prisos. Am început să caut această experienţă şi după ce am reuşit să obţin în mod repetat astfel de momente scurte de „prezenţă pură”, de claritate, ceva s-a schimbat ireversibil în mine. A urmat o perioadă de panică, pentru că am simţit că s-a produs o ruptură în identitatea mea. Toate lucrurile cu care mă identificasem până atunci mi se păreau ireale, lipsite de consistenţă, ca un desen animat. Îmi era frică că încep să dezvolt o afecţiune de natură psihiatrică. Eram atât de speriat încât mă gândeam să renunţ la meditaţie, la studiul buddhismului, însă ceea ce făcusem înainte, ceea ce îmi dorisem, felul în care mă raportasem la realitate mi se părea atât de stupid încât îmi era cu neputinţă să mă întorc la vechiul meu fel de a fi. E ca şi atunci când descoperi că Moş Crăciun e tata cu un palton întors pe dos şi o barbă din vată. Chiar dacă nu îţi place realitatea nu mai poţi să revii la credinţa copilărească de dinainte.
Aşa că, neavând de ales, am continuat de atunci drumul ăsta. Deşi oferă satisfacţii nebănuite, nu e un drum uşor de urmat şi mai dau uneori prin şanţuri, dar nu există pentru mine nimic altceva mai bun de făcut.
Cum obţinem însă aceste momente de claritate?
Trebuie să ancorăm mintea de ceva solid, ca să nu poată să o ia pe arătură. Aici intervin cele patru cadre de referinţă predate de Buddha în Satipatthana sutta http://theravada.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11:dn-22-mahasatipatthana-sutta-cele-patru-cadre-de-referin&catid=8:dihga-nikaya&Itemid=5. Primul şi cel mai eficient pentru începători este corpul, senzaţiile fizice din corp, respiraţia, postura corpului, realitatea compoziţiei lui... Aceste lucruri ţin mintea ancorată în „aici și acum” şi pot să o oprească să mai suprapună alte „realităţi”, alte comentarii. În acest mod ne oprim şi putem vedea lucrurile aşa cum sunt ele. E un alt mod de cunoaştere decât cel al deducției logice, al raționamentului. La fel ca atunci când îți e foame. Știi asta fără să fie nevoie de vreun silogism. Dacă am reuși să rămânem suficient în acest spaţiu al clarităţii în care orice filozofie sau dogmă este inutilă am putea înţelege Adevărul. Nu trebuie şi probabil e imposibil să îl citim undeva.
Dincolo de aparenţa dogmatică, buddhismul – în esenţa lui – este o metodă care pusă în aplicare creează accesul către o altă modalitate de cunoaştere. Sigur, dacă nu o practici, poţi să faci din ea un subiect de polemică, o altă filozofie cu nimic mai bună sau mai rea decât altele. Însă în acest caz, ai deturnat-o de la scopul cu are a fost oferită.
Atunci când e practicată consecvent şi corect, meditaţia aduce beneficii imense. Obiceiul de a observa felul în care mintea creează realitatea ne ajută să ne distanţăm suficient de desenul animat, încât fericirea noastră să nu mai depindă de el. Aici îşi spune cuvântul practicarea celorlalte 3 cadre de referinţă din Satipatthana sutta, cu ajutorul cărora ne obişnuim să conştientizăm faptul ca o senzaţie plăcută, neplăcută sau neplăcută e doar o senzaţie, că un gând e doar un gând, o dorinţă doar o dorinţă, că toate sunt trecătoare, schimbătoare, inconstante, nesatisfăcătoare şi putem alege să nu ne identificăm cu ele şi să nu le lăsăm să ne controleze viaţa.
Când vrem să medităm însă, trebuie să avem grijă, căci probabil mintea va începe să ne spună o poveste despre ce facem noi, despre ce este meditaţia, ce efecte produce... şi în loc să vedem realitatea vom vedea doar un alt desen animat ce ne este oferit ca surogat al realităţii.

Meditaţia buddhistă II

Am tradus şi partea a 2-a de la eseul lui Francis Story (Anagarika Priyadarshi Sugatananda). Prima parte se găseşte aici http://upsaka.blogspot.com/2010/06/meditatia-buddhista.html 

După corectare, textul integral se va găsi probabil pe site-ul Asociaţiei Buddhiste Theravada din România. http://theravada.ro

Anapana Sati
Una dintre metodele cu gradul de aplicabilitate cel mai general folosită pentru cultivarea concentrării mentale este anapanasati, atenţia îndreptată către inspiraţie şi expiraţie. Aceasta, spre deosebire de practica din sistemul Yoga, nu necesita intervenţia asupra procesului normal de respiraţie, fiind folosită doar ca punct de concentrare a atenţiei, punct localizat la baza nărilor. Atenţia nu trebuie să rătăcească, nici măcar pentru a urmări traseul parcurs de respiraţie, ci trebuie să fie menţinută rigid în acel punct. În faza iniţială este de preferat să fie marcată fiecare respiraţie prin numărare, însă odată ce mintea poate rămâne fixată fără acest ajutor artificial, numărarea ar trebui oprită şi reluată doar în situaţia în care se impune redirecţionarea atenţiei. 
Pe măsură ce starea de relaxare mentală (samatha) se apropie, respiraţia apare ca fiind din ce în ce mai firavă, până când devine aproape inobservabilă. În acest punct încep să se manifeste anumite fenomene psihice ce ar putea fi catalogate iniţial ca deconcertante. La un moment dat, este atins un punct în care dukkha din corp, senzaţia apariţiei şi dispariţiei elementelor este simţită. Acest lucru este simţit ca o perturbaţie, însă trebuie să ne aducem aminte că aceasta este o agitaţie ce este tot timpul prezentă în corp, însă nu devenim conştienţi de existenţa ei, decât atunci când mintea se stabilizează. Este prima realizare directă a dukkhăi (suferinţa) ce e inerentă tuturor fenomenelor – realizarea în noi înşine a primului dintre Cele Patru Nobile Adevăruri, D.ukkha Ariya Sacca. Când acest moment este depăşit, urmează piti, senzaţia bucuriei extatice asociată cu corpul fizic. Însă profesorul de vipassana este precaut şi nu îi descrie elevului său dinainte ceea ce experienţe ar putea să întâlnească, pentru că dacă ar face aşa, există o posibilitate destul de mare ca puterea sugestiei să producă reacţii false, în special în cazurile în care studentul este foarte sugestionabil şi într-o mare măsură influenţat de profesorul său.
Dispozitive în meditaţie
În  kammattana,  este permis a se folosi anumite dispozitive, precum kasina pământului sau una colorată, ca punct focal al atenţiei. Flacăra unei lumânări, o gaură în perete, un obiect mental, de asemenea pot fi folosite, iar metoda se găseşte în textele pali şi în Visuddhi-magga. În textele însele,  se poate observa că Buddha dădea obiecte de meditaţie discipolilor în funcţie de caracteristicile individuale, şi cunoaşterea sa fără de greşeală a tehnicii potrivite pentru fiecare îşi avea originea în intuiţia vieţilor anterioare ale acestora. Ca într-o meditaţie recursivă, era ales un obiect uşor de înţeles pentru elev, sau care servea contracarării unor tendinţe negative puternice ale naturii sale. Astfel, unuia atras de plăcerile senzoriale, Buddha îi recomanda meditaţia asupra impurităţilor tropului, sau meditaţia în cimitire. În acest caz, obiectul va contrabalansa atracţia prin repulsie, însă nu este decât o metodă abilă de a atingi stadiul final, în care atât atracţia, cât şi repulsia dispar.
Într-un arhat nu există nici plăcut, nici neplăcut: el priveşte cu ecuanimitate perfectă, ca şi atunci când Thera Maha Moggallana a acceptat un pumn de orez de la un lepros.
 Mătăniile
Folosirea rozariului în buddhism este adesea înţeleasă greşit. Dacă este folosit pentru repetarea mecanică a unei formule standardizate - repetarea  unui număr mare de fraze ca un act de pietate - precum în alte religii, valoarea lui este neglijabilă. Atunci când însă este folosit pentru a menţinea atenţia şi pentru a purifica mintea, acesta poate fi de mare ajutor. Unul dintre cele mai bune metode de a îl folosi, pentru că necesită atenţie nestrămutată, este să repetăm formula Pali a calităţilor lui Buddha, Dhammei şi Sanghăi, începând cu „Iti'pi so Bhagava - ”, cu prima mărgea, apoi începând de la început şi continuând cu următoarea calitate: „Iti'pi so Bhagava, Arahan - ” şi aşa mai departe până când cu ultima mărgea întreaga formulă este repetată de la început până la sfârşit. Această sarcină nu poate fi dusă la bun sfârşit decât dacă mintea este totalmente concentrată asupra a ceea ce facem. În acelaşi timp, amintirea calităţilor nobile ale lui Buddha ale Dhammei şi ale Sanghăi, elevează mintea către un nivel superior, din moment ce cuvintele poartă cu ele un înţeles ce se imprimă pe tiparele momentelor-gând ce apar şi dispar. Valoarea acestui termen din psihologia Abhidhamma rezidă în natura benefică a momentului conştiinţă  cittakkhana în fazele uppada (apariţiei), thiti (faza statică) şi bhanga (dispariţiei). Fiecare dintre aceste  cittakkhana benefice contribuie la îmbunătăţirea sankharelor – agregatul tendinţelor; cu alte cuvinte, direcţionează momentele-gând  subsecvente într-un nivel mai înalt şi tinde să stabilească caracterul la acel nivel.
Samatha Bhavana
Samatha bhavana, cultivarea liniştii mentale prin concentrare aduce cu ea trei beneficii: fericire în viaţa prezentă, o renaştere favorabilă şi eliberarea de impurităţile mentale, care este o precondiţie pentru dobândirea cunoaşterii intuitive. În samatha mintea devine ca un lac nemişcat şi limpede, lipist complet de perturbaţii şi agitaţie, pregătit să oglindească în suprafaţa lui natura adevărată a lucrurilor, aspectele lor ce sunt ascunse cunoaşterii obişnuite de agitaţie şi dorinţă. Este pacea şi împlinirea reprezentate pe înfăţişarea lui Buddha, care investesc imaginea lui cu o semnificaţie ce impresionează până şi pe aceia ce nu ştiu nimic despre el. O astfel de imagine a lui Buddha, poate ea însăşi să fie un obiect de meditaţie potrivit şi chiar este un obiect de meditaţie pe care majoritatea buddhiştilor în folosesc instinctiv. Simplul fapt de a vedea această imagine liniştită pate liniştii şi pacifica o minte distrasă de speranţele şi fricile lumeşti. Este asigurarea certă şi vizibilă a Nibbanei.
Vipassana Bhavana
Vipassana bhavana este realizarea celor trei semene ale existenţei, anicca, dukkha şi anatta, prin cunoaştere intuitivă directă. Aceste trei caracteristici ale impermanenţei, suferinţei şi absenţei sinelui pot fi înţelese intelectual ca un adevăr ştiinţific şi filozofic, dar acest lucru nu este suficient pentru a scăpa mintea de egoism şi dorinţă. Obiectivul final se găseşte pe un nivel mai înalt al conştiinţei, pe nivelul intuiţiei directe, acolo unde este cu adevărat trăit ca o realitate psihologică. Până ce această confirmare personală este obţinută, sfera percepţiei senzoriale (ayatana) şi răspunsurile senzoriale rămân mai puternice decât convingerile intelectuale; cele două funcţioneză alăturea pe diferite nivele ale conştiinţei, însă de obicei sfera dominată de avijja este aceea ce continuă să determine cursul vieţii noastre, prin acţiuni voliţionale. Filozoful care nu reuşeşte să trăiască conform filozofiei sale este cel mai familiar exemplu al incompatibilităţii dintre teorie şi practică. Cu toate acestea, când percepţia directă este obţinută, ceea ce la cel mai înalt nivel intelectual era doar o teorie, devine cunoaştere reală, în exact acelaşi mod cum „ştim” când ne este cald sau frig, când ne este foame sau sete. Mintea ce a dobândit acest lucru este ancorată în Dhamma şi  pañña, înţelepciunea, a luat locul iluziei.
Meditaţia discursivă, de felul celei practicată în devoţiunea creştină este exclusiv la nivelul mental şi poate fi practicată de oricine, în orice moment. Nu necesită pregătiri sau condiţii speciale. Pentru exerciţiile mai avansate de samatha şi vipassana însă, stricta observare a regulilor morale de bază (sila) devine necesară. Aceste tehnici sunt mai bine de urmat în izolare, departe de impurităţile vieţii lumeşti şi sub îndrumarea unui maestru realizat. Mulţi oameni şi cauzat rău psihic abordându-le fără precauţie. Nu este recomandat pentru nimeni să experimenteze de unul singur. Cei care nu au  posibilitatea de a se pune sub îndrumarea unui profesor de încredere ar face bine să se rezume la meditaţia discursivă. Aceasta nu îi va putea duce la iluminare, însă le va aduce beneficii morale şi îi va pregăti pentru nivelul următor.
Metta Bhavana
Metta bhavana este cea mai universală şi mai benefică formă de meditaţie discursivă şi poate fi practicată în orice condiţii. Gândurile de bunăvoinţă nediscriminatoare universală, răspândite în toate direcţie ca undele radio, sublimă energia creativă a minţii. Cu perseverenţă şi echilibru, poate fi atins un punct în metta bhavana, în care devine imposibil să întreţii vreun gând rău intenţionat. Adevărata pace poate să apară în lume doar prin intermediul unor minţi împăcate. Dacă oamenii din toată lumea ar putea fi convinşi să aloce o jumătate de oră zilnic practicii metta bhavana,  ar exista mai mult progres înspre pace mondială şi securitate decât vor putea vreodată să aducă tratatele internaţionale. Ar fi un lucru bun daca în această nouă eră a învăţăturilor lui Buddha (Buddha Sasana), oamenii de toate credinţele ar putea fi invitaţi să ia parte într-o mişcare mondială de practică a metta bhavana şi în acelaşi timp să îşi ia angajamentul de a trăi în acord cu cele mai înalte precepte ale propriei lor religii, oricare ar fi asta. Făcând astfel, l-ar onora atât pe Supremul Buddha cât şi pe învăţătorul religiei lor particulare, întrucât la acest nivel, toate marile religii ale lumii se unesc. Dacă există un numitor comun, acesta se găseşte cu siguranţă aici, în învăţăturile despre blândeţea-iubitoare universală ce transcende diferenţele doctrinare şi aduce toate fiinţele la un loc prin puterea unui adevăr atemporal şi atotcuprinzător.
Formula clasică pentru metta ca atitudine a minţii ce trebuie cultivată prin meditaţie se găseşte în Karaniya Metta Sutta (Sutta Nipata, Khuddaka-patha) [a se vedea anexa]. Este recomandat ca această sutta să fie recitată înainte de a începe meditaţia şi din nou la sfârşit – un obicei invariabil urmat în toate ţările buddhiste. Versurile suttei încorporează cele mai înalte concepte la care gândurile de blândeţe-iubitoare le pot ajunge şi serveşte atât ca mijloc de auto-apărare împotriva stărilor mentale nesănătoase, dar şi ca subiect de contemplare (kammatthana).
Buddhismul ne învaţă că această cultivare a bunei intenţii trebuie să înceapă cu noi înşine. Există în această abordare un profund adevăr psihologic, întrucât nici o persoană ce se urăşte sau se dispreţuieşte pe sine în mod conştient sau inconştient, nu poate simiţii blândeţe-iubitoare pentru alţii. Pentru fiecare dintre noi sinele este cel mai apropiat obiect; dacă atitudinea cuiva faţă de sine nu este una sănătoasă, izvorul iubirii este otrăvit la sursă. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne construim o imagine idealizată despre noi înşine ce să ne servească ca obiect de admiraţie, ci, în timp ce suntem perfecţi conştienţi de greşelile şi deficienţele noastre, fără să ne condamnăm, ar trebui să ne luăm angajamentul de a deveni mai buni şi concomitent, să păstrăm încrederea că suntem capabili să facem asta.
Prin urmare, Metta bhavana  începe cu gândul: „Fie ca eu să fie eliberat de duşmănie; fie ca eu să fiu eliberat de rea-voinţă; fie ca eu să scap de suferinţă; fie ca eu să fiu fericit”.
Odată ce acest gând a fost cultivat, următorul pas este să îl aplicam în exact acelaşi mod şi în aceeaşi măsură către cineva faţă de care avem un sentiment natural de prietenie.
În timp ce facem asta, două reguli trebuie respectate: obiectul trebuie să fie o persoană vie şi nu trebuie să fie de sens opus. A doua prohibiţie are rolul de a urmări ca sentimentul de metta să nu se transforme în inamicul său apropiat, senzualitatea. Cei ai căror înclinaţii senzuale au o orientare diferită trebuie să modifice regula pentru a se potrivi propriilor nevoi.
Atunci când gândurile de metta au fost cultivate înspre un prieten, următorul obiect ar trebui să fie cineva faţă de care nu avem un sentiment pronunţat nici de simpatie, nici de antipatie. În cele diun urmă, gândurile de metta trebuie îndreptate înspre cineva care ne este ostil. Aici apar dificultăţile. Ele sunt de aşteptat şi meditatorul trebuie să se pregătească pentru a le întâlni şi pentru a se lupta cu ele. Înspre acest sfârşit, câteva tehnici sunt descrise în Visuddhimagga şi în alte surse. Prima dintre ele este aceea de a ne gândi la persoana ostilă în temeni de anatta – impersonalitate. Meditatorul este sfătuit să analizeze persoana ostilă prin prisma componentelor sale impersonale – corpul, senzaţiile, percepţiile, formaţiunile voliţionale şi conştiinţa. Corpul, pentru început, este constituit doar din lucruri materiale: părul de pe cap, părul de pe trup, piele, unghii, dinţi şi aşa mai departe. Nu există nici un motiv să fim ostili faţă de acestea. Senzaţiile, percepţiile, formaţiunile voliţionale şi conştiinţa sunt toate nişte fenomen tranzitorii, interdependente, condiţionate şi legate la un loc de suferinţă. Sunt anicca, dukkha şi anatta, impermanente, mustind de suferinţă şi goale de sine. Nu există mai multă personalitate individuală în ele decât este în corpul fizic însuşi. Aşa că nici cu privire la acestea nu avem nici un motiv să fim ostili.
Dacă această abordare se dovedeşte a fi cu totul ineficientă, există şi altele în care stările emoţionale contracarante sunt introduse în scenă, ca de exemplu privirea persoanei ostile cu compasiune. Meditatorul ar trebui să reflecte: „La fel cum este ea (el), la fel sunt şi eu. La fel cum sunt eu, este şi ea (el). Ambii suntem legaţi prin ignoranţă şi dorinţă de inexorabila Roată a Vieţii. Amândoi suntem supuşi legii cauzei şi efectului şi pentru orice rău facem va trebui să suferim. Atunci de ce trebuie să dau vina pe cineva sau să consider pe cineva duşman? Aş face mai bine să îmi purific mintea şi să doresc ca şi el să facă acelaşi lucru, astfel ca amândoi să ne eliberăm de suferinţă.”
Dacă se stăruie asupra acestui gând şi este pe deplin înţeles, sentimentele de ostilitate vor fi izgonite. Când gândurile de blândeţe-iubitoare sunt exact la fel în calitate şi putere pentru toate aceste obiecte – propria persoană, prietenul, persoana neutră şi inamicul – meditaţia a fost un succes.
Următorul nivel este lărgirea şi extinderea ei. Acest proces este unul tripartit: metta este răspândită  fără limite, cu limitare şi în toate cele 10 direcţii – est, vest, nord, sud, punctele intermediare, sus şi jos.
Când metta este răspândită fără limitare (anodhiso-pharana), meditatorul se gândeşte la obiectele blândeţii-iubitoare sub cinci capitole: toate fiinţele sensibile; toate lucrurile ce au viaţă; toate fiinţele ce au apărut; toate care au personalitate; toate care cred că sunt entităţi individuale. Pentru fiecare din aceste grupuri, separat, el formulează gândul: „Fie ca ele să fie eliberate de duşmănie; fie ca ele să fie eliberate de rea-voinţă; fie ca ele să scape de suferinţă; fie ca ele să fie fericite”. Pentru fiecare obiect trebuie să specifice grupul anume faţă de care răspândeşte metta: „Fie ca toate fiinţele sensibile să fie eliberate de duşmănie, etc... Fie ca toate lucrurile ce au viaţă să fie eliberate de duşmănie, etc...” Această meditaţie îmbrăţişează totul fără a face o referire particulară la o locaţie, de aceea este numită „răspândirea fără limitare”.
Când metta se răspândeşte cu limitare (odhiso-pharana),  sunt şapte grupuri ce formează obiectele meditaţiei. Acestea sunt: toate femeile; toţi bărbaţii; toţi Cei Nobili (cei care au atins oricare din stadiile de Sfinţenie); toţi cei imperfecţi; toate fiinţele Deva; toate fiinţele umane; toate fiinţele aflate în stări dureroase. Asupra fiecărui grup ar trebui meditat în modalitatea descrisă mai sus: „fie ca toate femeile să fie eliberate de duşmănie, etc.” Această metodă este numită „răspândirea metta cu limitare, pentru că defineşte grupurile potrivit naturii şi condiţiei lor.
Metta răspândită în toate cele zece direcţii este realizată în acelaşi mod. Direcţionându-şi mintea înspre est, meditatorul se concentrează asupra gândului: „Fie ca fiinţele din est să fie eliberate de duşmănie; fie ca ele să fie eliberate de rea-voinţă; fie ca ele să scape de suferinţă; fie ca ele să fie fericite”. Şi în mod similar cu referire la fiinţele din vest, nord, sud, nord-est, sud-vest, nord-vest, sud-est, sus şi jos.
În final, fiecare din cele doisprezece grupuri aparţinând răspândirii nelimitate şi limitate pot fi luate separat pentru fiecare dintre cele zece direcţii folosind formulele potrivite. 
Se spune că fiecare dintre aceste douăzeci şi două de moduri de a practica metta bhavana poate fi cultivată până în stadiul de appana-samadhi, concentrare ce duce la jhana, sau absorbţie mentală. Pentru acest motiv este descrisă ca metoda de dobândire a minţii eliberate prin metta (metta cetovimutti). Este prima dintre Cele Patru  Brahma Viharas, stările sublime menţionate în Karaniya Metta Sutta: "Brahmam etam viharam idhamahu"  - „Acesta se spune că este adăpostul sublim”

Metta, karuna, mudita, upekkha: [a se vedea Nyanaponika Thera, The Four Sublime States, Wheel 6.] blândeţea-iubitoare, compasiunea, bucuria empatică şi detaşarea, aceste patru stări mentale reprezintă cele mai înalte nivele de conştiinţă mundană. Cel care le-a atins şi se adăposteşte în ele este impenetrabil în faţa răului vieţii. Ca un zeu, se mişcă şi acţionează cu seninătate imperturbabilă, înarmat împotriva furtunilor sorţii şi incertitudinii condiţiilor lumeşti. Şi prima ce trebuie cultivată este metta, pentru că prin iubirea fără de graniţe gustă mintea pentru prima dată libertatea.

ANEXĂ
Karaniya Metta Sutta - Discursul asupra iubirii universale
Khudakka Nikaya - Sutta Nipata 1.8

Asta ar trebui să facă
acela care este priceput în bunătate
Și care cunoaște calea către pace:
Fie ca el să fie capabil și integru,
Clar și blând în vorbire,
Umil și nu îngâmfat,
Mulțumit și ușor de satisfăcut,
Neîmpovărat de sarcini și cumpătat în felul său de a fi.
Împăcat și calm și înțelept și priceput,
Nu mândru și pretențios în fire.

Fie ca acesta să nu facă nici cel mai neînsemnat lucru
Pe care înțelepții, mai apoi, l-ar blama.

Dorindu-și: În încântare și siguranță,
Fie ca toate ființele să fie lipsite de griji.
Orice fel de ființe ar fi;
Fie că sunt slabe ori puternice, fără excepții,
Cele mari și puternice, medii, scunde sau mici,
Văzute și nevăzute,
Cele ce trăiesc aproape sau în depărtare,
Cele născute și cele pe cale de a se naște —
Fie ca toate ființele să fie lipsite de griji!

Fie ca niciuna să nu o înșele pe alta,
Nici să nu disprețuiască vreo ființă, în orice stare.
Fie ca nimeni prin mânie sau rea-voință
Să nu dorească răul altcuiva.

Precum o mamă ce își protejează cu prețul vieții
Copilul ei, unicul ei copil,
La fel, cu inima larg deschisă
Ar trebui prețuite toate ființele vii;
Radiind bunătatea peste întreaga lume:
Împrăștiind-o în sus, înspre cer
Și în jos, înspre adâncuri;
Împrejur, fără frontiere,
Eliberat de ură și rea-voință.
Fie că stă în picioare, merge, șede sau stă întins,
Eliberat de moleșeală,
Acela să mențină această conștientizare.
Acesta se spune că este adăpostul sublim.

Fără a urma concepții rigide,
Cel cu inima pură, având viziunea clară
Și eliberat de dorințe senzuale
Nu se va mai naște în această lume.

Publisher's note
The Buddhist Publication Society is an approved charity dedicated to making known the Teaching of the Buddha, which has a vital message for people of all creeds.
Founded in 1958, the BPS has published a wide variety of books and booklets covering a great range of topics. Its publications include accurate annotated translations of the Buddha's discourses, standard reference works, as well as original contemporary expositions of Buddhist thought and practice. These works present Buddhism as it truly is — a dynamic force which has influenced receptive minds for the past 2500 years and is still as relevant today as it was when it first arose.
Buddhist Publication Society
P.O. Box 61
54, Sangharaja Mawatha
Kandy, Sri Lanka

Provenance:
©1986 Buddhist Publication Society.

Bodhi Leaves No. 15 (Kandy: Buddhist Publication Society, 1986). Transcribed from the print edition in 1995 by Myra Fox under the auspices of the DharmaNet Dharma Book Transcription Project, with the kind permission of the Buddhist Publication Society.
This Access to Insight edition is ©1995–2011.
Terms of use: You may copy, reformat, reprint, republish, and redistribute this work in any medium whatsoever, provided that: (1) you only make such copies, etc. available free of charge and, in the case of reprinting, only in quantities of no more than 50 copies; (2) you clearly indicate that any derivatives of this work (including translations) are derived from this source document; and (3) you include the full text of this license in any copies or derivatives of this work. Otherwise, all rights reserved. For additional information about this license, see the FAQ.
How to cite this document (one suggested style): "Buddhist Meditation", by Francis Story, (The Anagarika Sugatananda). Access to Insight, June 7, 2010, http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/story/bl015.html.