Nevoia de înțelepciune. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

În sfârșit, am terminat traducerea cărții lui Ajahn Sumedho "Mindfulness: The Path to Deathless". În curând o sa fie disponibilă pe site-ul ABTR împreună cu partea de început și sfârșit ce nu se găsesc pe blog. Deci ultimul capitol:

Nevoia de înțelepciune în lume

Ne-am adunat cu toții aici, animați de un interes comun. În loc să fim un grup de indivizi în care fiecare își urmează propriile vederi și opinii, suntem în seara aceasta împreună, datorită interesului nostru comun în practicarea Dhammei. Când acest grup mare de oameni se întâlnește duminică seara, puteți începe a vedea potențialul pe care îl oferă existenței umane o societate bazată pe interesul comun pentru Adevăr. În Dhamma ne unim. Tot ce apare va dispărea și în această dispariție există pace. Așadar, atunci când începem să abandonăm obiceiurile și atașamentele noastre pentru fenomenele condiționate începem să realizăm integritatea și unitatea minții.

Acesta este un subiect important de reflecție în aceste vremuri, în care au loc atâtea certuri și războaie din cauză că oamenii nu pot cădea de acord. Chinezii împotriva rușilor, americanii împotriva sovieticilor și așa mai departe. Și din ce cauză? De la ce se ceartă? De la percepția lor diferită asupra lumii. „Acesta este pământul meu și vreau ca lucrurile să fie așa. Vreau un astfel de guvern și un astfel de sistem economic și politic” și lucrurile merg tot așa la nesfârșit, până când ajungem în punctul în care masacrăm și torturăm, până când distrugem tocmai pământul pe care încercăm să îl eliberăm și înrobim sau derutăm oamenii a căror libertate o dorim. De ce? Pentru că nu înțelegem adevărata natură a lucrurilor.

Calea Dhammei este o cale a observării naturii și a armonizării propriilor noastre vieți cu forțele naturii. În civilizația europeană nu am privit cu adevărat lumea în acest fel niciodată. Am idealizat-o. Dacă totul ar fi un ideal, atunci ar fi într-un anumit fel. Și când doar ne atașăm de aceste idealuri, sfârșim prin a face ceea ce am făcut pământului nostru până în prezent, poluându-l până aproape în punctul distrugerii totale, pentru că nu înțelegem limitările pe care condițiile pământului ni le impun. Așadar, în toate lucrurile de acest gen, adesea trebuie să învățăm prin metoda mai dificilă, aceea a greșelilor, a cauzării dezastrelor. Din fericire nu este o situație insolvabilă.

Acum, în această mănăstire, călugării și călugărițele practică Dhamma cu diligență. În tot cursul lunii ianuarie nici măcar nu vorbim, ci ne dedicăm viețile și oferim beneficiile practicii noastre bunăstării tuturor ființelor sensibile. Toată luna aceasta este o rugăciune și o ofrandă continuă oferită de comunitatea noastră bunăstării tuturor ființelor sensibile. E un timp dedicat realizării adevărului, privirii, ascultării și observării adevăratei naturi a lucrurilor. Un timp al abținerii de la a ne complace în propriile obișnuințe egoiste, a propriilor dispoziții, la care renunțăm pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile. Acesta este un semn pentru restul lumii, de a reflecta asupra dedicației și sacrificiului făcut pe drumul către adevăr. Este un indicator înspre realizarea adevărului în propriile voastre vieți, în loc de a le trăi superficial, habitual, urmând condițiile avantajoase ale momentului. E o reflecție în beneficiul altora, de a renunța la felul de a fi imoral, egoist sau la preocupările nepotrivite, pentru a fi cineva care se îndreaptă înspre impecabil, înspre generozitate, moralitate și compasiune activă. Dacă nu facem asta, atunci suntem într-o situație fără scăpare. Atunci ar putea să arunce întreaga lume în aer, pentru că dacă nimeni nu este dispus să își folosească viața și în alt mod decât pentru a-și satisface propriile nevoi egoiste, atunci aceasta lume oricum nu are nici o valoare.

Țară asta e una generoasă și binevoitoare, însă îi subestimăm valoarea și o exploatăm pentru propriile interese. Nu prea ne gândim să îi oferim ceva. Pretindem multe, vrem ca guvernul să facă în așa fel încât totul să ne fie drăguț și îl criticăm atunci când nu poate să o facă. În zilele noastre sunt indivizi egoiști care trăiesc după reguli proprii, fără a reflecta cu înțelepciune și a trăi într-un mod care să fie o binecuvântare pentru societate în ansamblu. Ca ființe umane ne putem transforma viețile într-o mare binecuvântare sau putem să devenim o molimă a mediului, care exploatează resursele pământului pentru profitul personal, care încearcă să obțină cât mai mult pentru sine, pentru „mine” și pentru ce este „al meu”.

În practicarea Dhammei, sentimentul de „eu”, „al meu” începe să dispară – sentimentul de „eu”, „al meu”, ca fiind această mică creatură ce stă aici, ce are o gură și trebuie să mănânce. Dacă doar îmi urmez dorințele trupului și emoțiile, atunci devin o biată creatură lacomă și egoistă. Dar atunci când reflectez asupra naturii condiției mele fizice și asupra modului abil în care ea poate fi folosită pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile, atunci ea devine o binecuvântare (nu în sensul în care cineva se consideră el însuși ca fiind binecuvântat: „Sunt Binecuvântat” - este doar o altă formă de vanitate dacă începi să te atașezi de idea că ești binecuvântat). Deci trebuie să ne trăim fiecare zi a vieții într-un mod ce aduce bucurie, compasiune, bunătate, ori cel puțin nu cauzează confuzie inutilă ori mizerie. Dacă nu, putem măcar respecta Cele cinci precepte1, astfel încât corpurile și vorbirea noastră să nu fie folosite pentru distrugere, cruzime și exploatarea acestei planete. Ni se cere oare prea mult? Este oare de domeniul fantasticului ideea de a renunța să faci doar ce ai chef în acest moment pentru a fi puțin mai atent și responsabil în legătură cu ce faci și spui? Putem toți încerca să fim mai generoși, mai buni și să avem puțină considerație față de celelalte ființe cu care împărțim această planetă. Putem investiga cu înțelep-ciune și înțelege limitările la care suntem supuși, în așa fel încât să nu mai fim induși în eroare de lumea senzorială. Acesta este motivul pentru care medităm. Pentru un călugăr sau o călugăriță acesta este un mod de viață, un sacrificiu al dorințelor și al capriciilor personale, pentru bunăstarea comunității, pentru Saṅgha.

Dacă încep să mă gândesc la mine și la ce vreau eu, atunci uit de voi pentru că s-ar putea ca ceea ce îmi doresc eu la un moment dat să nu fie bun și pentru voi. Dar atunci când mă ghidez după refugiul în Saṅgha, atunci bunăstarea acesteia este bucuria mea și renunț la capriciile mele pentru ea. De aceea călugării și călugărițele își rad capetele și trăiesc după disciplina stabilită de Buddha. Acesta este un antrenament prin care renunțarea la sine devine un mod de viață, o cale ce nu aduce vinovăție, rușine sau frică în viața ta. Percepția individualității disruptive se pierde și nu mai dorești să fi independent de restul, să domini, ci să te armonizezi și să trăiești pentru bunăstarea tuturor ființelor, mai degrabă decât pentru propria bunăstare.

Comunitatea laicilor are șansa de a participa la toate acestea. Călugării și călugărițele sunt dependenți de comunitatea laică pentru a-și asigura chiar lucrurile de bază necesare supraviețuirii, de aceea este important ca laicii să își asume această responsabilitate. Asta vă scoate pe voi, laicii, din problemele și obsesiile voastre particulare, pentru că atunci când veniți aici pentru ofrande, pentru a ajuta, pentru a practica meditația și pentru a asculta Dhamma, cu toții ne contopim în acea unitate a Adevărului. Putem fi aici toți, la un loc, fără invidie, gelozie, frică, îndoială, lăcomie sau dorință, datorită înclinației noastre către realizarea adevărului. Faceți din această înclinație țelul vieții voastre, nu vă irosiți viața cu scopuri prostești.

Acest adevăr poate fi numit în multe feluri. Religiile încearcă să îl exprime într-un fel sau altul – prin concepte și doctrine – însă am uitat care este scopul religiilor. În ultimele sute de ani, societatea noastră a urmat știința materialistă, gândirea rațională și idealismul bazat pe capacitatea noastră de a concepe sisteme politice și economice, cu toate astea nu putem să le facem să funcționeze, nu-i așa? Nu putem crea cu adevărat o democrație, un comunism sau un socialism adevărat. Nu putem face asta pentru că încă suntem iluzionați de percepția sinelui, așa că toate demersurile se termină în tiranie, în egoism, frică și suspiciune. Situația actuală din lume este rezultatul neînțelegerii adevăratei naturi a lucrurilor, dar și o ocazie pentru fiecare dintre noi, în cazul în care încercăm să aflăm ce e de făcut, de a ne transforma viața în ceva de valoare. Și cum putem face asta?

Mai întâi trebuie să vă admiteți motivațiile egoiste, tendința de a vă complace în imaturitate emoțională, pentru a le putea cunoaște și abandona, pentru a deschide mintea înspre adevărata natură a lucrurilor și pentru a fi alert. Practica noastră ānāpānasati este un început bun, nu-i așa? Nu e doar un alt obicei, un fel de a-ți ocupa timpul, ci o metodă de a-ți canaliza eforturile către a observa, a te concentra și a fi prezent în felul în care este respirația. În loc să faceți asta ați putea să petrece mult timp în fața televizorului, ați putea merge într-un bar sau alte lucruri care nu sunt foarte productive – într-un fel lucrurile astea par a fi mai importante decât să petreci timp urmărindu-ți respirația, nu-i așa? Te uiți la știrile de la TV și vezi oameni măcelăriți în Liban – într-un fel, asta pare a fi mai important decât să stai și să îți privești inspirația și expirația. Însă asta spune mintea care nu înțelege lucrurile așa cum sunt ele; așa că sunteți dispuși să priviți umbrele de pe ecran și mizeria ce poate fi transmisă prin intermediul ecranul televiziunii, creată de lăcomie, ură și prostie, în cel mai josnic mod. Nu ar fi mai înțelept să vă petreceți acest timp observând felul în care corpul vostru este acum? Ar fi mai bine să aveți respect pentru ființa aceasta fizică, pentru a învăța să nu o exploatați să nu o utilizați în mod necorespunzător și să nu o respingeți mai apoi, atunci când nu vă oferă fericirea pe care o doriți.

În viața monastică nu avem televizor, pentru că ne dedicăm viața unor lucruri mai utile, ca urmăritul respirației și mersul în sus și în jos pe o potecă în pădure. Vecinii cred că suntem țicniți. În fiecare zi văd oameni înveliți în pături plimbându-se în sus și în jos și se întreabă „Ce naiba fac ăștia? Probabil sunt nebuni”. Cu câteva săptămâni în urmă în zonă a avut loc o vânătoare de vulpi. Câinii de vânătoare fugăreau vulpile prin pădurile noastre (un lucru cu adevărat benefic și util tuturor ființelor simțitoare!) șaizeci de câini și toți acești oameni în toată firea fugărind o biată vulpe nefericită. Ar fi mai bine să îți petreci timpul umblând în sus și în jos pe o potecă de pădure, nu-i așa? Ar fi mai bine pentru vulpe, pentru câini, pentru pădurea Hammer Wood și pentru vânători. Însă oamenii din West-Sussex se cred normali. Ei sunt cei normali și noi suntem cei țicniți. Atunci când ne urmărim respirația sau mergem în sus și în jos pe o potecă de pădure, cel puțin nu terorizăm nici o vulpe. Cum v-ați simți să fiți urmăriți de șaizeci de câini. Imaginați-vă cam ce ar face inima voastră dacă o haită de șaizeci de câini v-ar fugări, iar oameni călare i-ar îndemna să vă prindă. Dacă stai să te gândești este urât. Cu toate acestea este considerat normal, ba chiar un lucru dezirabil în această parte a Angliei. Pentru că oamenii nu stau să reflecteze, devenim victimele obișnuinței prinși între dorințe și obiceiuri. Dacă am investiga cu adevărat vânătoarea de vulpi nu am mai practica-o. În timp ce cu lucrurile simple ca mersul în sus și în jos pe o potecă de pădure și urmăritul respirației, începi să devii mai conștient și mult mai sensibil. Adevărul începe să ni se arate tocmai prin aceste practici simple, aparent nesemnificative pe care le facem. La fel ca și atunci când observăm Cele cinci precepte – o mare binecuvântare pentru lume.

Când începi să reflectezi asupra naturii lucrurilor și îți aduci aminte cum era atunci când viața ta era în pericol, realizezi cât de oribil este. E o experiență terifiantă. Reflectând în acest mod, nimeni nu ar mai vrea să supună alte ființe la o astfel de experiență în mod intenționat. Nu există nimeni care să vrea să supună intenționat o creatură unei astfel de terori. Dacă nu reflectezi poți crede că vulpile, peștii, nu contează. Se află acolo doar pentru plăcerea mea, pentru a îmi da ceva de făcut într-o duminică după-masă. Îmi aduc aminte de o femeie ce a venit să mă vadă, foarte supărată, pentru că am cumpărat lacul Hammer Pond2. Mi-a spus „știți, mă liniștește așa de mult, nu veneam aici pentru pescuit, ci pentru pacea de a fi aici”. Își petrecea fiecare duminică prinzând pești, doar pentru a găsi puțină pace. Mi s-a părut că arăta destul de sănătoasă, puțin rotofeie, în nici un caz nu murea de foame.

Nu avea cu adevărat nevoie să pescuiască pentru a supraviețui. I-am răspuns: „Ați putea, dacă nu aveți nevoie să să pescuiți pentru a supraviețui – sper că aveți suficienți bani pentru a cumpăra pește – să veniți aici după ce vom cumpăra lacul și să meditați. Nu trebuie să și pescuiți”. Nu dorea să mediteze! Apoi a început să se plângă că iepurii îi mănâncă varza, așa că a trebuit să pună tot felul de chestii ce ucid iepuri, pentru a îi opri să-i mai mănânce varza. Această femeie nu reflectează niciodată și cu privire la nimic. Le poartă pică iepurilor pentru varză, însă poate foarte bine să își cumpere varza. Iepurii nu pot face asta. Ei trebuie să se descurce mâncând varza altora. Femeia însă, nu și-a deschis niciodată mintea înspre natura lucrurilor, înspre ce e cu adevărat bun și binevoitor. Nu spun că era o persoană crudă și fără inimă, doar o femeie ignorantă de clasă mijlocie care nu a reflectat asupra naturii și nu a realizat cum este Dhamma. Așa că ea crede că varza este acolo pentru ea și nu pentru iepuri, iar peștii sunt acolo pentru ca ea să aibă parte de o duminică pașnică, torturându-i.

Acum, această abilitate de a reflecta și de a observa este ceea ce Buddha desemna în învățăturile lui ca fiind eliberarea de urmarea orbească a obișnuințelor și convențiilor. Este un mod de a elibera ființa din iluzia condiției senzoriale prin reflecție înțeleaptă asupra adevăratei naturi a lucrurilor. Începem prin a ne observa pe noi înșine, dorința pentru ceva, sau aversiunea, lenea sau stupizenia minții. Nu alegem sau încercăm să creăm condiții plăcute pentru propria noastră delectare, ci suntem întotdeauna dispuși să îndurăm condiții neplăcute sau mizerabile, pentru a putea să le înțelegem ca fiind doar ceea ce sunt, iar mai apoi să le putem abandona. Începem să ne eliberăm de tendința de a fugi de ceea ce nu ne place. Totodată începem să devenim mai atenți la felul în care trăim. Odată ce ai văzut despre ce e vorba, chiar îți dorești să fii foarte foarte grijuliu cu privire la ce faci și spui. Poți să nu îți mai dorești să trăiești pe spinarea altor creaturi. Să simți că viața ta nu este mai importantă decât a altora; să începi să simți libertatea și ușurința ce se găsește în acea armonie cu natura, în loc să simți apăsarea ce vine din exploatarea ei pentru propriul profit. Când îți deschizi mintea către adevăr, îți dai seama că nu ai nimic de ce să te temi. Tot ce apare dispare, tot ce se naște moare și este lipsit de sine – așa că sentimentul nostru de ființă captivă în această identitate, cu acest corp uman, se evaporă. Nu ne vedem pe noi înșine ca ceva izolat, alienat, în totalitate pierdut în acest univers misterios și înfricoșător. Nu ne mai simțim copleșiți de el, încercând să identificăm o mică părticică de care să ne agățăm și în care să ne simțim în siguranță, pentru că ne-am împăcat cu universul. Atunci, înseamnă că ne-am contopit cu adevărul.