Stresul diversității religioase

Românii au ieșit de câteva decenii din satul lor și au intrat în contact cu lumea mai mare. În mod necesar, acest lucru i-a pus față în față cu alte culturi, unele având un mod diferit de a înțelege lumea. Probabil, atunci când trăia în satul său, românul se simțea în siguranță, în lumea lui conturată de dascăl și preot. Dacă din punct de vedere al lărgirii sferei cunoștințelor științifice, al asimilării progresului tehnoglogic, nu par să existe probleme de adaptare, în ceea ce privește întâlnirea cu diverstiatea religioasă ridică, se pare, o serie de probleme. Am observat în cercurile căutătorilor spirituali o tendință compulsivă de a pune semnul egal între toate religiile lumii, care la cele mai multe persoane depășește atitudinea politicoasă și respectul față de libertatea de conștiință. “Toate religiile sunt doar căi diferite ce duc la aceeași destinație, nu există una mai bună decât celelalte. Pentru oameni diferiți sunt căi diferite. Cum pot eu să judec și să spun că buddhismul e mai bun decât creștinismul, sau decât jainismul, hinduismul mai bun decât buddhismul etc”. Cam acesta este tipul de discurs pe care l-am întâlnit în locurile virtuale de întâlnire a căutătorilor spirituali. 

Nu e nevoie de foarte mult studiu pentru a observa că religiile diferite prescriu practici destul de diferite, iar concluzia rezonabilă ar fi că și rezultatele obținute trebuie să fie diferite. Căutând în mine însumi, am descoperit o tensiune generată de diversitatea religioasă și am ales să nu cedez tentației de a o anula printr-una din afirmațiile din categoria “toate religiile sunt la fel”. 

De multe ori, în viață, am constatat că e mai simplu când nu ai mai multe opțiuni, când nu ai de unde alege. Iei ceea ce primești și încerci să te descurci cu ce ai. Așa era și la noi în sat acum câteva decenii. Când ai de unde alege, apare întrebarea chinuitoare “care e alegerea cea mai bună” și, dacă e posibil, încerci să iei din toate, ca nu cumva să pierzi ceva. Corespondentul din viața spirituală a acestei alegeri e sincretismul atât de prezent în ziua de azi: șamanism+hinduism+creștinsim+daoism+etc. Bineințeles că o astfel de abordare sincretică nu poate pătrunde prea adânc în niciuna din componentele pe care le adună. Dacă nu poți lua din toate, nu iei nimic, păstrezi distanța, cântărești, măsori. Această atitudine mi se pare mai cinstită, deși riști să îți petreci toată viața nepracticând nimic, sau mai rău, să umpli acel gol spiritual cu divertisment sau cu ambiții frivole. 

Există în psihicul nostru această forță - îndoiala - pe care trebuie să o cunoaștem îndeaproape. Îndoiala e aceea care ne chinuie atunci când punem religiile față în față. Pentru că nu suntem siguri că am făcut alegerea corectă, că drumul nostru este cel mai bun și pentru că existența altor drumuri lasă loc posibilității unor alegeri mai bune, nu suntem siguri și această nesiguranță e o formă de suferință. Atunci, poate fără să conștientizăm, am vrea să anihilăm diversitatea religioasă prin semnul “=”. Eu văd în asta iresponsabilitate, imaturitate. E doar o eschivă în fața îndoielii. Refuzul de a face simpla recunoștere: “Mă îndoiesc” sau “Nu știu”.

Dacă spiritualitatea înseamnă să crezi cu abnegație un mit, îndoiala este cel mai de temut inamic al său. Din fericire, nu toată spiritualitatea e așa. Pentru mine, “spiritualitate” nu este sinonim cu “credință”. Spiritualitatea înseamnă strădania de a cunoaște Adevărul. Și nu mă refer aici la micile adevăruri din istoria umanității, sau verificarea experiențială a unor teorii științifice, ci la răspunsul la marea întrăbare: “cine, sau mai degrabă CE sunt eu”. Dacă privesc dincolo de identitatea învățată de la părinți, de la profesori, de la preoți, dincolo de istoria vieții mele, dincolo de acest ambalaj subțire și fragil, mă minunez de faptul că nu am nici cea mai vagă idee cine sau ce sunt. Și atunci când stau în prezența acestei uimiri, nu simt nevoia să spun “toate religiile sunt la fel”. Îndoiala nu mai este un inamic, pentru că nu am nevoie să cred o într-o cosmologie anume, propusă de o religie și diferită de alte cosmolgii. Credința pentru mine este necesară, dar secundară. De crezut putem crede orice, chiar și cele mai deochiate mituri au adepții lor fervenți. Adevărul nu putem însă decât să îl cunoaștem.

Pentru a respecta alte religii decât a ta (dacă ai una), trebuie să le accepți așa cum sunt, nu să le ciuntești pentru a încăpea în tiparul tău îngust. Cred că e inutil să mai spun că și dialogul interconfesional este un simulacru dacă pornește de la premisa că toate religiile sunt la fel.