Cât costă spiritualitatea?

Ca să trăiască, orice om are nevoie de hrană atunci când e flămând, de apă atunci când e însetat, de haine pentru a se apăra de frig, de un adăpost pentru a se feri de capriciile anotimpurilor și de îngrijire medicală atunci când e bolnav. Satisfacerea acestor necesități fundamentale poate fi astăzi tradusă printr-un singur cuvânt: bani. Pentru a simplifica lucrurile și mai mult, putem spune că (cel puțin în România) pentru a trăi, orice om trebuie să își câștige existența. Într-un scenariu ideal, un individ ia lucrul la care se pricepe el cel mai mult, îl vinde, făcând din asta profesia lui. De exemplu, dacă ești pasionat de pictură și ai talent, ideal ar fi să poți trăi din asta. Rareori se întâmplă așa, însă fiecare individ trebuie să găsească o modalitate prin care să genereze suficiente venituri pentru a-și asigura măcar nevoile de bază. Într-un scenariu puțin mai realist, un individ, după ce valorifică atât cât poate lucrul la care se pricepe cel mai mult, studiază cererea pieței gândindu-se ce altceva ar putea să mai vândă. În principiu, nu e nimic de blamat în asta, însă unul dintre efectele acestei atitudini mercantile este acela că „produsul” vândut nu este expresia unei vocații reale, ci mai mult un pretext de a vinde și de cele mai multe ori, prețul nu este unul... corect.

Am văzut că sunt la modă seminariile și atelierele spirituale, de dezvoltare personală sau cum le-or mai fi zicând și din punct de vedere al „prețului” cred că există trei categorii: cele cu prețul (sau, așa cum preferă organizatorii, „investiția participantului”) la vedere, cele cu donație sugerată și cele la care donațiile sunt binevenite. Orice astfel de eveniment presupune niște cheltuieli din partea organizatorilor și poate ar fi bine ca noi, românii, să învățăm că pentru a primi trebuie să și oferim, dar care ar trebui să fie prețul spiritualității, e o problemă discutabilă.

Personal, eu prefer evenimentele pe bază de donație (simplă – nu sugerată). Un oarecare tarif poate fi mare pentru unii și mic pentru alții, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Trebuie să fim conștienți că, atunci când alții ne oferă, cu sinceritate și bună intenție oportunitatea de a învăța ceva, fac niște cheltuieli care nu e firesc să rămână în sarcina lor. De asemenea, este recomandabil să încercăm să oferim și altora aceleași oportunități, de aceea, având aceste două repere în minte, atunci când participăm la un astfel de eveniment, ar trebui să facem o donație proporțională cu posibilitățile noastre financiare. În culturile cu rădăcini spirituale adânci, a sprijini eforturile de emancipare ale altora este considerată o acțiune meritorie și este însăși treapta de început a căii spirituale, de aceea nu ar fi rău să începem prin a cultiva generozitatea.

De multe ori, însă, donația sugerată sau „investiția” participantului depășește cu mult cheltuielile de logistică. Cum determinăm în aceste situații dacă prețul este unul corect sau e cu adaos comercial mult prea mare?

Păi, am putea începe prin a compara modalitatea de lucru al acestor distribuitori de înțelepciune cu aceea a unor învățători autentici din istoria umanității. Dintre cele mai reprezentante figuri, am putea lua în discuție exemplele lui Buddha și al lui Iisus. Ambii au renunțat la posesiuni, la casă, la familie și umblau prin lume fără bagaje. Nu făceau negoț, nu pescuiau, nu vânau, nu semănau, nu culegeau, ci erau întrutotul dependenți de generozitatea celor pe care îi instruiau. Mi se pare foarte interesantă această similitudine dintre Buddha și Iisus. Ai putea spune că și Iisus era un śramaṇa  Nu este exclus ca misiunile trimise de regele Ashoka cu 200 de ani înaintea erei noastre, care au ajuns până departe, în lumea elenă, să fi ajuns și pe meleagurile iudaice, iar modul de viață śramaṇa să îi fi servit și lui Iisus drept model, ca și lui Buddha. Însă dacă pentru satisfacerea necesităților fundamentale Buddha și Iisus aveau nevoie de „donațiile” discipolilor, pentru învățătura lor nu cereau nimic. Cum ai putea pune un preț pe ceva ...neprețuit. Există și în prezent, în comunitățile buddhiste acest gen de schimb: hrană lumească contra hrană spirituală. Se mai găsesc încă călugări care trăiesc modest, fără posesiuni, doar datorită generozității celor pe care îi instruiesc. Nici ei nu percep un tarif pentru învățătură, iar trocul despre care vorbeam se desfășoară în mod natural, fără constrângeri.

Asta nu înseamnă că toți cei care pun tarif pe învățătura lor spirituală sunt niște impostori, dar te pune pe gânduri...