"Nenorocitul", eroina şi mulţimea furioasă

Am citit astăzi pe facebook o păţanie a unei doamne iubitoare de animale care, prin felul în care a răspuns unei situaţii, a stârnit o grămadă de aplauze şi felicitări pe reţeaua de socializare. Dânsa se afla într-un service auto când un angajat nemulţumit a lovit cu o cheie un câine ce stătea la umbră (probabil fără să deranjeze săracul pe nimeni). Drept urmare, i-a rupt insului mandibula, i-a fisurat clavicula şi i-a înmuiat puţin coastele, ispravă ce speră să nu-i producă un dosar penal.
Odată împărtăşită povestea pe facebook, o mulţime de prieteni şi iubitori de animale i-au lăudat curajul, i-au aprobat alegerea, asigurând-o că i-ar fi făcut acelaşi lucru „nenorocitului” şi au încercat să o consoleze în ceea ce priveşte consecinţele juridice ale vendetei.
Din capul locului trebuie să recunosc că, deşi nu o cunosc decât din această povestioară, îi admir la rândul meu curajul şi, imaginându-mă în pielea dânsei, realizez că aş fi simţit acelaşi impuls de a sări la beregata netrebnicului. Până la urmă cu ce i-a greşit săracul căţel?! Iubesc şi eu animalele şi îmi pare rău că uneori oamenii le reduc la simple unelte, jucării sau pur şi simplu mâncare. Probabil, dacă aş fi fost în locul ei, frica că mecanicul auto m-ar fi dovedit mi-ar fi domolit elanul vindicativ. În copilărie, am luat multă bătaie de la băieţii mai mari, aşa că ulterior am evitat cu orice preţ violenţa.
Consider că, sub impulsul momentului, reacţia ei este explicabilă şi admir faptul că este dispusă să îşi pună în pericol siguranţa de dragul principiilor după care se ghidează. Ce mai, e o eroină! Însă nu mi se pare că este o reacţie înţeleaptă şi mai ales nu consider adecvate luările de atitudine făcute de alţii ulterior, la rece, pe facebook. Nu cred că e bine să omori un om ca să salvezi un câine, după cum nici să omori un câine ca să salvezi un om nu e un lucru de dorit.
Câinele, săracul nu are nicio vină. Am înţeles că a primit îngrijiri adecvate şi a fost adoptat de un om cu inimă mare, aşa că, cu urări de sănătate şi viaţă tihnită o să îl las de-o parte în această discuţie şi o să mă întorc la „nenorocit”. Probabil că îşi merită cafteala şi sunt convins că data viitoare o să se gândească de două ori înainte să îşi mai verse amarul pe vreun necuvântător. Totuşi, cred că condiţia umană e mult prea preţioasă ca să poţi reduce un om la o faptă odioasă (sau chiar mai multe). În atitudinea pe care noi oamenii o avem faţă de animale, mecanicul auto nu a fost un caz izolat. De când omul a început să vâneze şi de când a domesticit animale s-a obișnuit să le trateze ca pe ceva mai prejos decât el. Şi această atitudine s-a transmis din tată în fiu, generaţie de generaţie, astfel că pentru majoritatea oamenilor calul e doar motorul căruţei, vaca fabrica de lapte, porcul e furnizorul de ceafă la grătar etc. Puţin mai sensibili suntem doar când e vorba de câini şi pisici, pentru că încă de când eram copii am avut sau ne-ar fi plăcut să avem jucărioare dintr-astea vii. Aplaudacii de pe facebook ar trebui să fie la fel de indignaţi şi atunci când au un cotlet sau un copan de pui în farfurie, dar nu am auzit nici pe unul zicând că o să meargă la alimentară să dea vânzătoarea cu capul de tejghea pentru a răzbuna tragedia porcului sau tristul destin al puiului de găină. Şi nici nu ar trebui. Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, omul e mai mult decât prostiile pe care e în stare să le facă. Să ne întoarcem la „nenorocitul” de la service. Chiar dacă a făcut ceva condamnabil (şi sper că într-o zi astfel de fapte să fie sancţionate corespunzător şi la noi în ţară), e cel puţin teoretic capabil să facă multe lucruri bune, lucruri pe care un animal oricât de inteligent ar fi, nu le poate face. Atunci când îi punem eticheta de „nenorocit” nu mai vedem nimic altceva: poate acasă are grijă de un părinte bolnav, sau îşi creşte copiii, îi poartă la şcoală cu sacrificii mari. Şi mai grav decât orice refuzăm să îi recunoaştem capacitatea de a se schimba, de a întoarce foaia şi de a începe din nou. Şi pentru că tot am avut mai sus accese de sinceritate, mărturisesc că în urmă cu vreo zece ani, beat fiind, mi-am bătut destul de rău câinele pentru că îmi ignorase comenzile. Oribil! Cu toate astea, de cinci ani nu mai merg la pescuit deşi era hobby-ul meu preferat şi refuz să mănânc carne şi asta nu pentru că nu îmi place sau pentru că vreau să fiu mai sănătos, ci pentru că am reuşit să înţeleg că, la fel ca noi, oamenii, şi animalele simt durerea, tremură în faţa morţii îşi iubesc progeniturile şi vor să trăiască. În faţa morţii şi a disperării suntem egali. Sunt convins că, în esenţă, „nenorocitul” de la service nu e cu nimic diferit de mine.