Atunci când ne deschidem mintea, când ne abandonăm, ne concentrăm atenţia asupra unui singur lucru, asupra observării – suntem martorul tăcut ce cunoaşte tot ceea ce apare şi dispare. În meditaţia vipassanā (meditaţia cunoaşterii intuitive), folosim cele trei caracteristici anicca (însuşirea de a fi schimbător, inconstant), dukkha (însuşirea de a fi nesatisfăcător) şi anatta (însuşirea de a fi lipsit de un sine imanent), pentru a observa fenomenele fizice şi mentale. Eliberăm mintea de tendinţa de a reprima orbeşte, astfel că, dacă devenim obsedaţi de vreun gând trivial, frică, dubii, griji sau furie nu este nevoie să le mai analizăm. Nu mai e nevoie să aflăm de ce sunt prezente aceste lucruri, ci trebuie doar să fim pe deplin conştienţi de prezenţa lor.
Dacă eşti îngrozit de ceva, fii îngrozit în mod conştient. Nu îţi întoarce atenţia de la acest lucru, ci observă tendinţa de a încerca să scapi de el. Adu în centrul atenţiei ceea ce te înspăimântă, gândeşte-ţi deliberat spaima şi ascultă-ţi gândurile. Nu pentru a o analiza, ci pentru a o conduce la absurdul final, acolo unde devine atât de ridicolă încât te face să izbucneşti în hohote. Ascultă-ţi dorinţa, nebunescul „Vreau asta! Vreau aia! Trebuie să obţin! Nu ştiu ce o sa fac dacă nu obţin asta…”
Citeam despre confruntările în care ţipi unul la celălalt şi spui toate lucrurile pe care le-ai reprimat în mintea ta; e un fel de catharsis, însă lipseşte reflecţia înţeleaptă. Îi lipseşte talentul de a asculta acest strigăt mai degrabă ca pe o condiţie, decât ca pe o răbufnire, când spui tot ce îţi vine la gură. Îi lipseşte fermitatea unei minţi dispuse să îndure şi cele mai oribile gânduri. Procedând în acest mod, nu considerăm că acestea sun problemele noastre personale, ci conducem frica şi mânia, mental, într-o poziţie absurdă din care le putem vedea ca pe nişte progresii naturale ale gândurilor. În mod deliberat gândim toate lucrurile pe care ne este frică să le gândim; nu orbeşte, ci ascultându-le ca şi condiţii ale minţii şi nu ca eşecuri sau probleme personale.
Aşadar, în această practică începem să dăm drumul lucrurilor. Nu trebuie să te apuci şi să scotoceşti pentru a găsi lucruri anume, ci atunci când lucrurile care te obsedează continuă să apară, să te deranjeze deşi tu încerci să scapi de ele, scoate-le la iveală, evidenţiază-le. Gândeşte-le deliberat şi ascultă-le, ca şi cum ai asculta pe cineva vorbind peste gard – o nevastă bătrână şi bârfitoare: „Am făcut asta şi asta.. iar apoi am făcut asta…” şi baba continuă să hodorogească. Încearcă doar să asculţi această voce, fără să judeci spunând: „O, nu! Sper că nu sunt eu ăsta! Aceasta nu poate fi adevărata mea natură!” şi fără să încerci să o faci să tacă spunându-i „Taci odată hodoroagă bătrână! Aş vrea să dispari!”. Toţi avem asta în noi. Până şi eu am această tendinţă. E doar o condiţie a naturii, nu-i aşa? Nu e o persoană. Deci această tendinţă cicălitoare din noi – „Muncesc din greu şi nimeni nu îmi e recunoscător!” – e o condiţie, nu o persoană. Câteodată, atunci când eşti morocănos, ţi se pare că nimeni nu face nimic bine – chiar şi atunci când lucrurile sunt bune le vezi rele. Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii şi nu o persoană. Indispoziţia, starea morocănoasă a minţii, este cunoscută ca o condiţie: este anicca – se schimbă; dukkha – este nesatisfăcătoare; este anatta – nu este o persoană. Un alt exemplu este frica de ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre tine; dacă întârzii, să zicem că nu te-ai trezit la timp, intri în încăpere şi începi să îţi faci griji despre ceea ce vor crede ceilalţi despre tine din cauză că ai întârziat: „Ei cred că sunt un leneş.” Grijile despre ceea ce oamenii ar putea gândi despre tine sunt o condiţie a minţii. Sau, în cazul în care suntem întotdeauna punctuali, atunci când cineva întârzie gândim: „Întotdeauna întârzie, nu poate veni măcar odată la timp?!” Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii.
Toate aceste lucruri triviale sunt conştientizate, lucruri ce altfel ar fi împinse la o parte, pentru că nimeni nu vrea să se sinchisească de trivialităţile vieţii, însă ignorându-le acestea sunt reprimate şi astfel devin o problemă. Începem să simţim anxietate, aversiune faţa de noi înşine sau faţă de alţii ori depresie; toate aceste lucruri vin din faptul că nu permitem acestor condiţii, acestor trivialităţi ori acestor lucruri oribile să intre în sfera conştientului.
Apoi mai este şi îndoiala minţii, starea în care aceasta nu este niciodată sigură ce să facă, marcată de frică şi îndoială, incertitudine şi ezitare. Evidenţiaţi deliberat această nesiguranţă pentru a vă putea relaxa cu starea în care se află mintea atunci când nu îmbrăţişează o temă anume. „Ce ar trebui să fac, să stau, să plec, să fac asta sau aia, ar trebui să fac ānāpānasati sau vipassanā? Examinaţi-o. Puneţi-vă întrebări fără răspuns precum „Cine sunt eu?”. Observaţi acel spaţiu gol dinainte de a începe să o gândiţi – „cine?” – fiţi alerţi, închideţi ochii şi chiar înainte de a gândi „cine” priviţi; mintea e destul de goală, nu-i aşa? Apoi întrebarea „Cine-sunt-eu?” şi spaţiul de după semnul de întrebare. Acest gând vine şi pleacă din nimic, nu-i aşa? Atunci când eşti prins în gândirea habituală nu ai cum să observi apariţia unui gând. Poţi să îl prinzi după ce realizezi faptul că gândeşti; aşa că încercaţi să gândiţi deliberat, pentru a putea prinde începutul gândului înainte de a îl gândi efectiv. Puteţi folosi gânduri deliberate precum întrebarea „Cine este Buddha?” Gândiţi asta pentru a putea vedea începutul, naşterea gândului, sfârşitul şi spaţul din jurul său. Astfel veţi privi gândul, conceptul, în perspectivă şi nu veţi reacţiona doar orbeşte la el.
Dacă sunteţi nervoşi pe cineva, gândiţi „A spus asta… şi asta…iar apoi a făcut asta… şi nu a făcut bine ce a făcut, le-a făcut toate pe dos… e atât de egoist. Îmi amintesc ce i-a făcut lui X, iar apoi…” Un lucru se leagă de altul, nu-i aşa? Şi vă treziţi prinşi în acest lanţ al aversiunii. Deci, în loc să vă lăsaţi prinşi în acest torent de gânduri asociate, de concepte, gândiţi în mod deliberat: „Este cea mai egoistă persoană pe care am întâlnit-o vreodată” Şi apoi vidul de la sfârşitul gândului. „Este un împuţit, o javră, a făcut asta… şi asta…” şi poţi să vezi [vidul de la sfârşitul gândului – n.t.]; e amuzant, nu-i aşa? Cu ocazia primei mele şederi la Wat Pah Pong, obişnuiam să sufăr de accese îngrozitoare de aversiune şi furie. Câteodată eram atât de frustrat pentru că niciodată nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplă şi nu aş fi vrut să mă conformez atât de mult regulilor cât trebuia să o fac acolo. Fumegam de-a dreptul, Ajahn Chah continua să vorbească – putea să ţină cuvântări de câte două ore în limba Lao – iar eu aveam dureri teribile în genunchi. Astfel de gânduri apăreau în mintea mea: „De ce nu te opreşti niciodată din vorbit? Am crezut că Dhamma este simplă, de ce îi trebuie două ore să spună ceva?” Devenisem foarte critic în privinţa tuturor şi mai apoi am început să reflectez la acest aspect, am început să mă ascult cum mă enervez, cum devin critic, meschin, indignat. „Nu vreau asta, nu vreau aia, nu îmi place asta, nu văd de ce trebuie să stau aici, nu vreau să fiu bătut la cap cu acest lucru prostesc, nu ştiu…” şi aşa mai departe. Apoi mă gândeam „Persoana ce gândeşte aşa ceva e o persoană drăguţă? Aşa vrei să fii, ca şi chestia asta ce se plânge şi critică întruna, ce găseşte defecte încontinuu? Acesta e felul de persoană ce vrei să fii?” „Nu! Nu vreau să fiu aşa.”
Dar a trebuit să gândesc aceste lucruri pe deplin conştient pentru a le vedea cu adevărat în loc să le cred doar. Mă simţeam foarte îndreptăţit în mine însumi să gândesc astfel, iar atunci când te simţi îndreptăţit să fii indignat, simţi că ei se înşeală şi este foarte uşor să dai crezare unor astfel de gânduri: „Nu văd necesitatea unor astfel de gânduri, doar Buddha a spus… Buddha însuşi nu ar fi permis aşa ceva. Eu ştiu ce este buddhismul.” Adu astfel de gânduri în formă conştientă, ca să le poţi vedea bine, fă-le absurde, astfel o să ai o perspectivă mai largă asupra lor şi devine chiar amuzant. Vei vedea unde rezidă comedia. Ne luăm prea în serios: „Sunt o persoană atât de importantă… viaţa mea e teribil de importantă aşa că trebuie să fiu tot timpul extrem de serios în privinţa ei”. Fiecare se percepe ca fiind foarte important, aşa că gândeşte în mod deliberat: „Sunt o persoană foarte importantă, problemele mele sunt importante şi serioase.” Când gândeşti asta sună amuzat, stupid, fiindcă realizezi că nu eşti teribil de important – nici unul dintre noi nu e, iar problemele pe care ni le creăm sunt lucruri triviale. Unii oameni pot să îşi distrugă toată viaţa creându-şi neîncetat probleme şi luându-le prea în serios.
Dacă gândeşti despre tine că eşti o persoană importantă şi serioasă, atunci lucrurile triviale ori prosteşti sunt lucruri pe care nu ţi le doreşti. Dacă doreşti să fii un om bun, un sfânt, atunci aceste condiţii rele sunt lucruri pe care vrei să le alungi din conştiinţă. Dacă vrei să fi genul de om generos şi bun, atunci orice răutate, gelozie sau zgârcenie trebuie să fie reprimată, anihilată în mintea ta. Atunci, orice lucru ţi-ar fi frică să fii în viaţa ta, gândeşte-l, observă-l. Fă o confesiune: „Vreau să fiu un tiran!” „Vreau să fiu un traficant de heroină!” „Vreau să fiu un membru al mafiei!” „Vreau să fiu…” orice ar fi. Nu ne mai preocupă calitatea, ci doar caracteristica impermanenţei acestor condiţii; faptul că nu este nimic în ele care vreodată să te satisfacă cu adevărat. Vin şi pleacă şi sunt lipsite de sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu