Pe măsură ce ascultăm înăuntrul nostru, începem să recunoaştem vocea şoptită a vinovăţiei, remuşcărilor şi a dorinţei, a geloziei şi a fricii, a senzualităţii şi a lăcomiei. Câteodată putem asculta vocea senzualităţii spunând „Vreau! Trebuie să am! Trebuie să am! Vreau! Vreau!” Câteodată nici nu are un obiect anume. Putem doar să simţim dorinţa, lipsită de obiect şi atunci găsim un obiect. Dorinţa de a obţine ceva „Vreau ceva! Vreau ceva! Trebuie să obţin ceva! Vreau…”! Putem auzi aceste lucruri dacă ne ascultăm mintea. De obicei găsim un obiect al dorinţei precum sexul ori pierdem vremea adânciţi în fantezii.
Dorinţa poate lua forma căutării unei gustări de mâncat sau orice altceva în care să ne lăsăm absorbiţi, să devenim ceva, să ne unim cu ceva. Dorinţa este întotdeauna la pândă, întotdeauna caută ceva. Poate fi un obiect atractiv permis călugărilor, precum o robă frumoasă, un bol de pomene sau o mâncare delicioasă. Poţi observa tendinţa de a-l dori, a-l atinge, de a încerca într-un fel sau altul să îl obţii, să îl posezi, să îl faci să fie al tău, să îl consumi. Şi aceasta e dorinţa, o forţă a naturii pe care trebuie să o recunoaştem, nu să o condamnăm spunând „sunt o persoană groaznică pentru că doresc” – pentru că asta ar fi o altă consolidare a egoului, nu-i aşa? …ca şi cum nu ar trebui să avem dorinţă, ca şi cum ar exista vreun om care să nu îşi fi dorit vreodată ceva!
Acestea sunt condiţii naturale pe care trebuie să le recunoaştem, să le vedem; nu să le condamnăm, ci să le înţelegem. Deci trebuie să cunoaştem, în mintea noastră, mişcarea dorinţei, a lăcomiei, a căutării – şi a dorinţei de a ne debarasa. Puteţi să observaţi şi asta – dorinţa de a vă debarasa de ceva ce aveţi, de o situaţie în care vă aflaţi sau de însăşi durerea. „Vreau să scap de această durere ce mă încearcă, vreau să scap de această slăbiciune, vreau să scap de lene, vreau să scap de nelinişte, de dorinţă. Vreau să scap de toate lucrurile care mă enervează. De ce a creat Dumnezeu ţânţarii? Vreau să scap de belele.”
Dorinţa senzuală este prima dintre obstrucţii (nīvarana). Aversiunea este a doua; mintea îţi este bântuită de „ne-vrute”, de iritaţii meschine şi resentimente, pe care apoi încerci să le anihilezi. Toate acestea sunt un obstacol în calea viziunii tale mentale, o obstrucţie. Eu nu spun că ar trebui să scăpăm de această obstrucţie – aversiunea – ci să o cunoaştem, să îi cunoaştem forţa, să o înţelegem aşa cum o trăim. Atunci veţi înţelege dorinţa de a scăpa de lucruri din voi înşivă, dorinţa de a scăpa de lucruri aflate în jurul vostru, dorinţa de a nu fi aici, dorinţa de a nu fi în viaţă, dorinţa de a nu exista. De aceea ne place să dormim, nu-i aşa? Atunci putem să nu existăm pentru o vreme. În timpul somnului nu avem conştienţa faptului că existăm, pentru că nu e prezentă acea senzaţie de a fi viu. Aceasta este anihilare. Deci, unora le place aşa de mult să doarmă, pentru că viaţa li se pare prea dureroasă, sau prea plictisitoare, prea neplăcută. Devenim deprimaţi, plini de dubii şi disperaţi şi atunci încercăm să găsim o scăpare prin somn; încercăm să anihilăm problema, să o evacuăm forţat din conştiinţă.
Cea de a treia obstrucţie este somnolenţa, letargia, lâncezeala, lenea, amorţeala, toropeala, la care avem tendinţa de a reacţiona cu aversiune, însă şi aceasta poate fi înţeleasă. Lenea poate fi cunoscută – această îngreunare a trupului şi a minţii, mişcările încete şi fără vlagă. Observaţi aversiunea pe care o stârneşte, dorinţa de a scăpa de ea. Observaţi senzaţia de lene în trup şi în minte. Chiar şi cunoaşterea lenei este schimbătoare, nesatisfăcătoare şi lipsită de sine (anicca, dukkha şi anattā).
Agitaţia este opusul lenei şi este ce-a de a patra obstrucţie. Nu eşti leneş deloc, nu eşti somnoros, ci eşti agitat, nervos, tensionat şi anxios. Nici în acest caz, agitaţia nu trebuie neapărat să aibă un obiect anume. În comparaţie cu senzaţia de somnolenţă, agitaţia e o stare cu un caracter mai obsesiv. Vrei să faci ceva, să alergi aici… să faci asta… aia… să vorbeşti, să te învârţi, să te suceşti. Şi dacă trebuie să stai puţin nemişcat, eşti agitat, te simţi captiv, încarcerat; nu poţi să te gândeşti decât la sărit, la fugit, la lucruri de făcut. Deci puteţi observa şi asta, mai ales atunci când sunteţi conţinuţi într-un recipient ce nu prea vă permite să daţi pur şi simplu curs agitaţiei. Robele pe care le poartă călugării nu sunt deloc favorabile săritului prin copaci şi legănatului pe crengi. Nu putem da curs acestor scăpări ale minţii, aşa că trebuie să le privim.
Îndoiala este ce de-a cincia obstrucţie. Câteodată, dubiile noastre pot părea foarte importante şi ne place să le acordăm multă atenţie. Suntem înşelaţi de calitatea lor, pentru că par a fi atât de substanţiale: „Unele dubii sunt ridicole, într-adevăr, însă acestea de acum sunt dubii importante. Trebuie să găsesc răspunsul. Trebuie să ştiu cu certitudine. Ar trebui să fac asta sau cealaltă. Procedez corect? Oare ar trebui să merg acolo sau să mai stau puţin aici? Nu e asta o pierdere de vreme? Oare mi-am irosit viaţa? Este buddhismul calea potrivită? Poate că nu este religia bună!” Acestea sunt dubiile. Poţi să îţi petreci tot restul vieţii întrebându-te dacă ar trebui să faci una sau alta, însă de un lucru poţi fi sigur şi anume că dubiile sunt o condiţie a minţii. Câteodată pot fi destul de subtile şi înşelătoare. Din poziţia noastră de „cel care cunoaşte” ştim că dubiile sunt doar dubii. Fie că sunt importante sau ridicole, sunt doar dubii, atâta tot. „Ar trebui oare să stau aici sau să merg în altă parte?” „Ar trebui să îmi spăl hainele azi sau mai bine mâine?”. Acestea sunt dubii. Nu foarte importante, însă mai sunt şi cele importante. „Am atins oare stadiul de «intrat în curent»? Şi dacă tot a venit vorba, ce un «intrat în curent»? Este Ajahn Sumedho un arhat (un iluminat)? Există arhaţi în zilele noastre?” Apoi oameni aparţinând altor religii vin şi spun „Religia voastră e greşită. A noastră e cea bună” şi tu te gândeşti „Poate că au dreptate. Poate într-adevăr a noastră este greşită”. Ceea ce putem să ştim este că există în minte dubii. Asta înseamnă să fim „cel care cunoaşte”, să cunoaştem ceea ce poate fi cunoscut, să cunoaştem că nu cunoaştem. Chiar şi atunci când eşti ignorant într-o anumită privinţă, dacă realizezi faptul că nu cunoşti, această realizare este cunoaştere.
Deci asta înseamnă să fii „cel care cunoaşte”, să cunoşti ceea ce poate fi cunoscut. Cele cinci obstrucţii sunt profesorii tăi, pentru că nu sunt acei guru radioşi şi plini de inspiraţie din cărţile cu poze. Pot fi destul de triviali, meschini, prosteşti, enervanţi şi obsesivi. Ne îmbrâncesc întruna, ne înghiontesc, ne doboară la pământ neîncetat, până când le acordăm atenţia şi înţelegerea potrivită, până când nu mai sunt o problemă. Din această cauză trebuie să avem foarte multă răbdare, toată răbdarea din lume şi modestia necesare pentru a învăţa de la aceşti cinci profesori.
Şi ce învăţăm? Că acestea sunt doar condiţii în mintea noastră; ele apar şi dispar; sunt nesatisfăcătoare şi lipsite de sine. Unele dintre ele au câteodată un mesaj important de transmis. Avem tendinţa de a crede aceste mesaje, dar ceea ce putem cunoaşte, e faptul că acestea sunt doar condiţii schimbătoare. Şi dacă le îndurăm cu răbdare, lucrurile se vor schimba de la sine şi vom avea deschiderea şi claritatea minţii necesare pentru a acţiona spontan, în loc de a reacţiona doar condiţiilor. Cu atenţie pură, cu atenţie conştientă, lucrurile curg de la sine; nu trebuie să scapi de ele, pentru că tot ce are un început are şi un sfârşit. Nu există nimic de care să trebuiască să scapi, trebuie doar să ai răbdare cu toate şi să permiţi lucrurilor să îşi urmeze cursul normal către încetare.
Când ai răbdare şi le permiţi lucrurilor să se oprească, atunci începi să cunoşti încetarea – tăcerea, vidul, claritatea – mintea devine limpede şi nemişcată. Cu toate astea este încă vibrantă şi nicidecum nu este reprimată sau adormită, astfel că vei putea asculta tăcerea minţii.
Să permitem încetarea, înseamnă că trebuie să fim foarte blânzi, gentili, răbdători, modeşti, imparţiali cu privire la cele bune şi rele, plăcute şi dureroase. Recunoaşterea gentilă permite lucrurilor să se schimbe în conformitate cu natura lor fără să interfereze. În acest mod învăţăm să nu mai căutăm să fim absorbiţi în obiectele senzoriale. Ne găsim pacea în vidul din minte, în claritatea şi liniştea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu