Despre misionariatul buddhist

Din nou, discuțiile din mediul virtual m-au pus pe gânduri. Personal, nu văd nimic rău în misionariat dacă nu este agresiv, însă mă întreb oare de ce nu funcționează. Mă voi referi aici, bineînțeles, la cazul particular al buddhismului.

În concret, cineva a scris un articol elocvent pe marginea unei sutre, prin care încerca să clarifice persoanelor interesate anumite aspecte subtile ale doctrinei predată de Buddha, doctrină ce are reputația (binemeritată zic eu) de a conduce pe cei care o pun în practică la o stare de libertate și împlinire spirituală fără egal. Și cu așa o reputație, evident și persoanele interesate de subiect apar, fiecare aducând cu sine propriile credințe și opinii cu privire la liberate, împlinire spirituală și la calea de urmat pentru a le dobândi.

În buddhism (mai ales în cel timpuriu) buturuga care răstoarnă toate carele este „Anatta” - doctrina absenței unui sine permanent, imuabil sau, așa cum este explicat în unele lucrări (Walpola Rahula, 2005: Doctrina Trezirii, ed. Herald p. 91) „Doctrina inexistenței sufletului”. Nu e de mirare că e asa dacă până și tradițiile buddhiste de mai târziu “au rotunjit-o puțin pe la colțuri” - cum spunea un călugăr. Nu voi intra acum în detalii cu privire la conținutul și implicațiile acestei doctrine, presupunând că cei care se obosesc să citească aceste rânduri sunt familiarizați cu ea, în situația contrară îi rog să consulte sursa anterior citată sau alte surse similare. Deci, în cazul concret, urmare a distribuirii articolului pe o rețea de socializare, într-un cerc destinat interesaților de buddhism, s-a iscat o discuție între câțiva buddhiști dornici să facă accesibilă cunoașterea salvatoare a Celui Binecuvântat și un creștin, care, pe măsură ce comentariile se îngrămădeau a devenit tot mai tensionat. Deși discuția s-a purtat cât se poate de civilizat, în final nu cred că a fost nimic de câștigat, ba chiar creștinul a „plecat” puțin cam tulburat.

Deci, ce ar trebui să facă un buddhist care dorește binele semenilor săi (dacă asta e într-adevăr intenția sa și nu încearcă de fapt să vâre pe gât altora opțiunile sale religioase) pentru a-i inspira, pentru a-i face să acorde atenție mesajului eliberator a lui Buddha? E clar că nu poți intra cu bocancii în preferințele spirituale ale omului. Cu siguranță fiecare român care ajunge la un moment dat să poarte o discuție despre buddhism și-a însușit deja un set de concepte ontologice proprii la care ține, fiind felul său propriu de a vedea lumea și la care cu siguranță nu va renunța cu ușurință. Și ca în anecdota zen despre învățatul care a venit la maestru pentru a primi Dharma, nu poți turna ceai într-o ceașcă deja plină, ea trebuie golită. O discuție despre anatta, oricât de bine argumentată ar fi ea, are șanse minime să pătrundă în inima ascultătorului. Se întâmplă la unii, e adevărat, dar se pare că sunt cazuri mai rare. Probabil ar fi mai indicat să oferi oamenilor o „încarnare” a acestor învățături, un exemplu viu. De aceea, evident, cel mai bun mod de a inspira e prin puterea propriului exemplu – toată lumea știe asta, nu era nevoie să o spun eu. În vremea lui Buddha oamenii erau adesea impresionați de comportamentul demn și auto-stăpânirea de care dădeau dovadă Buddha și discipolii săi și astfel, reputația lor crescând, toți mai mulți oameni veneau să asculte învățăturile și în timp, o parte din ei au dobândit fructele promise. Astăzi nu avem la îndemână (mai ales în România) multe exemple vii ale învățăturii, noi înșine fiind încă bieți învățăcei, dar tot am putea încerca să le oferim semenilor, în locul unor explicații tehnice abstracte, ceva ce să poate duce cu ei în viața de zi cu zi, ceva care să dea un rezultat vizibil, imediat. Oameni precum Jon Kabbat-Zin fac deja asta în programele de management al stresului bazate pe tehnici de mindfulness.

În vechile scripturi buddhiste, ajungerea la finalul călătoriei spirituale, atingerea stării de arahat, este descrisă prin acțiunea de a pune jos povara. Mi se pare această comparație deosebit de grăitoare și e ceva ce putem lua cu noi în viața de zi cu zi, întrebându-ne din când în când: „ce duc acum cu mine?” O fi o conversație incomodă purtată cu câteva ore în urmă, o neliniște cu privire la un eveniment ce urmează să aibă loc? Sau istoria noastră personală, succesele, neîmplinirile de până acum, rudele și cunoștințele noastre, proiectele noastre importante? Care sunt lucrurile care mă fac pe mine să fiu EU în acest moment?

În Sabba sutta (SN 35:23) Buddha le spune călugărilor: „Călugărilor, vă voi preda totalitatea. Ascultați cu atenție, voi vorbi... Și ce este totalitatea, călugărilor? Ochiul și formele, urechea și sunetele, nasul și mirosurile, limba și gusturile, corpul și obiectele tactile, mintea și fenomenele mentale. Aceasta este totalitatea”. Nu pare a fi ceva extraordinar, ceva ieșit din comun. De fapt, la prima vedere nici nu pare a fi ceva spiritual. Se pare că adevărul absolut nu e deloc spiritual, e ceva ce deja știm, dar nu conștientizăm. Să presupunem că mergi pe stradă, te-ai dus să cumperi pâine. Adu-ți aminte să te întrebi: „Ce se întâmplă acum, în acest moment în trupul, în mintea mea, la porțile celor șase simțuri (buddhiștii consideră mintea ca fiind tot un organ senzorial având ca obiecte corespondente fenomenele mentale)?” Lumea noastră e alcătuită din ceea ce percepem prin ele. Pentru noi, nimic altceva nu există. În loc să încercăm să răspundem la întrebări precum unde este sufletul, care este sinele meu adevărat, mai bine să începem prin a încerca să vedem ce nu este sinele, sufletul. Să presupunem că suntem îngrijorați cu privire la un examen ce urmează să îl susținem. Gândurile noastre aleargă înainte și înapoi, mestecând acest subiect, dând naștere la valuri de emoții și în acele momente EU sunt cel pe cale să susțină un examen greu, EU sunt cel căruia îi e teamă sau e nerăbdător. Dacă punem în aplicare tehnici de mindfulness, de conștientizare, ne centrăm atenția pe momentul prezent, o ancorăm pe respirație sau pe senzația de presiune din fese (dacă stăm pe un scaun) înțelegem că gândul e doar un gând, un fenomen mental, iar emoția o senzație în stomac sau în gât, pe care o asociem cu acele gânduri. Demontând astfel experiența în elementele ei componente se crează un spațiu, în care sentimentul că EU sunt cel care urmează să susțină un examen dispare și realizăm că EU nu pot fi acea înșiruire de gânduri efemere, chiar dacă ele au puterea de a stârnii valuri de emoții și de a îmi capta în totalitate atenția pentru o perioadă limitată de timp. EU nu sunt asta în mod esențial.

În mod similar putem proceda cu ce se întâmplă la oricare din porțile senzoriale și în timp, vom realiza că acest sentiment că eu mă aflu undeva în corpul ăsta e ceva foarte vag și nedefinit, ceva neglijabil. Probabil că acela este momentul în care o persoană inteligentă ar începe să acorde mai mult credit lui Buddha și mai puțin preferințelor sale. Asta e ceva ce fiecare poate încerca. Bineînțeles necesită un pic de efort să ieși de pe pilot automat, acesta din urmă fiind modul implicit în care ne trăim – sau mai bine zis dormim – viața.

Trebuie să înțelegem că o credință (diṭṭhi) chiar dacă e corectă (samādiṭṭhi) e doar o credință și nu o realizare. Credința în adevărul ultim prin ea însăși nu eliberează, doar realizarea lui poate face asta așa că nu ar trebui să facem prea mult caz de ce credem. Samādiṭṭhi – setul de credințe corect din punct de vedere buddhist – are rolul de a ne proteja de abisurile în care ne poate arunca o credință păguboasă ce ne permite un comportament imoral. Ea este prima piatră pe cale, ce va deveni o realizare doar la sfârșitul drumului când toate celelalte aspecte vor fi duse la perfecțiune.