Două vorbe despre filozofii zilelor noastre

Recent, mi-am cumparat de la „Wisdom Publications” Digha, Majjhima şi Samyutta Nikaya traduse, evident, în limba engleză. Din Digha Nikaya (Colecţia discursurilor lungi) citisem tot ce se găsea pe accestoinsight dar multe sutte nu erau acolo, astfel că am reluat lectura de la începutul colecţiei (în traducerea lui Maurice Walshe).

În Ambattha Sutta, sutta a treia din colectie, un tânăr brahman „student al Vedelor, cunoscător al mantrelor, care şi-a perfecţionat cunoaşterea Celor trei Vede, un orator iscusit în expunerea regulilor şi ritualurilor, în ştiinţa sunetelor şi a înţelesului lor şi nu în ultimul rând, desăvârşit în cunoaşterea tradiţiei orale, a filozofiei şi a celor treizeci şi două de semne ale unui om ilustru” este trimis de învăţătorul său, brahmanul Pokkharasati, să verifice dacă, într-adevăr ascetul Gotama se ridică la nivelul reputaţiei sale.

Fără a intra în dalii despre aroganţa cu care Ambattha l-a abordat pe Buddha şi felul în care Buddha l-a „pus la punct” într-un mod gentil, astfel încât acesta să nu se simtă umilit, voi trece direct la partea care mi s-a părut mie relevantă în mod special zilelor noastre, şi mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii amatori de filozofie. Aşadar, după ce „l-a pus la locul lui” pe arogantul brahman, Buddha l-a întrebat:

- Ce crezi Ambattha, să presupunem că Regele Pasenadi ar sta pe gâtul elefantului ori în şaua calului (...) şi ar vorbi cu miniştrii şi prinţesele sale despre ceva. Şi să presupunem că el s-ar da la o parte şi în locul său ar veni un un muncitor sau sluga unui muncitor şi ar sta în locul său. Şi stând acolo el ar zice: „Asta spune Regele Pasenadi din Kosala!”, ar vorbi el oare cuvintele regelui, ca şi cum ar fi egalul său?

- Bineînţeles că nu, Venerabile Gotama!

- Ei bine atunci, Ambattha, e la fel şi în cazul acesta. Acei care au fost, după cum spui tu, cei dintâi înţelepţi ai brahmanilor, făuritorii şi propovăduitorii mantrelor, a căror versete antice sunt incantate, pronunţate şi colectate de către brahmanii de astăzi – Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – mantrele lor, se spune că ţi-au fost transmise ţie şi învăţătorului tău; şi totuşi, prin asta nu devii tu însuţi un înţelept, sau un experimentat într-ale înţelepţilor – un astfel de lucru nu este posibil.

Ce crezi, Ambattha? Ce ai auzit spunându-se de la brahmanii venerabili, în etate, învăţătorii învăţătorilor. Acei înţelepţi dintâi, Atthaka, Vamaka, Vamadeva, Vessamitta, Yamataggi, Angirasa, Bharadvaja, Vasettha, Kassapa, Bhagu – se răsfăţau ei bine îmbăiaţi, parfumaţi, cu părul şi bărbile dichiste, împopoţonaţi cu cununi şi ghirlande, îmbrăcaţi în straie albe şi răsfăţându-se în plăcerile celor cinci simţuri şi dependenţi de ele precum eşti tu şi profesorul tău acum?

- Nu Venerabile Gotama.

- Şi mâncau ei orezuri fine, cu punctele negre îndepărtate asortate cu supe şi sosuri variate (...) Se amuzau ei cu femei îmbrăcate cu zorzoane şi volănaşe (...) Ori călătoreau ei în care trase de iepe cu cozile împletite (...) trăiau ei în fortăreţe cu palisade şi baricade, păziţi de soldaţi cu săbii lungi?

- Nu Venerabile Gotama.

- Atunci, Ambattha, nici tu, nici învăţătorul tău nu sunteţi înţelepţi sau experimentaţi într-ale înţelepţilor.

În zilele noastre dacă vrei să fi considerat un om educat, un om cult, e musai să fii studiat măcar puţină filozofie. Şi nu ai studiat filozofia fără să fi studiat filozofii Greciei antice. Nu prea mai are însă relevanţă faptul că în Grecia antică filozofia era trăită nu doar predată/învăţată. Cred că era trăită în egală măsură în care practicanţii buddhişti trăiesc învăţătura buddhistă. Ajahn Brahm spunea că a avea o abordare pur intelectuală a buddhismului e ca şi cum ai merge la restaurant, ai lua meniul, l-ai mânca, ai plătii şi ai pleca fără să fi gustat mâncarea. Până nu demult mă lăsam foarte uşor fermecat de oamenii culţi, erudiţi, elocvenţi, capabili să mă lase cu gura căscată cu câteva vorbe bine aşezate în propoziţie. Din păcate de cele mai multe ori în spatele ambalajului colorat nu se găsea mare lucru, în nici un caz nu era prea multă înţelepciune, pe care oricum viaţa lor personală, alegerile pe care le-au făcut, nu o reflecta. Aşa că, revenind la comparaţia lui Ajahn Brahm, i-am putea spune unui astfel de filozof virtual, erudit, orator iscusit, etc.: „Ok, văd colecţia ta de meniuri, acum arată-mi ce mănânci!”

Vigilenţa interioară. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Acum, câte ceva despre practicarea atenţiei conştiente. Concentrarea, este atunci când îţi îndrepţi atenţia asupra unui obiect, o susţii în acel punct unic (precum ritmul liniştitor al respiraţiei normale) până când devii tocmai acel lucru, şi percepţia subiect – obiect se diminuează. Atenţia conştientă în meditaţia vipassanā este o deschidere a minţii. Nu te mai concentrezi asupra unui singur punct, ci observi intuitiv şi reflectezi asupra condiţiilor ce vin şi pleacă şi asupra liniştii minţii goale. Ca să poţi face asta trebuie să dai drumul obiectului; nu te ţii de un anume obiect, ci observi orice apare şi dispare. Aceasta este meditaţia intuitivă sau vipassanā.

Prin ceea ce eu numesc ascultare interioară, poţi auzii zgomotele din minte: dorinţa, spaimele, lucrurile pe care le-ai reprimat nelăsându-le să devină pe deplin conştiente. Acum însă, chiar dacă există gânduri obsesive, temeri sau apar emoţii, fii dispus să le permiţi accesul în sfera conştientă, pentru ca ele să poată să îşi urmeze cursul înspre dispariţie. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci fii prezent în golul, în liniştea din minte. Poţi auzi un sunet de frecvenţă înaltă care este întotdeauna acolo, un sunet ce nu aparţine urechii. Poţi să te întorci înspre el atunci când ai abandonat condiţiile minţii. Fii însă cinstit în privinţa intenţiilor tale. Căci dacă te întorci înspre tăcere, înspre sunetul tăcut al minţii, din aversiune faţă de condiţii, atunci nu e decât o altă formă de reprimare, nu o purificare.

Dacă intenţia ta este greşită, chiar dacă te concentrezi asupra vidului, nu o să obţii un rezultat pozitiv, pentru că ai fost indus în eroare. Nu ai reflectat cu înţelepciune asupra lucrurilor, nu ai abandonat nimic, te îndepărtezi doar de aversiune, spunând „Nu vreau să văd asta”, întorcându-ţi privirea. Aceasta însă este o practică a răbdării, una ce presupune să înduri ceea ce pare a fi de neîndurat. Presupune vigilenţă interioară, înseamnă să priveşti, să asculţi şi chiar să experimentezi. În această practică înţelegerea corectă este importantă, mai degrabă decât vidul, forma sau orice astfel de lucru. Înţelegerea corectă apare din reflecţia că tot ceea ce apare, dispare, că până şi vidul este lipsit de sine. Dacă susţii că tu eşti unul ce a realizat vacuitatea ca şi cum ai fi dobândit ceva, acest lucru este intenţie greşită, nu-i aşa? Gândul că eşti cineva care a realizat, a dobândit ceva la nivel personal, vine dintr-un simţ al sinelui. Deci nu facem astfel de revendicări. Dacă există ceva înăuntru care vrea să revendice ceva, atunci observăm acel lucru, ca pe o condiţie a minţii.

Sunetul tăcerii este întotdeauna acolo, astfel că poate fi folosit ca un ghid, însă nu ca un scop în sine. Deci, este o practică foarte ingenioasă să priveşti şi să asculţi, în loc să reprimi pur şi simplu condiţiile minţii mânat de aversiunea faţă de ele. Însă vacuitatea este de fapt destul de plictisitoare. Suntem obişnuiţi să avem parte de mai mult divertisment. Cât ai rezista să stai toată ziua conştient de vacuitatea minţii? Deci trebuie să recunoaştem că practica noastră nu constă în a ne ataşa de pace, linişte sau vacuitate, ci să le folosim drept mijloace perspicace de a fi conştienţi şi alerţi. Când mintea este goală poţi să priveşti – există conştienţă, însă nu cauţi să renaşti în niciuna dintre condiţii, pentru că nu există sentimentul unui sine în ele. Sinele apare întotdeauna odată cu încercarea de a obţine sau de a scăpa de ceva. Ascultă-şi sinele spunând „Vreau să ating samādhi”, „Trebuie să ating jhanā”. Acesta este sinele care vorbeşte: „Trebuie să ajung la prima jhanā, a doua jhanā, înainte să pot face ceva”, această idee că trebuie să obţii ceva mai întâi. Ce poţi să ştii atunci când citeşti învăţăturile diferiţilor maeştrii? Poţi să ştii când eşti confuz, când te îndoieşti, când simţi aversiune sau suspiciune. Poţi mai degrabă să ştii că eşti cel care ştie, decât să decizi care dintre învăţători este cel bun.

Să practici mettā, înseamnă să foloseşti o bunătate gentilă îndurând ceea ce ai putea crede că este de neîndurat. Dacă ai o minte obsedată ce pălăvrăgeşte fără control şi te sâcâie şi vrei să scapi de ea, cu cât încerci mai mult să o reprimi, cu atât se înrăutăţeşte mai tare. Apoi la un moment dat se opreşte şi gândeşti: „O, am scăpat în sfârşit de ea, a dispărut!”. După o vreme va începe din nou şi îţi vei spune „O nu! Credeam că am scăpat de asta”. Aşa că nu are importanţă de câte ori dispare şi reapare, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Fii unul dintre aceia ce face câte un singur pas odată. Când eşti dispus să fii unul ce are toată răbdarea din lume în prezenţa condiţiilor existente, atunci poţi să le laşi să înceteze. Rezultatul faptului că laşi lucrurile să înceteze este că începi să trăieşti eliberarea, pentru că înţelegi că nu mai eşti împovărat ca înainte. Cumva, lucrurile care de obicei te enervau nu te mai deranjează aşa mult şi asta te surprinde. Începi să te simţi în largul tău în situaţii în care nu te simţeai niciodată în largul tău, pentru că permiţi lucrurilor să înceteze, în loc să te agăţi si să reacţionezi la temeri şi nelinişti. Chiar şi nelinştile celor din jurul tău nu te mai influenţează. Nu reacţionezi la anxietatea lor devenind la rândul tău tensionat. Toate acestea vin din abandonare, din faptul de a permite lucrurilor să înceteze.

Imaginea de ansamblu de reţinut e că trebuie să aveţi această vigilenţă interioară şi să observaţi gândurile obsesive ce apar. Dacă se întorc mereu, atunci evident sunteţi ataşat într-un fel – fie prin aversiune, fie prin infatuare. Deci puteţi începe să recunoaşteţi ataşamentul, în loc să încercaţi să scăpaţi de el. Odată ce îl înţelegeţi şi îl puteţi abandona, puteţi să vă întoarceţi înspre tăcerea minţii, pentru că nu are nici un sens să faceţi altceva. Nu are nici un rost să vă agăţaţi şi să stăruiţi asupra acestor condiţii mai mult decât este necesar. Lăsaţi-le să înceteze. Când reacţionăm la ceea ce apare, creăm un ciclu de obiceiuri. Un obicei e ceva care e ciclic, se învârte în cerc, nu are sfârşit. Dar dacă abandonezi şi laşi lucrurile în pace, atunci ceea ce apare, dispare şi nu devine un ciclu.

Deci vacuitatea nu e un mod de a scăpa de toate, nu e pustiul absolut, ci un potenţial infinit pentru creaţie de a apărea şi dispărea, fără ca tu să fi iluzionat dea ea. Ideea de eu, creatorul, cu talentele mele artistice, prin care mă exprim – este o fantezie incredibil de egotistă, nu-i aşa? „Asta e făcută de mine, e a mea” şi ceilalţi spun „O, eşti foarte priceput. Eşti genial.” Cu toate astea multe dintre manifestările artistice tind să fie regurgitări ale unor frici şi dorinţe. Nu prea sunt creative; sunt doar lucruri re-create. Nu vin dintr-o minte goală, ci dintr-un ego, ce nu are un alt mesaj de transmis decât acela că este plin de moarte şi egoism. La nivel universal nu are de transmis alt mesaj decât „Uită-te la mine!” ca persoană, ca ego. Însă vacuitatea minţii are un potenţial infinit de creaţie. Nu trebuie să te gândeşti să creezi lucruri; creaţia poate să aibă loc fără un ego, fără cineva care să o facă – pur şi simplu se întâmplă.

Deci lăsăm creaţia pe sama Dhammei, mai curând decât să ne gândim că e ceva de care să fim responsabili. Tot ce avem de făcut acum, tot ce e necesar să facem – ca persoane, ca oameni (vorbind în mod convenţional) – este să dăm drumul, să nu ne agăţăm. Să abandonăm. Fă binele, abţine-te de la a face răul, fi conştient. Un mesaj destul de simplu.

CE ESTE NIBBĀNA/NIRVĀṆA?

Dhammadāsa Bhikkhu nu ne-a uitat şi din ne-a trimis din nou un articol, transcrierea unei cuvântări ţinută pe data de 5 septembrie 2010 la World Buddhist University WBU, Bangkok, Thailand.

Subiecte tratate:
‣ O scurtă definiție pentru Nibbāna;
‣ Care este relația dintre Nibbāna, individ și ceilalți?
‣ Ce este Nibbāna parțială?
‣ Care este calea către Nibbāna?

Articolul (putin cam "tehnic" pentru incepatori) poate fi citit aici: http://idisk.mac.com/d_ignat-Public/Articole/Ce_este_Nirvana.pdf

mai multe articole aici:
http://web.me.com/d_ignat/Articole/articole.html

Viaţa lui Buddha - Documentar BBC

Pentru cei care nu l-au vazut deja, documentarul BBC Viaţa lui Buddha se găseşte tradus în limba Română pe "google videos". Nu ştiu exact cine l-a subtitrat în română însă îi adresez sincere mulţumiri.
Mulţi oameni, după o zi de muncă preferă să vadă un film decât să citeasca, aşa că pentru cei interesaţi de astfel de subiecte e bine că există şi documentare bine făcute. Pentru cei ce înţeleg limba engleză există multe surse sin care pot să îşi satisfacă nevoia de Dhamma, ca de exemplu următoarele canale de youtube:
Buddhist Society of Western Australia  Dhammatube   Begintosee (Bhante Vimalaramsi) Alliance for Bhikkhunis Ven. Yuttadhammo Bodhitv.com şi altele.
Vizionare plăcută!

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite (continuare)

Cu privire la articolul anterior, câteva precizări se impun a fi făcute. Aşa cum am arătat intenţia mea nu a fost aceea de a defăima şcolile Mahayana, ci de a împărtăşi felul în care eu, personal înţeleg anumite concepte buddhiste, conţinutul şi evoluţia lor. O părere este doar o părere şi ca toate lucrurile  şi părerile sunt schimbătoare (sabbe sankhara anicca) aşa că a face prea mult caz despre o părere înseamnă să ne agăţăm inutil de ceva efemer, ceea ce nu este deloc înţelept. Adevărul ultim (Dhamma) se află dincolo de aceste păreri efemere. Totuşi, pe calea către adevăr trebuie să pornim de la păreri. Doar descoperirea realităţii ultime risipeşte aceste păreri schimbătoare, însă până atunci trebuie să lucrăm cu ceea ce avem. Nu întâmplător primul element în Nobila Cale în Opt Părţi este Sammaditthi adică vederi, opinii corecte. Înţelegerea mea este că opiniile corecte nu se identifică de la început cu realitatea ultimă, nobila cale fiind un antrenament gradual, un proces dinamic, în care factorii componenţi se sprijină reciproc unii pe alţii, îndreptându-se treptat înspre perfecţiune, astfel că iniţial Sammaditthi înseamnă să te abţii de la a avea vederi, opinii greşite. Suttele sunt explicite în acest sens, prezentându-ne consecinţele nefaste ale adoptării vederilor nihiliste sau eternaliste ce se vehiculau şi acum 2500 de ani, la fel ca şi acum. În final, când toate elementele Căii au ajuns la maturitate, când antrenamentul a ajuns la final, toate instrumentele pot fi abandonate, studentul fiind ferm ancorat în Adevăr. Buddha compara disciplina pe care a predat-o cu o plută cu ajutorul căreia putem traversa râul învolburat al Samsarei, de pe malul pe care ne pândesc tot felul de pericole, înspre malul sigur al Eliberării. Şi oferindu-le spre reflecţie această comparaţie şi-a întrebat discipolii ce cred că ar trebui să facă un discipol după ce a traversat râul, să care pluta cu el gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, ar trebui să o duc cu mine” ori să o abandoneze gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, însă acum, că am trecut râul, ar fi bine să o leg la mal sau să o îngrop în nisip”. Este, cred, evident că odată ce am traversat râul Samsarei nu vom mai avea nici un motiv să ne agăţăm de opiniile şi vederile noastre. Aşa că vederile şi practicile diferitelor şcoli buddhiste, chiar dacă diferă între ele, servesc aceluiaşi scop – sunt plute de care să ne ţinem când traversăm râul învolburat al Samsarei. Religiile sunt vehicule, ceea ce contează este destinaţia.

Buddha, Dumnezeu, Bodhisattva, Nirvana, sunt pentru un om de rând, aşa ca noi, doar nişte concepte abstracte, nişte opinii ce variază în conţinut de la individ la individ, în funcţie de experienţa, educaţia şi cultura la care am fost expuşi. Atâta timp cât nu am experimentat ca realităţi în noi înşine aceste lucruri, vor rămâne doar nişte presupuneri.

În concluzie, a discuta contradictoriu pe marginea interpretărilor şi idealurilor diverselor tradiţii buddhiste şi nu numai, înseamnă a deturna aceste instrumente de la scopul pentru care ele există. Idealurile trebuie urmate şi instrumentele folosite.

Adepţi ai diferitelor tradiţii spirituale discută în contradictoriu, fiecare afirmând superioritatea căii sale. Ce cred eu că este esenţial este modul în care practicăm. Dacă prin modul nostru de practică creăm discordie, suferinţă pentru alţii sau pentru noi înşine, acea cale fie că nu este una bună, fie nu o practicăm corect. O cale de factură buddhistă, atunci când este practicată duce la bunăstare, armonie, compasiune, acceptare, pace şi înţelegere. Să nu uităm că în numele buddhismului nu s-a purtat nici un război, nu s-a vărsat nici o picătură de sânge.

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite

Chiar dacă în România buddhismul este foarte slab reprezentat şi nu este un fenomen de amploare, problema pe care diferenţele dintre doctrinele considerate a aparţine familei buddhiste prezintă importanţă. În general aceste diferenţe aprind spiritele celor care abia l-au descoperit şi nu au apucat să îşi formeze o vedere de ansamblu asupra evoluţiei în timp şi spaţiu a buddhismului.

Cea mai semnificativă dintre ele şi care cu siguranţă dă naştere la multe discuţii contradictorii printre proaspeţii studenţi ai variatelor şcoli este antagonismul Mahayana – Hinayana. Mahayana – aşa cum foarte bine ştim înseamnă „Marele vehicul” şi mai este numit şi „bodhisattvayana” - Vehiculul bodhisattvaşilor. Hinayana, în cele mai blânde traduceri este înţeles ca fiind vehiculul mic, însă termenul sanscrit „hina” înseamnă „de slabă calitate”, „deficient”, „abject” şi era folosit cu conotaţii depreciative, desemnând sectele non-Mahayana. În prezent termenul este folosit cu referire la şcoala Theravada, cu înţelesul de „micul vehicul” pentru a sublinia diferenţele doctrinare (cu toate că există voci ce susţin că nu ar exista identitate şi chiar în 1950 World Fellowship of Buddhists a stabilit în unanimitate că termenul nu trebuie folosit cu referire la Theravada).

Şi totuşi ce face ca aceste tradiţii buddhiste să fie atât de diferite – idealurile pe care le arborează. Mahayaniştii aspiră să devina buddha şi astfel să ajute toate fiinţele sensibile să se elibereze din ciclul naşterii şi al morţii, iar Theravadinii aspiră să devină arahaţi, adică pur şi simplu să se elibereze. O persoană ce asipră să devină un buddha se numeşte un bodhisattva.

Pentru a nu ne lansa în discuţii dogmatice aprinse şi inutile, sugerez să abordăm problema aşa cum însuşi Buddha a recomandat în Kalama sutta (AN 3.65), apelând la propriul nostru bun simţ, la raţiune şi la înţelegerea dobândită prin observarea naturii umane, a evoluţiei diverselor curente şi filozofii în timp.

Ce este cert cred, pentru toată lumea, e că faptul că Buddha nu a predat buddhismul. El a (re)descoperit un drum, şi l-a arătat celor interesaţi. Nu era un drum uşor de găsit: un drum către un oraş antic, cum se spune într-o sutta, şi ne putem imagina cam cum ar arăta un drum neumblat de mult, uitat în întunericul junglei tropicale. De fapt, acest drum era atât de greu de detectat prin vegetaţia luxuriantă, încât însuşi Buddha, după iluminare a ezitat să îl arate altora, gândind: „Această Doctrină ce am dobândit-o este profundă, greu de văzut, greu de realizat, aducătoare de pace, rafinată, dincolo de orizontul presupunerilor, subtilă, destinată celor înţelepţi ... Aceasta Doctrină nu este ușor de realizat de către acei copleșiți de aversiune și pasiune.” (SN 6.1). Văzând însă că există şi oameni cu puţin praf în ochi, oameni care sunt capabili să o intuiască şi astfel să se elibereze, a decis totuşi să predea lumii Calea de Mijloc. Asta este ceea ce a predat Buddha: calea de mijloc între complacerea în plăcerile senzoriale şi automutilare. Calea prin care putem depăşi suferinţa şi iluzia egoului, a sinelui permanent şi imuabil.

Buddhismul, pe de altă parte este modul în care oamenii au înţeles să conserve şi să transmită posterităţii descoperirea şi învăţăturile lui Buddha. Şi totuşi, dacă Buddha a predat o singură cale, Calea de Mijloc, de unde atâtea diferenţe, de unde atâtea căi subsecvente. Poi, să ne uităm nu foarte departe, la prietenii noştri creştini. Nici una dintre multele secte creştine nu susţine că practică învăţăturile unui alt Iisus, ori că au o altă biblie, cu toate astea susţin că diferenţele dintre ele sunt ireconciliabile. Este evident că, unul dintre factorii ce produc o schismă este interpretarea diferită a unor practici, concepte sau texte sacre. După moartea lui Buddha, a urmat o perioadă de aproximativ 100 de ani de buddhism nesectarian. Ulterior, diferenţele în interpretarea anumitor concepte sau reguli monastice au făcut obiectul analizei în cadrul conciliilor buddhiste. Primul astfel de conciliu a avut loc la aproximativ 100 de ani după moartea (parinibbana) lui Buddha şi cu această ocazie discipolii de frunte ai săi au recitat din memorie cuvântările ţinute în diverse locuri şi cu variate ocazii şi corectându-se reciproc au stabilit forma finală ce avea să fie transmisă posterităţii oral, până în secolul I î.e.n. când, cu ocazia celui de al IV-la conciliu, acestea au fost scrise pentru prima dată. Este rezonabil a crede că în această perioadă, unele texte au putut fi alterate sau adăugate noi texte, însă comparând diversele versiuni ale sutrelor din Canonul Pali, corpul canonic al Tradiţiei Theravada şi singura colecţie care s-a păstrat în întregime, cu omonimele lor din corpul canonic al altor secte timpurii precum şi cu agamele traduse în limba chineză, s-a ajuns la concluzia că textele din Canonul Pali, în special Sutta Pitaka şi Vinaya Pitaka reprezintă cu suficientă acurateţe ceea ce Buddha a predat efectiv acum 2500 de ani. Drept urmare, toate tradiţiile buddhiste recunosc autenticitatea canonului Pali, chiar dacă şcolile Mahayana îl consideră incomplet. Astfel, ca orice căutători ai adevărului ce doresc să evite superstiţiile şi miturile nefundamentate pe fapte istorice, putem să ne sprijinim cu încredere pe Canon, considerându-l, daca nu tocmai cuvintele Celui Binecuvântat, cel mai apropiat lucru posibil.

În Canonul Pali, cuvântul „bodhisattva” apare ocazional, cu referire la cel care avea să devină Buddha anterior Iluminării sale, adesea în formula „înainte, pe când nu eram decât un bodhisattva neiluminat”. Povestea celui ce avea să devină Buddha începe cu mult timp în urmă: 4 eoni şi 100.000 de kalpa (potrivit cosmologiei buddhiste un univers are o durată de existenţă de un kalpa) când, în prezenţa precedentului Buddha, Dipankara, eroul din poveştile Jataka este inspirat de prezenţa magnifică a acestuia şi ia hotărârea de a ajunge un buddha la rândul său, refuzând astfel să atingă Iluminarea şi să se elibereze din ciclul renaşterii. În multele vieţi ce au urmat, bodhisattvaşul a cultivat cele 10 paramita aducându-le la perfecţiune, până când, născându-se ca Siddhattha Gotama a atins buddheitatea. Aşadar, idealul de a deveni un buddha nu este incompatibil cu buddhismului timpuriu, deşi în Tipitaka nu se relatează nimic despre astfel de aspiranţi sau despre modul de practică specific unui bodhisattva.

Buddhiştii din toate timpurile au spus că un Buddha apare rar în lume şi că apare doar atunci când Dhamma a dispărut complet. Buddha însuşi nu i-a îndemnat pe discipolii lui să devină buddha, ci i-a îndemnat să practice diligent pentru a se elibera, pentru a atinge stadiul de arahaţi.

Dacă stăm să ne gândim, să ajungi un buddha nu e o treabă uşoara, iar o persoană care încă se luptă încă cu meschinăriile caracterului său, cu ataşamentele, aversiunea şi iluziile ce îl înrobesc nu pare a fi foarte realistă atunci când refuză eliberarea şi se ambiţionează să devină un buddha. Cu totul cufundaţi în ignoranţă şi iluzie putem face tot felul de aspiraţii către idealuri ce sună frumos, şi despre care avem doar nişte idei vagi şi nerealiste. O abordare mai realistă îmi pare aceea de a muncii pentru propria eliberare şi în tot acest timp să îi ajuţi pe ceilalţi, în măsura posibilităţilor: să îi inspiri, să îi sfătuieşti, ca ei înşişi să înceapă să lucreze pentru propria lor eliberare. Nimeni nu poate face această muncă în locul lor. Buddha însuşi nu a putut face această muncă în locul nimănui şi nici nu este consemnat în suttele buddhiste timpurii că ar fi susţinut că o poate face, ba chiar a afirmat în mod constant contrariul. Un astfel de aspirant nerealist ar putea fi asemănat cu un invalid într-un imobil incendiat, care deşi abia se târăşte şi este foarte posibil să nu apuce să iasă el însuşi din foc, urlă în gura mare că vrea să îi salveze pe toţi bolnavii. Este un ideal frumos, însă nerealist.

Unul dintre jurămintele unui bodhisattva este acela de a a salva, de a aduce pe calea iluminării toate fiinţele sensibile, chiar dacă acestea sunt nenumărate. Scrierile buddhiste ale tuturor tradiţiilor spun că următorul Buddha, ce va urma este Metteyya (Maitreya, Japma, Ajita Bodhisattva) şi care în prezent aşteaptă în Paradisul Tusita. Deci aspiranţii la buddheitate vor avea încă mult timp de aşteptat, pentru că şi Dharma lui Maitreya Buddha va trebui să dispară înainte ca un alt buddha să apară în lume. Şi dacă tot am adus discuţia în sfera idealului, nu ar fi mai simplu să devină toate fiineţele arahaţi şi astfel să nu mai fie nevoie de un şir interminabil de bodhisattva care să aştepte iluminarea pentru a le salva? Nu ar fi minunat ca toată lumea să atingă pacea absolută a nibbanei? Doar cu toţii facem astfel de aspiraţii atunci când practicăm Metta sau cand facem dedicaţii de merite...

Evident, pentru a rezolva aceste mici dileme dogmatice, bodhisattva au fost transformaţi în fiinţe celeste, asemănători sfinţilor creştini, care veghează asupra practicanţilor, îi ocrotesc şi le ascultă rugăciunile.

Între cel de-al 2-lea şi cel de-al 3-lea conciliu buddhist s-a produs prima mare schismă, apărând sectele Sthaviravada şi Mahasanghika, cea de a doua sectă aducând noi idealuri care să răspundă preferinţelor intelectualilor vremii printre care şi superioritatea idealului de bodhisattva faţă de acela al arahatului. Pentru a dovedi această presupusă superioritate şi imperfecţiunea unui arahat, s-au afirmat „cele 5 erezii”: 1 că un arahat poate avea poluţii nocturne, fiind vizitat în somn de alte fiinţe; 2 că poate avea dubii; 3 că poate avea ignoranţă; 4 că poate fi făcut de alţii să înţeleagă şi 5 că poate da naştere Căii, văicărindu-se „O! Agonie...!”. Deşi formularea e ambiguă şi nu există prea multe informaţii cu privire la înţelesul acestor afirmaţii, încercarea de denigrare este evidentă. Ulterior, una din sectele ce s-au desprins din Mahasanghika a formulat şi ideea că bodhisattvaşii sunt fiinţe celeste, idei care au fost preluat mai apoi de şcolile Mahayana.

Nu mi se pare nejustificat să ne imaginăm că anumite noi idealuri au fost fundamentate ulterior pe sutre compuse de discipoli şi atribuite lui Buddha (asta ar explica şi apariţia unor sutre aberante în care se descrie cum Buddha şi-a înfăşurat penisul de trei ori în jurul muntelui Meru pentru a-şi dovedi virilitatea http://sdhammika.blogspot.com/2010/08/strangest-sutra-of-them-all.html ). Dacă am aduna toate cuvântările ce îi sunt atribuite lui Buddha am consta probabil că ar fi fost cu neputinţă ca un om să rostească atâtea cuvinte într-o singură viaţă, decât dacă ar fi vorbit în continuu. În momentul în care argumentăm că puterile speciale ale lui Buddha i-ar fi putut permite acest lucru am păşit deja în sfera arbitrariului, orice text putându-i fi atribuit ulterior cu condiţia să fim dispuşi să credem că a fost păstrat ascuns şi revelat de către fiinţe celeste anumitor persoane speciale.

Poate că încercarea mea de a face un scurt rezumat din punct de vedere istoric al evoluţiei idealurilor buddhiste nu este una dintre cele mai exacte, eu nefiind nici pe departe un expert în astfel de probleme delicate. În cele de mai sus, însă m-am străduit să creionez imaginea pe care eu însumi mi-am făcut-o, adunând informaţii din studiile altora, aşa că informaţiile oferite pot conţine unele erori pe care mi le asum şi pentru care îmi cer scuze. Totodată îmi cer scuze şi faţă de aceia care se vor simţii lezaţi, care vor simţii că idealurile lor au fost întinate, depreciate. Credeţi-mă, ştiu cum e... Mai ştiu însă şi că orice om care, practicând o cale buddhistă încearcă să devină ceva, un arahat, un bodhisattva, nu a înţeles cu adevărat calea. Pe această cale nu devii nimic. Pe această cale distrugi iluzia devenirii, te eliberezi de tendinţa de a te identifica cu emoţiile, cu ideile cu trupul tău. Realitatea ultimă e că nu există nimeni înăuntru – Anatta – vidul – şi asta e valabil şi pentru un Buddha şi pentru un arahat.

De multe ori, oamenii, prietenii, fac şi spun lucruri revoltătoare, lucruri care poate te fac să tremuri de furie. Când m-am „convertit” la buddhism am crezut că o sa devin un om mai bun şi o vreme chiar m-am comportat ca şi cum aş fi fost. Zâmbitor şi răbdător... Aşa credeam că trebuie să fie un buddhist. Credeam că trebuie să devin aşa. Ne uităm la marii maeştrii tibetani, Zen sau Theravadini şi citind pe chipul lor pacea şi compasiunea ne închipuim că un buddhist nu trebuie să simtă aversiune sau dorinţă.. Acea pace, însă, nu vine din absenţa acestor emoţii negative, ci din cunoaşterea faptului că acele emoţii nu sunt „eu”, „al meu”. Când ştii acest lucru, acel gând, acea emoţie se stinge. A apărut datorită unor condiţii şi a dispărut urmând aceleaşi legi, nu îţi aparţine, aşa că nu e nevoie să faci caz de ea. În acest mod, nu vei mai crea condiţii pentru ca dorinţa, aversiunea şi ignoranţa să apară şi atunci vei atinge nirvana. În sfârşit, vei înţelege că nu poţi devenii nimic...

Motivul pentru care am scris acest text nu este acela de a oferi nişte răspunsuri ci de a ridica nişte întrebări. Rog cititorii cărora le-am trezit interesul să cerceteze de unii singuri aceste probleme din surse mai de încredere şi să nu mă creadă pe cuvânt.

Vidul şi forma. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Când mintea îţi este tăcută, ascultă şi vei putea auzi sunetul vibrant al minţii – „sunetul tăcerii”. Ce est acest sunet? Este un sunet al urechii sau unul exterior? Este sunetul minţii, al sistemului nervos ori ce este? Orice ar fi este acolo în permanenţă şi poate fi folosit în meditaţie, drept ceva înspre care să ne întoarcem atenţia.

Recunoscând că tot ceea ce apare va şi dispărea, începem să ne uităm la ceea ce nu apare şi dispare, ci este întotdeauna prezent. Dacă începi să te gândeşti la acest sunet, să îi pui un nume, să pretinzi orice fel de realizări derivate din el, atunci, bineînţeles, îl foloseşti în mod greşit. Nu este decât un standard de referinţă pentru atunci când ai atins limitele şi sfârşitul minţii, atât cât o poţi tu observa. Deci, din această perspectivă poţi începe să îl urmăreşti. Poţi gândi şi cu toate astea să auzi acest sunet (asta dacă gândeşti deliberat), însă odată ce te pierzi în gânduri, uiţi de el şi nu îl mai auzi. Aşa că, dacă te pierzi în gânduri, de cum realizezi acest lucru, întoarce-te la acest sunet şi ascultă-l pentru o perioadă îndelungată. Dacă înainte te lăsai dus de emoţiile, de obsesiile ori de obstrucţiile ce apar, acum însă poţi practica, gentil, reflectând cu răbdare asupra condiţiilor particulare ale minţii, ca fiind anicca, dukkha, anattā şi poţi să le abandonezi. E o abandonare gentilă, subtilă, nu o respingere violentă a acestora. Deci atitudinea, înţelegea corectă, este mai importantă decât orice altceva. Nu faceţi prea mare caz în legătură cu „sunetul tăcerii”. Oamenii se entuziasmează crezând că au atins, că au descoperit ceva, însă acest fapt este doar o altă condiţie creată în jurul tăcerii. Aceasta este o practică foarte „rece”, nu una excitantă; folosiţi-o cu îndemânare şi gentileţe pentru abandonare, în loc de a vă agăţa de părerea că aţi atins ceva. Dacă există ceva care să blocheze meditaţia, acel lucru este părerea că prin meditaţie ai atins ceva!

Acum puteţi reflecta asupra condiţiilor minţii şi trupului şi vă puteţi concentra asupra lor. Puteţi „scana” prin corp şi recunoaşte senzaţii, precum vibraţii în mâini sau picioare şi vă puteţi concentra asupra oricărui punct din trup. Simţiţi senzaţia produsă de limbă atingând cerul gurii, a buzei superioare pe buza inferioară sau doar aduceţi în conştiinţă umiditatea cavităţii bucale ori presiunea exercitată de haine pe corpul vostru – aceste senzaţii subtile pe care nu ne sinchisim niciodată să le observăm. Reflectând, concentrându-vă asupra lor, corpul vostru se va relaxa. Corpului uman îi place să fie observat. Apreciază faptul că vă concentraţi asupra lui într-un mod gentil şi paşnic, însă dacă sunteţi nepăsători şi îl detestaţi, începe să devină de nesuportat. Ţineţi minte că trebuie să trăiţi în această structură pentru tot restul vieţii, aşa că ar fi bine să o faceţi cu o atitudine benefică. Spuneţi: „O, trupul nu contează, este doar un lucru dezgustător ce îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Trupul nu contează, mintea e aceea care contează.” Aceasta este o atitudine comună în rândul buddhiştilor! În realitate este nevoie de răbdare pentru a te concentra asupra corpului, atunci când nu o faci din vanitate. Vanitatea vine dintr-o întrebuinţare greşită a corpului, însă această scanare conştientă a corpului este una înţeleaptă. Nu este o fortificare a ego-ului, ci doar un act de bunăvoinţă şi consideraţie pentru un trup viu – care oricum nu îţi aparţine.

Deci, acum meditaţi asupra celor cinci khanda* şi asupra vidului minţii. Investigaţi aceste lucruri, până când înţelegeţi că tot ce apare va dispărea şi este lipsit de sine. Atunci nu vă veţi mai agăţa de nimic despre care să spuneţi că sunteţi voi înşivă şi vă veţi fi eliberat de dorinţa de a vă identifica cu o calitate sau cu o substanţă. Aceasta este eliberarea de naştere şi moarte.

Această cale a înţelepciunii nu este una prin care să cultivaţi concentrarea pentru a intra într-o stare de transă şi să scăpaţi de lucruri. Trebuie să fiţi foarte sinceri în privinţa intenţiilor voastre. Meditaţi că să fugiţi de lucruri? Încercaţi să intraţi într-o stare în care să suprimaţi toate gândurile? Practica înţelepciunii este una deosebit de gentilă ce presupune să permiteţi până şi celor mai oribile gânduri să apară, iar apoi să le abandonaţi. Aveţi o ieşire de urgenţă, o valvă de siguranţă prin care puteţi lăsa să iasă aburii atunci când este prea multă presiune. În mod normal, dacă dormi mult, poţi lăsa din aburi să iasă atunci când visezi. În acest mod însă nu creşti în înţelepciune, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi un animal prostuţ. Te obişnuieşti să faci ceva, apoi te extenuezi şi te prăbuşeşti, apoi te ridici, mai faci ceva şi te prăbuşeşti din nou. Această cale însă este o investigare şi o înţelegere completă a limitărilor condiţiei muritoare a minţii şi a trupului. Prin asta, cultivaţi aptitudinea de a vă întoarce de la condiţionat şi de a vă elibera identitatea din mortalitate.

Străpungeţi astfel iluzia că sunteţi ceva muritor – dar nici nu spun sunteţi creaturi nemuritoare pentru că vă veţi agăţa de această idee! „Adevărata mea natură este una cu Adevărul ultim şi absolut. Sunt una cu Domnul. Adevărata mea natură este Nemurirea, o eternitatea atemporală de extaz.” Observaţi că Buddha s-a abţinut să folosească formule poetice şi inspiraţionale; nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ne ataşam de ele. Ne-am opri la identitatea cu realitatea ultimă, la identitatea cu Dumnezeu sau la extazul etern al Tărâmului Nemuririi şi aşa mai departe. Devii visător când spui astfel de lucruri. E mult mai înţelept însă să urmăreşti tendinţa de a încerca să numeşti, să concepi, ceea ce e de neconceput, pentru a putea să povesteşti cuiva, să descrii, toate astea doar pentru a simţii că ai atins ceva. Este mult mai important să urmăreşti această tendinţă decât să o urmezi. Nu spun nici că nu aţi atins nimic, însă fiţi foarte grijulii şi vigilenţi să nu vă ataşaţi de acestea realizări, pentru că dacă o faceţi, bineînţeles, o să va aducă din nou în pragul disperării.

Dacă sunteţi luaţi de val, din momentul în care aţi realizat asta, opriţi-vă. Bineînţeles nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi sau descurajaţi, ci doar opriţi-vă. Calmaţi-vă şi abandonaţi-o. Aţi observat că oamenii religioşi au unele intuiţii şi devin foarte entuziaşti. Creştinii neoprotestanţi lucesc de fervoare. Foarte impresionant! Trebuie să admit că e impresionant să vezi oameni aşa de radianţi. În buddhism însă, această stare este numită „ saññāvipallāsa” - „nebunia meditaţiei”. Când un învăţător bun te vede în această stare, te pune într-o colibă în pădure şi îţi spune să nu te apropii de nimeni! Îmi aduc aminte că am păţit aşa ceva când eram în Nong Khai, în primul an, înainte să merg la Ajahn Chah. Stând în coliba mea, credeam că sunt deplin iluminat. Credeam că le ştiu pe toate, că le înţeleg pe toate. Eram atât de radiant... însă nu aveam pe nimeni cu cine să vorbesc. Nu vorbeam thailandeză, aşa că nu puteam să îi hărţuiesc pe călugării thailandezi. Dar într-o zi s-a întâmplat să vină în vizită consulul britanic din Vientiane şi cineva l-a adus la coliba mea... şi l-am servit din plin! Stătea stupefiat şi fiind englez, era foarte politicos, iar de fiecare dată când se ridica să plece, nu îl lăsam. Nu mă puteam opri. Eram precum Cascada Niagara – o putere enormă ce se revărsa – şi îmi era cu neputinţă să mă opresc. În cele din urmă a plecat, reuşind cumva să scape. Nu l-am mai văzut niciodată, mă întreb de ce?!

Aşa că atunci când treceţi printr-o astfel de experienţă este important să o recunoaşteţi. Nu e nimic rău în ea dacă ştiţi despre ce e vorba. Aveţi răbdare cu ea, nu o credeţi şi nu vă complaceţi în ea. Puteţi observa că niciodată călugării buddhişti nu povestesc despre „nivelul lor de iluminare” - astfel de lucruri nu se povestesc. Când oamenii ne cer să îi învăţăm, nu predăm despre Iluminare, ci despre Cele Patru Adevăruri Nobile, calea către propria lor iluminare. În zilele noastre sunt tot felul de oameni ce susţin că sunt iluminaţi, că sunt Buddha Maitreya, avatare şi toţi au mulţi discipoli; oamenii sunt foarte creduli. Ceea ce Buddha a subliniat însă, este aceea că trebuie să recunoaştem adevărata natură a lucrurilor, în loc să credem ceea ce ne spun alţii. Aceasta este calea înţelepciunii, pe care explorăm şi investigăm limitele minţii. Priviţi şi vedeţi că „sabbe sańkhara aniccā” - „toate lucrurile condiţionate sunt impermanente”, „sabbe dhammā anattā” - „toate fenomenele sunt lipsite de sine”.

______________________________

* Khanda: cele cinci categorii prin care Buddha a rezumat fiinţa umană şi anume corpul (rūpa), senzaţiile (vedanā), percepţia (saññā), formaţiunile mentale (sańkhārā) şi conştiinţa (viññāņa). În termeni simplii „mintea şi trupul”