Cartea "Întrebări potrivite, răspunsuri corecte"

Asociaţia Buddhistă Theravada din România a tipărit un prim tiraj modest (50 exemplare) din cartea lui Bhante S. Dhammika "Întrebări potrivite, răspunsuri corecte", pe care o distribuim gratuit. Doritorii sunt rugaţi să ne scrie, folosind formularul de contact. Nu uitaţi să menţionaţi numele şi adresa poştală completă.

Cartea se găseşte şi în format pdf la rubrica "Download".

Feedback-ul va fi foarte apreciat atât de noi, dar mai ales de autor.

Apariția dependentă. Buddhadāsa sau Buddhaghosa?

Buddhismul spune ca toate lucrurile condiționate sunt impermanente, impersonale și, prin urmare, nesatisfăcătoare (anicca, anatta, dukkha). Paticcasamuppāda – Apariția dependentă - una dintre temele centrale ale buddhismului, explică nu doar modul în care întreaga noastră experiență apare în relație cu factorii care o condiționează, dar și modul în care, ființele orbite de ignoranță rămân prizoniere în ciclul nesfârșit al nașterii și al morții.

Cele 12 verigi ale lanțului apariției dependente sunt:

ignoranță > formațiuni voliționale > conștiință > nāma-rūpa, perechea mental-material > cele șase baze senzoriale > contact > senzație > dorință > agățare > devenire > naștere > bătrânețe și moarte.

(avijja > sankhara > viññana > namarupa > salayatana > phassa > vedana > tanha > upadana > bhava > jati > jaramarana ... soka parideva dukkha domanassa upayasa)

Explicația „ortodoxă” acceptată de tradiția Theravāda împarte cele 12 componente mai sus enumerate pe parcursul a trei vieți. Astfel, ignoranța din existența precedentă a condiționat formațiunile voliționale, adică kamma (termenul pali echivalent al mai cunoscutului karma din sanscrită), ceea ce a determinat conștiința să se perpetueze după moarte și să se stabilească într-un nou embrion, alcătuit din cele două componente nāma-rūpa. În acest moment se poate spune că cea de-a doua ființă este deplin formată și ca orice ființă funcțională este înzestrată cu cele șase organe senzoriale (în buddhism mintea este cel de-al șaselea simț). Atunci când organul senzorial funcțional, obiectul senzorial și conștiința corespunzătoare simțului respectiv se întâlnesc apare contactul, care generează o senzație anume, plăcută, neplăcută sau neutră, la care ființa răspunde prin dorința ca acea senzație să se perpetueze în cazul în care este una plăcută sau să înceteze în cazul în care este una neplăcută. În oricare dintre aceste situații intervine agățarea de rezultatul scontat și aici începe procesul devenirii. Această devenire este forța care poartă ființa ignorantă înspre reînnoirea existenței printr-o nouă naștere, care va aduce cu ea bătrânețea și moartea.

Această explicație este atribuita călugărului savant de origine indiană Buddhaghosa, care a trăit în secolul V și care este principalul autor al textelor exegetice ale tradiției Theravāda. Modul în care comentatorii au explicat sutrele și anumite doctrine este azi privit cu suspiciune de unii cercetători și practicanți și cred că există în prezent o tendință de aducere în plin plan a textelor antice și de a acorda mai puțină credibilitate comentariilor și sub-comentariilor care sunt cu 1000 de ani mai târzii.

Doctrina apariției dependente a fost explicată de unii autori moderni ca derulându-se pe parcursul unei singure vieți, de nenumărate ori chiar. Un nume cu rezonanță care a susținut această versiune este Buddhadāsa Bhikkhu (1906 - 1993), un respectat călugăr tailandez, care susținea că apariția dependentă explicată pe parcursul a trei vieți nu prezintă niciun interes practic. Ori scopul pentru care Buddha a predat această doctrină este acela de a ajuta oamenii să înțeleagă și să pună capăt suferinței. Așezarea verigilor acestui lanț pe parcursul a trei vieți, spune el, ne lasă în imposibilitatea de a acționa în prezent pentru a pune capăt suferinței. El susține că atunci când a explicat paticcasamuppāda, Buddha a folosit termenii în sensul realității ultime, în care nașterea și moartea sunt apariții și dispariții ce au loc în realitatea momentană. O dovadă în acest sens, susține Buddhadāsa, este faptul că atunci când vorbește despre apariția dependentă, nu menționează un agent, o persoană, ci folosește termeni impersonali: „când aceea există, aceasta apare”. În susținerea punctului său de vedere, Buddhadāsa invocă sutrele canonului pali, criticându-l pe Buddhaghosa.

Însă, cel puțin în privința asta (și cu siguranță în multe altele), Buddhaghosa cred că avea dreptate. Este foarte posibil ca Buddha să fi explicat apariția dependentă și în termenii realității ultime, însă există cel puțin un loc în care o face exact în modul descris de comentatorul indian.

În cartea a II-a din Saṃyutta Nikāya (Nidānavagga), sutta nr. 19, Buddha le spune călugărilor că atât prostul cât și înțeleptul s-au născut în corpul lor datorită ignoranței încătușată de dorință. Și prin intermediul celor șase baze senzoriale, atât prostul cât și înțeleptul au parte de plăcere și durere. Care este diferența dintre ei? Prostul nu s-a eliberat de ignoranță, pentru că nu a trăit „viața sfântă” (termenul brahmacariyā se referă la antrenamentul monastic, însă poate fi extins și asupra laicilor care practică un antrenament similar) cu scopul de a pune capăt suferinței, de aceea, când corpul său se va dizolva, odată cu moartea, își va continua existența în următorul corp. Pe de altă parte, înțeleptul, trăind „viața sfântă” cu scopul de a pune capăt suferinței abandonează ignoranța și prin urmare nu își continuă peregrinarea prin Saṃsāra, fiind eliberat de naștere, bătrânețe, moarte, eliberat de suferință.

De altfel, în aceeași carte a II-a din Saṃyutta Nikāya, în sutta nr. 2, Buddha face o analiză detaliată a Apariției dependente, explicând fiecare termen, pe larg.

„Și ce este călugărilor bătrânețea și moartea? Îmbătrânirea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, înaintarea lor în vârstă, ruperea dinților, încărunțirea părului, zbârcirea pielii, scăderea vitalității, degenerarea facultăților: aceasta este îmbătrânirea. Trecerea diferitelor ființe din variatele clase de ființe, dispariția, dizolvarea, expirarea timpului, dezmembrarea agregatelor, abandonarea carcasei: aceasta este moartea. Așadar, această îmbătrânire și această moarte sunt numite împreună bătrânețe și moarte.

Și ce este călugărilor nașterea? Nașterea diferitelor ființe din variate clase de ființe, apariția ființei lor, coborârea în uter, producția, manifestarea agregatelor, obținerea facultăților senzoriale. Aceasta este numită naștere.”

După cum se vede, Buddha nu vorbea despre naștere/renaștere și moarte în sensul renașterii și morții momentane într-un gând, într-o inițiativă, într-o stare mentală cu care ne identificăm în repetate rânduri pe parcursul unei zile, deși această variantă a apariției dependente este în felul ei corectă și extrem de utilă. Nu mi se pare întemeiată nici critica lui Buddhadāsa potrivit căreia Apariția dependentă derulată pe parcursul a trei vieți face imposibilă eliberarea de suferință, situând cauzele suferinței într-un trecut inaccesibil. După cum ne arată sutta mai sus rezumată, locul unde brahmacaryā este trăită este această viață în care am ajuns condiționați de trecutul nostru. Mintea și corpul nostru sunt rezultatul kammei trecute (din această viață și cele anterioare), iar dacă contemplăm lanțul apariției dependente observăm că acesta poate fi rupt între senzație și dorință, ambele situate în experiența noastră imediată.

Pentru orice căutător al adevărului, cred că este esențial să accepte provocări, în special atunci când acestea sunt îndreptate înspre propriile dogme. Dacă ne oprim investigația la opinia unei personalități, doar în virtutea autorității ce o reclamă sau care îi este atribuită, o sa avem mai devreme sau mai târziu o problemă. Pentru că este posibil ca la un moment dat să întâlnim figuri cu autoritate egală care să afirme lucruri diferite, dacă nu chiar contrare.

Mala

Am un nou hobby.

Prin cercurile de practicanți buddhiști probabil că se pune frecvent întrebarea „Cum integrăm practica noastră în «viața de zi cu zi»?”. Încercând să îmi răspund la întrebarea asta am ajuns într-un final la concluzia (deloc surprinzătoare) că nu am cum să o integrez – viața de «zi cu zi» este practica mea. Bineînțeles că practica formală și practica informală sunt două lucruri care diferă în formă însă nu sunt atât de diferite în conținut încât să devină două aspecte distincte ale vieții. De aceea, consider că tot ceea ce fac are o legătură cu practica mea spirituală și va influența cursul ei. Din acest motiv mă străduiesc să integrez în viața mea doar lucruri care cel puțin nu sunt dăunătoare. (o serie excelentă de articole pe tema asta http://bhikkhucintita.wordpress.com/home/life-in-the-dusty-world/the-art-of-lay-life/ )

Păstrând astfel direcția generală a vieții mele, de ceva vreme am făcut o mică pasiune pentru mala-uri și mai recent, un hobby din a le fabrica. O parte din prietenii mei au primit deja câte unul și m-au întrebat cum să îl folosească.

În mod normal, mala-ul este folosit pentru a număra prostrații sau mantre, iar ruda lui creștină, rozariul, este folosit într-o manieră similară de către isihaști.

Eu îl folosesc cel mai frecvent atunci când sunt la serviciu și îmi permit o scurtă pauză de 5-10 minute, cât durează parcurgerea celor 108 mărgele.

Mantrele pot fi un obiect de meditație foarte eficient. Deși meditația cu mantră nu este specifică buddhismului timpuriu, iar în canonul Theravada mantrele nu sunt enumerate printre obiectele de meditație, în tradiția silvestră Thailandeză, spre exemplu, este folosită pe scară largă mantra „buddho” ca obiect de meditație pentru cultivarea concentrării (samatha), iar în Birmania cea mai simplă mantră „araham” este folosită de practicanți încă din copilărie, numărată cu un „Seik Pu Ta” - denumirea birmaneză pentru mala. Mai multe informații despre acest subiect și alte mantre folosite: 

http://www.usamyanmar.net/Buddha/Article/Praying%20beads1.pdf .

Foarte pe scurt, orice mantră dacă este rostită (eu mă refer la recitarea mentală, deși poate sunt unii oameni care o fac și cu voce tare) în așa fel încât mintea să se concentreze asupra ei fără a acorda prea multă atenție celorlalte lucruri pe care le poate conține la un moment dat (gânduri, sunete, senzații) duce la o stare de calm profund și claritate a minții.

Improvizând puțin, eu am cultivat o variantă de meditație metta, pe care o găsesc foarte folositoare mai ales la serviciu, cum spuneam mai sus, unde perioadele în care îmi permit o practică formală sunt limitate ca număr și durată.

În buddhismul Theravada meditația metta este practicată pornind de la propria persoană, înspre o persoană față de care avem în mod firesc afecțiune, către o persoană neutră, o persoană față de care avem aversiune și în final înspre toate ființele din toate direcțiile, fără discriminare. Cultivarea metta față de propria persoană este considerată, deci, o piatră de temelie în acestă practică și nu e o practică ușoară pentru o persoană crescută în lumea occidentală, care adesea este un mediu ultra-competitiv în care ești condiționat de mic să forțezi nota, să vrei mai mult, să fii mai bun decât ceilalți, niciodată să fii mulțumit cu ceea ce ai deja. Dacă succesul înseamnă să fii cel mai bun, înseamnă că, spre exemplu, dintr-o clasă de 30 de elevi, 29 nu au succes, iar eu personal am făcut întotdeauna parte din cei 29. De aceea să fii împăcat cu tine însuți nu este un lucru așa de simplu cum pare.

Practica mea e foarte simplă: Pentru fiecare mărgea de pe mala încerc să îmi urez cât mai sincer să fiu mai fericit, mai mulțumit, mai senin, acum, în clipa prezentă, folosind afirmații de genul: „fie ca eu să fiu fericit, să fiu calm, să fiu senin, fie ca eu să trăiesc în prietenie cu toate ființele”. Așa cum subliniază Luangpor Sumedho, nu medităm ca să atingem ceva în viitor, ci mai degrabă încercăm să fim mai prezenți în ceea ce suntem deja. Deci când număr mărgele nu îmi proiectez o dorință în viitor ci, împăcându-mă cu starea de fapt existentă, încerc să îmi direcționez mintea înspre o stare de pace, de bunăstare, de fericire. Nu înseamnă însă nici că îmi stabilesc drept „target” o stare anume de pace și fericire pe care dacă o ating pot spune că meditația a avut succes. Un alt „secret” pe care l-am înțeles în privința meditației în general și a meditației metta în special e că nu trebuie să mă străduiesc să o fac să fie în vreun fel. Mai degrabă încerc să ofer ceva, decât să câștig și trebuie să țin minte că îmi doresc bunăstarea, chiar și atunci când mintea mea nu reușește să se concentreze. Dacă sunt cu mintea în toate direcțiile, sunt ros de resentimente, de aversiune sau alte emoții incomode, un început bun ar fi să încerc să mă împac cu starea de fapt existentă. Să doresc ca stările acestea să dispară și să fie înlocuite instantaneu de o stare extatică nu este prea realist și cel mai probabil o să culeg doar frustrare. E mult mai înțelept să îmi ofer puțină înțelegere, puțină compasiune, să-mi deschid poarta inimii către mine însumi, necondiționat, cum ar zice Ajahn Brahm. Deci în același timp este și un exercițiu de toleranță, de acceptare, chiar și de iertare (atunci când ceva întunecat din trecut îmi bântuie conștiința, să zicem fructele unor acțiuni pornite din intenții rele).

Intenția corectă, este un factor al Nobilei Căi în 8 Părți. Câte din intențiile noastre dintr-o zi ar putea fi catalogate drept intenție corectă în înțeles buddhist. Cele 5 – 10 minute cât ia să parcurgi un mala, cel puțin sunt un exercițiu de intenție corectă: intenția de ne îndrepta către lucruri favorabile progresului spiritual și de a ne îndepărta de cele nefavorabile.

Într-un fel, practica asta e ca o rugăciune către tine însuți și atunci când îi incluzi și pe alții în aspirațiile tale, se aseamănă și mai mult.

În funcție de „materialul” cu care lucrez, câteodată sunt nevoit să improvizez. Spre exemplu, atunci când sunt într-o stare foarte proastă, încerc să izolez toate acele aspecte mentale neplăcute care mă perpelesc la foc mic într-o singură entitate fictivă și îmi direcționez toleranța, înțelegerea și bunele intenții, folosind persoana a II-a singular: fie ca tu să fii fericit, să fii calm, să fii senin, fie ca tu să trăiești în prietenie cu toate ființele”. Dacă cineva îmi dă bătăi de cap și mi se pare că e nesuferit, 108 aspirații pozitive avându-l ca beneficiar îmi alină într-o oarecare măsură starea de disconfort.

Sunt convins că fiecare dintre noi poate găsi metode eficiente adaptate personalității și dificultăților pe care le întâlnește. Eu consider că mala este un obiect religios util fără a avea nimic magic în el. Nu cred că are vreo importanță materialul din care e făcut, numărul mărgelelor, după cum nici nu cred că există mantre cu puteri magice. Mai degrabă puterea lui stă în ceea ce poate face mintea noastră folosindu-se de el. În ceea ce mă privește până și faptul de a îl vedea sau de a îl simți la gât sau pe încheietura mâinii, mă face să îmi aduc aminte de aspirațiile mele către iubire, compasiune, virtute și înțelepciune și cum îi spuneam mamei mele în discuțiile noastre buddhisto-creștine, toate religiile lumii au idealuri mărețe care dacă ar fi urmate de adepți, lumea aceasta ar fi un loc mai frumos și mai plăcut, cu condiția ca ele să fie ținute vii în minte, în permanență.

”Nu disprețui meritul spunând: «Nu mi se va întâmpla mie». Picătură cu picătură se umple ulciorul; tot astfel adunându-l puțin câte puțin, se umple omul înțelept de merite.”

Dhammapada - 122

Nevoia de înțelepciune. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

În sfârșit, am terminat traducerea cărții lui Ajahn Sumedho "Mindfulness: The Path to Deathless". În curând o sa fie disponibilă pe site-ul ABTR împreună cu partea de început și sfârșit ce nu se găsesc pe blog. Deci ultimul capitol:

Nevoia de înțelepciune în lume

Ne-am adunat cu toții aici, animați de un interes comun. În loc să fim un grup de indivizi în care fiecare își urmează propriile vederi și opinii, suntem în seara aceasta împreună, datorită interesului nostru comun în practicarea Dhammei. Când acest grup mare de oameni se întâlnește duminică seara, puteți începe a vedea potențialul pe care îl oferă existenței umane o societate bazată pe interesul comun pentru Adevăr. În Dhamma ne unim. Tot ce apare va dispărea și în această dispariție există pace. Așadar, atunci când începem să abandonăm obiceiurile și atașamentele noastre pentru fenomenele condiționate începem să realizăm integritatea și unitatea minții.

Acesta este un subiect important de reflecție în aceste vremuri, în care au loc atâtea certuri și războaie din cauză că oamenii nu pot cădea de acord. Chinezii împotriva rușilor, americanii împotriva sovieticilor și așa mai departe. Și din ce cauză? De la ce se ceartă? De la percepția lor diferită asupra lumii. „Acesta este pământul meu și vreau ca lucrurile să fie așa. Vreau un astfel de guvern și un astfel de sistem economic și politic” și lucrurile merg tot așa la nesfârșit, până când ajungem în punctul în care masacrăm și torturăm, până când distrugem tocmai pământul pe care încercăm să îl eliberăm și înrobim sau derutăm oamenii a căror libertate o dorim. De ce? Pentru că nu înțelegem adevărata natură a lucrurilor.

Calea Dhammei este o cale a observării naturii și a armonizării propriilor noastre vieți cu forțele naturii. În civilizația europeană nu am privit cu adevărat lumea în acest fel niciodată. Am idealizat-o. Dacă totul ar fi un ideal, atunci ar fi într-un anumit fel. Și când doar ne atașăm de aceste idealuri, sfârșim prin a face ceea ce am făcut pământului nostru până în prezent, poluându-l până aproape în punctul distrugerii totale, pentru că nu înțelegem limitările pe care condițiile pământului ni le impun. Așadar, în toate lucrurile de acest gen, adesea trebuie să învățăm prin metoda mai dificilă, aceea a greșelilor, a cauzării dezastrelor. Din fericire nu este o situație insolvabilă.

Acum, în această mănăstire, călugării și călugărițele practică Dhamma cu diligență. În tot cursul lunii ianuarie nici măcar nu vorbim, ci ne dedicăm viețile și oferim beneficiile practicii noastre bunăstării tuturor ființelor sensibile. Toată luna aceasta este o rugăciune și o ofrandă continuă oferită de comunitatea noastră bunăstării tuturor ființelor sensibile. E un timp dedicat realizării adevărului, privirii, ascultării și observării adevăratei naturi a lucrurilor. Un timp al abținerii de la a ne complace în propriile obișnuințe egoiste, a propriilor dispoziții, la care renunțăm pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile. Acesta este un semn pentru restul lumii, de a reflecta asupra dedicației și sacrificiului făcut pe drumul către adevăr. Este un indicator înspre realizarea adevărului în propriile voastre vieți, în loc de a le trăi superficial, habitual, urmând condițiile avantajoase ale momentului. E o reflecție în beneficiul altora, de a renunța la felul de a fi imoral, egoist sau la preocupările nepotrivite, pentru a fi cineva care se îndreaptă înspre impecabil, înspre generozitate, moralitate și compasiune activă. Dacă nu facem asta, atunci suntem într-o situație fără scăpare. Atunci ar putea să arunce întreaga lume în aer, pentru că dacă nimeni nu este dispus să își folosească viața și în alt mod decât pentru a-și satisface propriile nevoi egoiste, atunci aceasta lume oricum nu are nici o valoare.

Țară asta e una generoasă și binevoitoare, însă îi subestimăm valoarea și o exploatăm pentru propriile interese. Nu prea ne gândim să îi oferim ceva. Pretindem multe, vrem ca guvernul să facă în așa fel încât totul să ne fie drăguț și îl criticăm atunci când nu poate să o facă. În zilele noastre sunt indivizi egoiști care trăiesc după reguli proprii, fără a reflecta cu înțelepciune și a trăi într-un mod care să fie o binecuvântare pentru societate în ansamblu. Ca ființe umane ne putem transforma viețile într-o mare binecuvântare sau putem să devenim o molimă a mediului, care exploatează resursele pământului pentru profitul personal, care încearcă să obțină cât mai mult pentru sine, pentru „mine” și pentru ce este „al meu”.

În practicarea Dhammei, sentimentul de „eu”, „al meu” începe să dispară – sentimentul de „eu”, „al meu”, ca fiind această mică creatură ce stă aici, ce are o gură și trebuie să mănânce. Dacă doar îmi urmez dorințele trupului și emoțiile, atunci devin o biată creatură lacomă și egoistă. Dar atunci când reflectez asupra naturii condiției mele fizice și asupra modului abil în care ea poate fi folosită pentru bunăstarea tuturor ființelor sensibile, atunci ea devine o binecuvântare (nu în sensul în care cineva se consideră el însuși ca fiind binecuvântat: „Sunt Binecuvântat” - este doar o altă formă de vanitate dacă începi să te atașezi de idea că ești binecuvântat). Deci trebuie să ne trăim fiecare zi a vieții într-un mod ce aduce bucurie, compasiune, bunătate, ori cel puțin nu cauzează confuzie inutilă ori mizerie. Dacă nu, putem măcar respecta Cele cinci precepte1, astfel încât corpurile și vorbirea noastră să nu fie folosite pentru distrugere, cruzime și exploatarea acestei planete. Ni se cere oare prea mult? Este oare de domeniul fantasticului ideea de a renunța să faci doar ce ai chef în acest moment pentru a fi puțin mai atent și responsabil în legătură cu ce faci și spui? Putem toți încerca să fim mai generoși, mai buni și să avem puțină considerație față de celelalte ființe cu care împărțim această planetă. Putem investiga cu înțelep-ciune și înțelege limitările la care suntem supuși, în așa fel încât să nu mai fim induși în eroare de lumea senzorială. Acesta este motivul pentru care medităm. Pentru un călugăr sau o călugăriță acesta este un mod de viață, un sacrificiu al dorințelor și al capriciilor personale, pentru bunăstarea comunității, pentru Saṅgha.

Dacă încep să mă gândesc la mine și la ce vreau eu, atunci uit de voi pentru că s-ar putea ca ceea ce îmi doresc eu la un moment dat să nu fie bun și pentru voi. Dar atunci când mă ghidez după refugiul în Saṅgha, atunci bunăstarea acesteia este bucuria mea și renunț la capriciile mele pentru ea. De aceea călugării și călugărițele își rad capetele și trăiesc după disciplina stabilită de Buddha. Acesta este un antrenament prin care renunțarea la sine devine un mod de viață, o cale ce nu aduce vinovăție, rușine sau frică în viața ta. Percepția individualității disruptive se pierde și nu mai dorești să fi independent de restul, să domini, ci să te armonizezi și să trăiești pentru bunăstarea tuturor ființelor, mai degrabă decât pentru propria bunăstare.

Comunitatea laicilor are șansa de a participa la toate acestea. Călugării și călugărițele sunt dependenți de comunitatea laică pentru a-și asigura chiar lucrurile de bază necesare supraviețuirii, de aceea este important ca laicii să își asume această responsabilitate. Asta vă scoate pe voi, laicii, din problemele și obsesiile voastre particulare, pentru că atunci când veniți aici pentru ofrande, pentru a ajuta, pentru a practica meditația și pentru a asculta Dhamma, cu toții ne contopim în acea unitate a Adevărului. Putem fi aici toți, la un loc, fără invidie, gelozie, frică, îndoială, lăcomie sau dorință, datorită înclinației noastre către realizarea adevărului. Faceți din această înclinație țelul vieții voastre, nu vă irosiți viața cu scopuri prostești.

Acest adevăr poate fi numit în multe feluri. Religiile încearcă să îl exprime într-un fel sau altul – prin concepte și doctrine – însă am uitat care este scopul religiilor. În ultimele sute de ani, societatea noastră a urmat știința materialistă, gândirea rațională și idealismul bazat pe capacitatea noastră de a concepe sisteme politice și economice, cu toate astea nu putem să le facem să funcționeze, nu-i așa? Nu putem crea cu adevărat o democrație, un comunism sau un socialism adevărat. Nu putem face asta pentru că încă suntem iluzionați de percepția sinelui, așa că toate demersurile se termină în tiranie, în egoism, frică și suspiciune. Situația actuală din lume este rezultatul neînțelegerii adevăratei naturi a lucrurilor, dar și o ocazie pentru fiecare dintre noi, în cazul în care încercăm să aflăm ce e de făcut, de a ne transforma viața în ceva de valoare. Și cum putem face asta?

Mai întâi trebuie să vă admiteți motivațiile egoiste, tendința de a vă complace în imaturitate emoțională, pentru a le putea cunoaște și abandona, pentru a deschide mintea înspre adevărata natură a lucrurilor și pentru a fi alert. Practica noastră ānāpānasati este un început bun, nu-i așa? Nu e doar un alt obicei, un fel de a-ți ocupa timpul, ci o metodă de a-ți canaliza eforturile către a observa, a te concentra și a fi prezent în felul în care este respirația. În loc să faceți asta ați putea să petrece mult timp în fața televizorului, ați putea merge într-un bar sau alte lucruri care nu sunt foarte productive – într-un fel lucrurile astea par a fi mai importante decât să petreci timp urmărindu-ți respirația, nu-i așa? Te uiți la știrile de la TV și vezi oameni măcelăriți în Liban – într-un fel, asta pare a fi mai important decât să stai și să îți privești inspirația și expirația. Însă asta spune mintea care nu înțelege lucrurile așa cum sunt ele; așa că sunteți dispuși să priviți umbrele de pe ecran și mizeria ce poate fi transmisă prin intermediul ecranul televiziunii, creată de lăcomie, ură și prostie, în cel mai josnic mod. Nu ar fi mai înțelept să vă petreceți acest timp observând felul în care corpul vostru este acum? Ar fi mai bine să aveți respect pentru ființa aceasta fizică, pentru a învăța să nu o exploatați să nu o utilizați în mod necorespunzător și să nu o respingeți mai apoi, atunci când nu vă oferă fericirea pe care o doriți.

În viața monastică nu avem televizor, pentru că ne dedicăm viața unor lucruri mai utile, ca urmăritul respirației și mersul în sus și în jos pe o potecă în pădure. Vecinii cred că suntem țicniți. În fiecare zi văd oameni înveliți în pături plimbându-se în sus și în jos și se întreabă „Ce naiba fac ăștia? Probabil sunt nebuni”. Cu câteva săptămâni în urmă în zonă a avut loc o vânătoare de vulpi. Câinii de vânătoare fugăreau vulpile prin pădurile noastre (un lucru cu adevărat benefic și util tuturor ființelor simțitoare!) șaizeci de câini și toți acești oameni în toată firea fugărind o biată vulpe nefericită. Ar fi mai bine să îți petreci timpul umblând în sus și în jos pe o potecă de pădure, nu-i așa? Ar fi mai bine pentru vulpe, pentru câini, pentru pădurea Hammer Wood și pentru vânători. Însă oamenii din West-Sussex se cred normali. Ei sunt cei normali și noi suntem cei țicniți. Atunci când ne urmărim respirația sau mergem în sus și în jos pe o potecă de pădure, cel puțin nu terorizăm nici o vulpe. Cum v-ați simți să fiți urmăriți de șaizeci de câini. Imaginați-vă cam ce ar face inima voastră dacă o haită de șaizeci de câini v-ar fugări, iar oameni călare i-ar îndemna să vă prindă. Dacă stai să te gândești este urât. Cu toate acestea este considerat normal, ba chiar un lucru dezirabil în această parte a Angliei. Pentru că oamenii nu stau să reflecteze, devenim victimele obișnuinței prinși între dorințe și obiceiuri. Dacă am investiga cu adevărat vânătoarea de vulpi nu am mai practica-o. În timp ce cu lucrurile simple ca mersul în sus și în jos pe o potecă de pădure și urmăritul respirației, începi să devii mai conștient și mult mai sensibil. Adevărul începe să ni se arate tocmai prin aceste practici simple, aparent nesemnificative pe care le facem. La fel ca și atunci când observăm Cele cinci precepte – o mare binecuvântare pentru lume.

Când începi să reflectezi asupra naturii lucrurilor și îți aduci aminte cum era atunci când viața ta era în pericol, realizezi cât de oribil este. E o experiență terifiantă. Reflectând în acest mod, nimeni nu ar mai vrea să supună alte ființe la o astfel de experiență în mod intenționat. Nu există nimeni care să vrea să supună intenționat o creatură unei astfel de terori. Dacă nu reflectezi poți crede că vulpile, peștii, nu contează. Se află acolo doar pentru plăcerea mea, pentru a îmi da ceva de făcut într-o duminică după-masă. Îmi aduc aminte de o femeie ce a venit să mă vadă, foarte supărată, pentru că am cumpărat lacul Hammer Pond2. Mi-a spus „știți, mă liniștește așa de mult, nu veneam aici pentru pescuit, ci pentru pacea de a fi aici”. Își petrecea fiecare duminică prinzând pești, doar pentru a găsi puțină pace. Mi s-a părut că arăta destul de sănătoasă, puțin rotofeie, în nici un caz nu murea de foame.

Nu avea cu adevărat nevoie să pescuiască pentru a supraviețui. I-am răspuns: „Ați putea, dacă nu aveți nevoie să să pescuiți pentru a supraviețui – sper că aveți suficienți bani pentru a cumpăra pește – să veniți aici după ce vom cumpăra lacul și să meditați. Nu trebuie să și pescuiți”. Nu dorea să mediteze! Apoi a început să se plângă că iepurii îi mănâncă varza, așa că a trebuit să pună tot felul de chestii ce ucid iepuri, pentru a îi opri să-i mai mănânce varza. Această femeie nu reflectează niciodată și cu privire la nimic. Le poartă pică iepurilor pentru varză, însă poate foarte bine să își cumpere varza. Iepurii nu pot face asta. Ei trebuie să se descurce mâncând varza altora. Femeia însă, nu și-a deschis niciodată mintea înspre natura lucrurilor, înspre ce e cu adevărat bun și binevoitor. Nu spun că era o persoană crudă și fără inimă, doar o femeie ignorantă de clasă mijlocie care nu a reflectat asupra naturii și nu a realizat cum este Dhamma. Așa că ea crede că varza este acolo pentru ea și nu pentru iepuri, iar peștii sunt acolo pentru ca ea să aibă parte de o duminică pașnică, torturându-i.

Acum, această abilitate de a reflecta și de a observa este ceea ce Buddha desemna în învățăturile lui ca fiind eliberarea de urmarea orbească a obișnuințelor și convențiilor. Este un mod de a elibera ființa din iluzia condiției senzoriale prin reflecție înțeleaptă asupra adevăratei naturi a lucrurilor. Începem prin a ne observa pe noi înșine, dorința pentru ceva, sau aversiunea, lenea sau stupizenia minții. Nu alegem sau încercăm să creăm condiții plăcute pentru propria noastră delectare, ci suntem întotdeauna dispuși să îndurăm condiții neplăcute sau mizerabile, pentru a putea să le înțelegem ca fiind doar ceea ce sunt, iar mai apoi să le putem abandona. Începem să ne eliberăm de tendința de a fugi de ceea ce nu ne place. Totodată începem să devenim mai atenți la felul în care trăim. Odată ce ai văzut despre ce e vorba, chiar îți dorești să fii foarte foarte grijuliu cu privire la ce faci și spui. Poți să nu îți mai dorești să trăiești pe spinarea altor creaturi. Să simți că viața ta nu este mai importantă decât a altora; să începi să simți libertatea și ușurința ce se găsește în acea armonie cu natura, în loc să simți apăsarea ce vine din exploatarea ei pentru propriul profit. Când îți deschizi mintea către adevăr, îți dai seama că nu ai nimic de ce să te temi. Tot ce apare dispare, tot ce se naște moare și este lipsit de sine – așa că sentimentul nostru de ființă captivă în această identitate, cu acest corp uman, se evaporă. Nu ne vedem pe noi înșine ca ceva izolat, alienat, în totalitate pierdut în acest univers misterios și înfricoșător. Nu ne mai simțim copleșiți de el, încercând să identificăm o mică părticică de care să ne agățăm și în care să ne simțim în siguranță, pentru că ne-am împăcat cu universul. Atunci, înseamnă că ne-am contopit cu adevărul.

Corespondență

Personal, nu sunt interesat de studiul comparat al religilor, nu îi văd utilitatea practică și nu caut să intru în dezbateri contradictorii cu oameni de alte credințe decât mine. Ocazional, se întâmplă să port corespondențe cu persoane interesate de buddhism dar care aparțin altor confesiuni sau filozofii și la fel ca și în cazul de față, fără voia mea sunt antrenat în astfel de comparații. Cele ce urmează sunt răspunsurile mele la întrebările ce mi-au fost adresate de un creștin ce afirmă că are o mare simpatie pentru buddhism.

„Până la urmă m-am hotărât sa fac un efort suplimentar și să răspund mai în detaliu la întrebările formulate de dumneavoastră, și să le păstrez pe blogul meu personal, în ideea că ar putea folosi și altor persoane cu un oarecare interes pentru buddhism, în special celor educați într-o societatea creștină care se identifică într-o mai mică sau mai mare măsură ca practicanți ai acestei religii.

Voi încerca sa răspund atât în mod direct, dar și în mod indirect, întrucât clarificarea anumitor aspecte asupra perspectivei buddhiste se răsfrânge și asupra altor teme ce vă interesează.

Mai întâi referitor la faptul daca un sfânt creștin poate atinge vreunul din fructele realizărilor buddhiste, să zicem primul dintre ele „sotapanna”.

Un sfânt creștin este o persoană care a cultivat calități superioare omului de rând, animat de credința și standardele înalte de conduită prescrise de morala creștină. Este o persoană altruistă, care pune pe primul loc interesele „aproapelui” și care de multe ori poate înfăptui lucruri inexplicabile prin prisma cunoștințelor științifice actuale. Fără îndoială un sfânt creștin este o persoană demnă de respect, admirație, de ce nu, chiar de venerație și nu e de mirare că în lumea creștină astfel de oameni sunt venerați. Orice persoană care trăiește virtuos, altruist este demnă de respect, este un model de urmat, indiferent de confesiunea religioasă.

Dv. ați afirmat că ce altceva este dăruirea și altruismul unei astfel de persoane, dacă nu o manifestare a conceptului buddhist „anatta” – absența sinelui. Conform doctrinei buddhiste, anatta este o caracteristică ce e prezentă în toate lucrurile „Sabbe dhamma anatta”. Această afirmație a lui Buddha este cu totul altceva decât altruism și sacrificiu de sine. Înseamnă nu doar că în om nu există un principiu etern, imuabil, un suflet, ci că un asemenea principiu nu există în nimic din tot ce există, că în cele din urmă totul este o iluzie. Sinele nu există în alt fel decât ca o realitate psihologică, facând parte dintr-o lume relativă. Buddhaghosa a ilustrat foarte expresiv această lucru afirmând că există CALEA dar nu există NIMENI care să calce pe cale. Deci în concluzie, tot ceea ce percepem noi ca fiind real și palpabil, în sens ultim nu este mai mult decât un miraj. Chiar și o persoană virtuoasă, chiar Buddha însuși, nu a fost mai mult decât atât. Dacă am reuși să pășim dincolo de iluzie am constata că nu existăm ca indivizi, că nu am existat niciodată, că dincolo de cele 5 agregate nu există o persoană, un agent, un suflet.

Un sotapanna este acela care a văzut aceste lucruri, care a văzut Cele Patru Nobile Adevăruri (Dhamma). De aceea despre el se spune că are încredere confirmată în învățăturile lui Buddha. Dacă un sfânt creștin vede asta, atunci cu siguranță este un sotapanna. Însă din câte mi se pare mie anatta nu prea se împacă cu conceptele creștine. Dacă „Sabbe Dhamma anatta” atunci unde poți găsi loc pentru Dumnezeu și sufletul omului care merge să petreacă eternitatea lângă Dumnezei sau despărțit de El pentru eternitate? și dacă a penetrat al doilea Nobil Adevăr, al originii suferinței, și al patrulea Nobil Adevăr, acela al Căii ce duce la încetarea suferinței, cum ar mai putea el să ceară de la Dumnezeu să îl ferească de suferință sau să îl vindece de ea?

Unii ar putea obiecta că nu am comparat scopul ultim al practicii creștine, acela de a ajunge în prezența lui Dumnezeu cu scopul ultim al practicii buddhiste, acela de a atinge Nibbana. Putem oare echivala pe Dumnezeul creștin cu Nibbana. Nibbana este situată dincolo de realitatea condiționată în care trăim noi și nu ne este accesibilă decât odată cu transcenderea iluziei. Nibbana nu răspunde rugăciunilor și nici nu intervine pentru a schimba felul în care curg lucrurile în Samsara. Dacă Dumenzeu ar fi denumirea creștină pentru Nibbana ar fi un zeu care nu ar face nimic. Un astfel de zeu, lipsit de voință, care nu își manifestă prezența în nici un fel, care nu ascultă și nu răspunde la rugăciuni, ar fi unul lipsit de relevanță. Deci, o astfel de paralelă este nepotrivită.

În concluzie, un sfânt creștin este cu siguranță o prezență benefică în lume, demnă de respect și apreciere. Nu văd de ce trebuie musai să îl facem sotapanna fără voia lui. Așa cum v-am mai spus, aceste paralele pe care dv. le faceți între creștinism și buddhism sunt posibile numai prin deformarea fie a doctrinei buddhiste, fie a celei creștine. Și ce rost are să facem asta?

Cu siguranță îmi veți reproșa că nu am „explicat” capacitățile acestor oameni de înfăptui vindecări miraculoase. De-a lungul timpului au fost multe lucruri pe care oamenii nu au putut să le explice. Desigur, ființa umană are resurse pe care nu știe să le folosească. Ocazional apar indivizi care într-un fel sau altul, voit sau accidental, reușesc să acceseze astfel de resurse și să facă lucruri pe care semenii lor nu le pot explica și înțelege pe de-a-ntregul. Consider că astfel de lucruri nu dovedesc existența divinității mai mult decât în zorii umanității fulgerele și trăsnetele dovedeau furia zeilor. Despre Buddha și discipolii săi se spune că aveau capacitatea de a înfăptui tot felul de lucruri miraculoase, însă Buddha a interzis discipolilor să facă astfel de demonstrații și dintre toate aceste miracole, singurul pe care îl aprecia și îl lăuda era „miracolul” învățării: capacitatea de a îi face pe oameni să pătrundă Cele Patru Nobile Adevăruri. Ați mai menționat într-unul din emailuri despre lumina de la Sântul Mormânt, ca dovadă a existenței lui Dumnezeu și a supremației credinței ortodoxe. Presupunând că această lumină nu are o cauză artificială, nu văd cum ar putea ea dovedi existența lui Dumnezeu. „Lumina de la Ierusalim este un fenomen natural. Ierusalimul este „capitala” creștinismului, deci Dumnezeu există” nu mi se pare un silogism valid. Apoi v-aș întreba, ați fost dv. acolo și ați văzut că este o lumina naturală. A fost cercetat fenomenul de către un grup de oameni obiectivi, să zicem un grup de fizicieni, sau este doar un argument al cărui putere de convingere rezidă tocmai în credința în Dumnezeu. Personal nu cunosc fenomenul, nu am auzit nimic despre asta, dar știu din cazuri similare că atunci când e în joc un argument de natură religioasă investigarea obiectivă nu prea este încurajată. Nu demult în Nepal a fost semnalată prezența unui copil care medita încontinuu fără a mânca sau bea apă (era numit Buddha Boy). O echipă (BBC parcă) s-a dus acolo cu intenția de a face un documentar obiectiv, însă copilul era extrem de bine păzit de către membrii familiei și săteni, de garduri de sârmă ghimpată, astfel că a fost imposibil să se apropie prea mult. Mă îndoiesc că la Sfântul Mormânt poate oricine să intre și să caute sursa luminii ce apare în acea noapte a anului. Oamenii pot recurge la multe lucruri și argumente când e vorba de a își apăra/afirma credința. S-au făcut multe lucruri mai grave în numele „dreptei credințe” decât o scamatorie cu lumini, cu giulgiuri, cu copii meditând. Fără credință oamenii rămân fără consolare în condițiile în care nu au îndrăzneala de a înfrunta realitatea, de aceea sunt dispuși să facă sau să accepte orice argument pentru a nu o pierde. Nu cred ca există mulți creștini care să aibă curajul să pună la îndoială realitatea pildelor din biblie sau din viețile sfinților.

La polul opus, buddhismul invită la investigare „ehipassiko”. Credința are un rol foarte important și în buddhism însă este vorba mai mult de încrede decât de credință oarbă, necondiționată. Până să guști tu însuți din realitatea acestor învățături, este nevoie să crezi în eficiența lor, astfel nu o sa practici suficient de energic. Asta nu te împiedică însă să fi rațional și nu înseamnă că nu poți pune la îndoială realitatea unei povestiri din Canonul Pali, dintr-o carte sau ce iți spune un călugăr. Altfel ar însemna să iei ad-literam toate poveștile Jataka spre exemplu, ceea ce cred că un om întreg la minte din zilele noastre nu ar face.

În nici un caz nu vreau să sugerez că credința în Dumnezeu ar fi un lucru ridicol sau inutil. Faptul că această credință are puterea să sporească calitățile credincioșilor și să împiedice dezvoltarea defectelor nu e un lucru de neglijat și vorbește de la sine. Problema apare atunci când credința îți „cere” să ucizi, să distrugi, să discriminezi, să insulți. Însă nici fervoarea credincioșilor, nici calitățile lor nu dovedesc existența lui Dumnezeu.

Din punctul meu (personal) de vedere, existența sau inexistența lui Dumnezeu este o problemă lipsită de relevanță practică atâta timp cât cauza și rezolvarea problemei suferinței se află în mine însumi și consider că niciuna dintre ele nu atârnă de ceva aflat în exteriorul meu. Majoritatea conaționalilor mei au față de ceea ce ei consideră a fi „Dumnezeu” o teamă reverențioasă și nu ar îndrăzni să pună la îndoială realitatea lui de frică ca nu care cumva ei, cei dragi lor, averea și agoniseala lor să le fie spulberate. Cred că vorbele „te bate Dumnezeu dacă…” sunt foarte des auzite pe la noi. Ca buddhist, eu nu am nici un dubiu că „tot ce este al meu, tot ce îmi este drag și plăcut, într-o zi nu va mai fi așa, într-o zi de toate astea voi fi despărțit”. Acesta este motivul pentru care nu v-am răspuns la unele întrebări care în mintea mea nu au produs nici un ecou.

Cred că o diferență fundamentală între buddhism și creștinism, care face aceste două religii/filozofii/modele de viață ireconciliabile este faptul că una caută rezolvarea problemei suferințe în interiorul omului, iar cealaltă în exterior, la forța, mila, voința divină. Anumite spiritualități de dată mai veche sau mai nouă, înțeleg că îl plasează pe Dumnezeu în interiorul omului, ca o modalitate de desăvârșire a „sinelui” însă cred că asta nu prea seamănă cu creștinismul – acesta din urmă fiind obiectul discuției noastre și nu altul.

Haideți, în cele ce urmează să vedem, din perspectivă buddhistă, cum experimentăm noi realitatea.

Lanțul apariției dependente – paticcasamuppada este una dintre cele mai importante învățături în buddhism, o adevărată „cheie de boltă” a doctrinei buddhiste. Cele 12 verigi ce compun acest lanț sunt următoarele: IGNORANțA -> [condiționează] FABRICAȚIILE -> CONȘTIINțA -> „NAMA-RUPA” (fenomenele mentale și fizice) -> CELE 6 SIMȚURI INTERNE -> CONTACTUL -> SENZAȚIA -> DORINȚA -> AGĂȚAREA PĂTIMAȘĂ -> DEVENIREA -> NAȘTEREA -> BĂTRÂNEȚEA ȘI MOARTEA cu toată suferința ce decurge din asta. Fiecare dintre aceste 12 elemente cuprinde mai multe aspecte și fenomene de aceea ar dura extrem de mult să încerc să explic fiecare termen în parte și relația dintre ele, data fiind complexitatea acestei teme, pe care nu mă pot lăuda că o stăpânesc în toate detaliile deocamdată. Poate că un material pe această temă va fi tradus în curând și îl veți putea citi pe site-ul ABTR. Până atunci, dacă doriți puteți căuta pe internet materiale în limba engleză (sau în alte limbi) ce tratează pe larg acest subiect. Explicația clasică arată cum ignoranța din viața anterioară condiționează viața prezentă și care la rândul ei va determina viața viitoare, perpetuând astfel suferința. Acest tipar, însă, se repetă și la scară mai mică, întreg ciclul fiind parcurs într-un interval de câteva fracțiuni de secundă.

Deci cum percepem noi realitatea? Presupunând că o persoană are organele simțurilor (veriga 5) sănătoase, atunci când unul din acestea, să zicem ochiul, întâlnește un obiect corespunzător acestui simț – un obiect vizibil, dacă conștiința asociată cu acest simț este prezentă apare contactul (veriga 6) rezultatul contactului este perceput ca plăcut, neplăcut sau indiferent și astfel apare senzația (veriga 7) la care răspundem dorindu-ne (veriga 8) obiecte senzoriale din aceeași categorie sau dorindu-ne să nu mai percepem astfel de obiecte. Din dorință, apare agățarea pătimașă (veriga 9), apoi devenirea (10) și nașterea (11) unei identități, pentru că ne identificăm cu ceea ce dorim, cu lucrurile de care ne agățăm și consideram că ele definesc cine, sau ce suntem. În buddhism, mintea este considerată a fi cel de-al 6-lea organ senzorial, iar gândurile, ideile, sentimentele sunt obiectele corespunzătoare acestuia, la fel cum formele vizibile sunt obiectele corespunzătoare simțului văzului. O filozofie, este o colecție de astfel de obiecte ce sunt cunoscute de organul senzorial minte. Un om devine (veriga 10) creștin sau buddhist, sau ateu, urmând exact același traseu descris în cadrul apariției dependente. Obiectele mentale intră în categoria fabricațiilor (veriga 2) și în categoria „Nama” din „Nama-rupa” (veriga 4) și ele sunt condiționate de ignoranță. Ignoranța în înțelesul ei buddhist înseamnă necunoașterea Celor 4 Adevăruri, necunoașterea adevăratei realități.

În concluzie, ceea ce devine un om, fie ca devine buddhist, creștin, musulman, ateu, este parte din problemă, nu rezolvarea ei. Ca să te eliberezi din acest lanț trebuie să îl distrugi, distrugându-i cauza primă, ignoranța, nu asumându-ți o nouă identitate. Desigur, unele identități sunt mai plăcute decât altele, mai utile din punct de vedere al țelului ultim decât altele. Dar rezolvarea definitivă a problemei se află dincolo de procesul devenirii.

Despre amicul dv. care a renunțat la vipassana și s-a făcut călugăr ortodox... ce pot să spun... Eu nu sunt expert în vipassana, dar din felul în care înțeleg eu această practică, scopul ei (acceptat cel puțin la nivel declarativ de toți practicanții) este acela de a vedea adevărata natură a lucrurilor. Asta însemnă, deci, să vezi Cele Patru Adevăruri Nobile, Cele trei caracteristici ale tuturor fenomenelor compuse: Dukkha, Anicca și Anatta și, în cele din urmă, Lanțul apariției dependente. Cineva care a practicat câțiva ani și apoi s-a făcut călugăr ortodox, fie nu a practicat vipassana, fie a fost un practicant lamentabil.

Așa cum spuneam într-un alt email, deși toți practicanții sunt de acord că vipassana înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt ele, să vezi adevărata lor natură, o parte dintre ei ajung să o considere ca fiind un fel de cură de dezintoxicare ce o ții din când în când, câte 10 zile, ca să mai arzi niște sankhare (această interpretare a termenului sankhara mi se pare una greșită, pentru că Buddha nu a menționat niciodată ca ele pot fi arse prin meditație; înțelesul buddhist al termenului poate fi găsit aici: http://www.dhammawiki.com/index.php?title=Sankhara ).

La anumite cursuri de vipassana se spune încă de la început că nu trebuie să te convertești la nimic, nu trebuie să îți schimbi religia. Probabil că această strategie își are rostul ei și intenția din spate este aceea de a nu îi îndepărta pe cei ce sunt puternic atașați de confesiunea lor, sau cei care au aversiune pentru religiile organizate. Și este adevărat, așa cum ziceam mai sus, doar să îți pui o altă etichetă nu te face mai liber, nu te aduce mai aproape de Adevăr, deci nu e musai să te convertești la o altă religie. Dar cred că ar trebui spus faptul că pentru a practica vipassana cu succes trebuie să renunți la vechile prejudecăți.

Există și alte practici inspirate din buddhism care produc rezultate benefice, cu toate astea, nu conduc neapărat la Nibbana, la Eliberarea definitivă. De ex. Mindfulness Based Cognitive Therapy (MBCT) este o astfel de metodă terapeutică http://en.wikipedia.org/wiki/Mindfulness-based_cognitive_therapy dezvoltată de psihologi moderni

În finalul răspunsului meu, cred că ar fi util de clarificat ce nu este buddhismul, ca să evităm discuții inutile și să ne putem concentra asupra celor utile. Scopul buddhismului nu este acela al „realizării sinelui” ci acela de a îl transcende. Nici nu este acela de a explica misterele universului, ci o cale de a părăsi definitiv această lume a suferinței, inconstanței și iluziei. Totodată, este o cale a renunțării, ori oamenii nu vor să renunțe nici măcar la prejudecățile lor, la condiționarea lor culturală, la tradițiile lor seculare, ori la obiceiurile și uzanțele lumii moderne. De aceea dincolo de granițele lui istorice (atât cât va mai dăinui și acolo) buddhismul nu va avea niciodată mulți adepți sincer dedicați practicii.

Nu știu dacă răspunsurile mele vă sunt pe plac, dacă considerați că felul în care văd eu buddhismul este corect sau dacă în continuare aveți aceeași simpatie și apreciere pentru învățăturile lui Buddha. Sper însă să le apreciați măcar ca un demers sincer și serios.

Cu respect și gânduri bune,

Ciprian”

Virtuțile lui Buddha - de Ven.Dr.K.Sri Dhammananda

Buddha a fost întruchiparea tuturor virtuților mărețe. În El s-a personificat cea mai înaltă moralitate (Sila), cea mai profundă concentrare (Samadhi) și înțelepciunea pătrunzătoare (Panna) – calități neîntrecute și fără de egal în istoria umanității. Aceste magnifice și nobile calități au fost menționate în scrierile sacre ce tratează discursurile lui Buddha.

Buddhiștii din toată lumea recită și contemplează în exercițiile lor devoționale zilnice aceste nouă calități sublime conținute în formula Pali. Cu toate că Buddha poseda și alte calități nobile, în această formulă sunt prezentate doar nouă. Nu ar fi în afara subiectului tratat să menționăm că în unele din celelalte școli buddhiste, discipolii au introdus diverși Buddhași făcând aluzie la unele dintre extraordinarele calități ale lui Buddha.

Oricum, indiferent de maniera în care a fost prezentat Buddha, este o realitate că toți acei Buddhași istorici ce au apărut în lume din când în când, de-a lungul timpului, erau înzestrați cu aceleași calități și aceeași iluminare. De aceea nu ar trebui să fie nici o diferență în felul în care ne arătăm respectul față de un anumit Buddha, dacă acesta este unul adevărat. Pentru același motiv, nu ar trebui să fie nici o discuție despre care Buddha este mai puternic sau superior.

Următoarele versuri în limba Pali, fac referire la nouă dintre virtuțile intrinseci ale lui Buddha, pe care discipolii buddhiști le recită când îi aduc omagiul:

„Itipi So Bhagava Araham Samma-Sambuddho Vijja-Carana-Sampanno Sugato Lokavidu Annutarro Purisa Damma-Sarathi Sattha Deva-Manussanam Buddho Bhagavathi. ”

Autenticitatea acestui pasaj este de necontestat, din moment ce își are originea în multe dintre textele importante din Tipitaka – canonul buddhist, regăsindu-se și între cele patruzeci de metode de Samatha Bhavana – meditația calmului, sub denumirea de Buddhanussati – meditația asupra virtuților lui Buddha.

O scurtă traducere a pasajului din Pali ar fi următoarea:

„Așa este, într-adevăr, [Cel Binecuvântat]: Araham – perfect și vrednic de omagii, Samma-Sambuddho – omniscient, Vijja-Carana-Sampanno – înzestrat cu viziune clară și conduită ireproșabilă, Sugato – desăvârșit în fapte și vorbire, Lokavidu – înțelept și cunoscător al lumii, Annutarro Purisa Damma-Sarathi – instructor fără de pereche a celor neîmblânziți, Sattha Deva-Manussanam – învățător al oamenilor și al zeilor, Buddho – cel iluminat ce arată calea către iluminare, Bhagavathi – binecuvântat.

1. Araham

Buddha este descris ca fiind un Arahat din cinci motive, și anume:

- a eliminat toate impuritățile *1;

- a depășit inamicii legați de eradicarea impurităților *2;

- a distrus spițele roții existenței *3;

- este vrednic de ofrande și omagii;

- nu ține nimic ascuns în caracterul și în învățăturile sale. *4

Buddha a fost cel mai măreț personaj din istoria umanității, cu o viață perfectă, infailibil, ireproșabil și fără de pată. La poalele arborelui Bodhi a cucerit tot răul și a atins cel mai înalt stadiu al sfințeniei. Atingând Nibbana, a pus capăt tuturor suferințelor. A fost Cel onorat de întreaga lume, vrednic de omagii în toate privințele. Învățăturile Lui nu conțin nici un secret misterios, ci sunt ca o carte deschisă care îi invită pe toți să vină și să vadă.

2. Samma-Sambuddho

Buddha a fost desemnat ca Samma-Sambuddho pentru că a înțeles existența lumii din perspectiva potrivită și pentru că a descoperit Cele Patru Nobile Adevăruri prin propria Sa înțelegere. Născut prinț, El a renunțat la lume și a trudit șase ani lungi căutând iluminarea. În această perioadă i-a abordat pe toți învățătorii renumiți ai acelor timpuri și a încercat toate metodele pe care aceștia i Le-au predat. Atingând realizări egale cu cele ale învățătorilor săi, tot nu și-a atins acel scop atât de greu de atins, al Iluminării. În cele din urmă, bazându-și căutările pe propria-i rațiune, croind o cale de mijloc și astfel îndepărtându-se de calea tradițională a credințelor și practicilor religioase legendare, a găsit soluția la problema universală a insatisfacției, a conflictului și a dezamăgirii (Dukkha). El a descoperit legea cauzei și efectului pe care a evaluat-o ca fiind realitatea lumii și astfel a devenit Supremul Iluminat.

3. Vijja-Carana-Sampanno

Termenul „Vijja-Carana-Sampanno” înseamnă că Buddha a fost înzestrat cu viziune clară, perfectă și un comportament impecabil. Aceasta presupune două aspecte semnificative așa cum sunt ele indicate în tripla înțelegere *5 și în octupla înțelepciune *6. Tripla înțelegere cuprinde următoarele:

În primul rând, Buddha era capabil să își amintească viețile anterioare și să urmărească firul existenței sale precum și a altora.

În al doilea rând, pe lângă faptul că își amintea viețile trecute, avea capacitatea unică de a cunoaște viitorul și de a vizualiza întregul univers într-un singur moment.

În al treilea rând, el avea cunoașterea penetrantă, profundă, a arhaților.

Octupla înțelepciune spune că Buddha avea darul unic al cunoașterii intuitive, puterea de a înfăptui lucruri supranaturale, urechea divină, puterea de a citi gândurile altora, diverse alte puteri psihice, abilitatea de a își aduce aminte viețile anterioare, ochiul divin și rafinata cunoaștere ce aparține unei vieți dedicate sfintei serenități.

În ceea ce privește cuvântul „Carana” sau comportament ireproșabil, acest aspect este divizat în cincisprezece categorii diferite sau tipuri de virtuți ce sunt pe deplin impregnate într-un Buddha. Aceste virtuți suplimentare sunt clasificate ca: înfrânare în vorbă și faptă, înfrânare în absorbția efectelor simțurilor, moderație în consumul de alimente, evitarea dormitului excesiv, menținerea unei viziuni religioase clare precum cristalul, dobândirea sentimentului de rușine legat de comiterea faptelor rele, dobândirea fricii legată de comiterea faptelor rele, setea de cunoaștere, energia, atenția și înțelegerea celor patru cursuri aparținând sferei materiale *7.

Panna și Karuna sunt înțelese ca înțelepciune și compasiune, ambele fiind calități de bază gemene, Karuna fiind cea care l-a pus în slujba omenirii. El a realizat prin propria înțelepciune ce este bun și ce nu este bun pentru toate ființele, iar prin compasiunea sa și-a condus discipolii la adăpost de rău și suferință. Marile virtuți ale lui Buddha au făcut posibil ca el să reverse asupra fraților săi cea mai înaltă învățătură, producătoare de calități veritabile în toate ființele.

4. Sugato

Buddha era de asemenea desemnat cu acest epitet ce înseamnă că metoda Sa este bună, destinația este excelentă, iar cuvintele și mijloacele folosite pentru a arăta această cale sunt inofensive și fără de cusur. Calea lui Buddha pentru atingerea beatitudinii este corectă și pură, fără meandre, directă și sigură.

Cuvintele Lui sunt sublime și infailibile. Mulți istorici cunoscuți și oameni de știință de renume au afirmat că singura învățătură religioasă ce a rămas necontestată de știință și de liber-cugetători este învățătura lui Buddha.

5. Lokavidu

Termenul Lokavidu este folosit cu referire la Buddha, ca fiind acela ce are o cunoaștere extrem de rafinată a lumii. Maestrul a experimentat, a trăit și penetrat în toate aspectele viața lumească, viața fizică și cea spirituală. El a fost primul care a observat că există mii de alte sisteme de lumi în univers. A fost primul care a afirmat că lumea nu este altceva decât concepte. Conform cuvintelor Lui, este inutil să speculăm cu privire la originea și sfârșitul lumii sau al universului. În înțelegerea Sa originea lumii, încetarea și calea către încetarea ei pot fi găsite în acest corp de-un stânjen, în ființa umană cu percepția și conștiința ei.

6. Anuttaro Purisa-Damma-Sarathi

Anuttaro înseamnă fără de pereche, neîntrecut. Purisa-damma se referă la cei către care darul Dhammei urmează să fie făcut, iar Sarathi înseamnă lider. Acești trei termeni împreună desemnează un lider incomparabil, capabil să îi aducă pe cei nestăpâniți pe calea dreptății. Printre cei ce au fost convinși să urmeze calea Dhammei și să renunțe la rău au fost ucigași notorii ca Angulimala, Alavaka și Nalagiri, sute de hoți, canibali și recalcitranți precum Saccake. Toți aceștia au fost aduși în turma Dhammei și chiar unii au atins sfințenia în aceeași viață. Chiar și Devadatta *8, inamicul lui Buddha a fost reabilitat prin marea compasiune a acestuia.

7. Sattha Deva-Manussanam

Traducerea acestui termen este aceea că Buddha a fost un învățător al ființelor deva și al oamenilor. Trebuie avut în vedere faptul că ființele deva în acest context sunt privite ca ființe care, prin puterea karmei lor bune, au evoluat dincolo de stadiul uman ce nu este privit ca cel mai de sus stadiu al evoluției biologice. În context buddhist, ființele deva nu au nimic de a face cu miturile religioase antice tradiționale. Buddha a fost un învățător remarcabil, flexibil și capabil de a crea diverse tehnici, potrivite calibrelor și mentalităților diferite ale ființelor deva și ale oamenilor. El a instruit pe toată lumea să trăiască un mod de viață corect. Într-adevăr, a fost un învățător universal.

8. Buddho

Acest epitet, Buddho, pare a fi o repetiție a celui de-al doilea din această categorie, însă are propriile lui particularități. Buddho înseamnă că Maestrul, fiind omniscient, poseda puteri extraordinare prin care era capabil să îi convingă pe ceilalți de marea Sa descoperire, prin excelenta Sa artă de a preda altora Dhamma. Tehnicile lui erau neegalate de nici un alt învățător. Termenul Buddho are și un înțeles secundar, acela de „Trezit”, în contrast cu starea firească a omului de rând, care se află într-o perpetuă stare de amorțire. Buddha a fost primul ce S-a trezit, scuturându-se din amorțire. Ulterior, El i-a convins și pe alții să stea treji și să evite starea letargică a somnului sau amorțirii samsarice.

9. Bhagava

Dintre toți termenii folosiți pentru a îl descrie pe Buddha, cuvintele „Buddho” și „Bhagava”, folosite separat sau împreună ca „Buddho Bhagava” - însemnând „Cel Binecuvântat” sunt cele mai populare și mai des folosite.

Meritând venerație și evlavie, numele Său este binecuvântat. Cuvântul „Bhagava” avea mai multe înțelesuri. Așa cum sugerează unii comentatori, Buddha era denumit „Bhagava” sau „Cel Binecuvântat” întrucât era cel mai fericit și mai norocos dintre oameni, pentru faptul de a fi reușit să biruie toate relele, pentru că a expus cea mai înaltă Dhamma și pentru că era înzestrat cu puteri și capacități intelectuale supraomenești.

Aceste nouă mărețe calități ale lui Buddha pot servi ca un subiect de meditație dacă variatele interpretări ale fiecărui termen sunt cercetate cu atenție, iar sensul lor, scopul și esența sunt cuprinse și absorbite. Simpla rostire a pasajului, fără o prealabilă înțelegere completă nu poate fi considerată a avea vreo eficacitate nici măcar ca gest devoțional. Cea mai bună metodă ar fi aceea de a îl recita în mod repetat înțelegând în același timp pe deplin semnificația afirmațiilor. Făcând asta, de asemenea, practicantul trebuie să se concentreze asupra calităților enumerate percepându-le ca virtuți reale ce ar trebui să fie cultivate de către toți discipolii lui Buddha.

Originalul poate fi citit la această adresă

http://www.what-buddha-taught.net/Books6/Dhammananda_Great_Virtues_of_the_Buddha.pdf

                                                                                   

1. Pentru că este la adăpost (araka) de impurități, pentru că a șters orice urmă a lor cu ajutorul Nobilei Căi. Fiind în acest fel la adăpost, El este perfect (arahanta) – Visuddhimagga VII.5 (n.t.)
2. și acești inamici (ari), aceste impurități, sunt distruse (hata) de Nobila Cale. Pentru că acești inamici sunt astfel distruși, și din acest motiv El este de perfect (arahanta) – Visuddhimagga VII.6 (n.t.)
3. Acum, această roată a ciclului de renașteri, cu butucul ei făcut din ignoranță, cu spițele din formațiuni meritoase sau nu, cu obada din bătrânețe și moarte și care străpunsă fiind de către osia făcută din cauza ce stă la baza tuturor plăgilor, este legată de căruța triplei deveniri și se învârte prin timp fără să fi avut vreun început. Toate spițele (ara) roții au fost distruse (hata) de către El pe locul în care a atins Iluminarea, stând ferm cu picioarele de energie pe fundamentul virtuții, mânuind cu mâna încrederii securea ce distruge kamma. Pentru că spițele roții au fost astfel distruse, El este de perfect (arahanta) – Visuddhimagga VII.7 (n.t.)
4. și nu este ca acei neghiobi ai lumii care își laudă inteligența dar cu toate astea săvârșesc rele, dar în secret, de frică să nu capete o reputație proastă. Pentru absența răului săvârșit pe ascuns (rahabhava) el este perfect –Visuddhimagga VII.7 (n.t.).
5. Majjhima Nikaya, sutta nr. 4 – Bhayabherava Sutta 27 – 33 (n.t.)
6. Digha Nikaya, sutta nr. 3 – Ambattha Sutta 2.2 (n.t.)
7. În textul original (în limba engleză), Ven. Dr. K. Sri Dhammananda a folosit „four trends pertaining to the material sphere”, pasaj ce poate părea destul de ambiguu, însă articolul său pare să fie fundamentat pe lucrarea clasicului comentator Buddhaghosa, Visuddhimagga, unde la sfârșitul enumerării celor 15 lucruri ce alcătuiesc comportamentul virtuos Carana, se găsesc primele 4 jhana, astfel că putem concluziona fără șovăială că și autorul se referea la cele patru absorbții meditative materiale.
8. Devadatta (Cel dăruit de Zeu) era verișorul lui Buddha. Când acesta din urmă s-a întors pentru prima dată după Iluminare în Kapilavatthu, câțiva tineri din clanulul Sakya, printre care și Devadatta s-au ordinat ca discipoli ai lui Buddha. Pentru câțiva ani Devadatta s-a dovedit a fi un călugăr diligent și în câteva locuri în Tipitaka este lăudat pentru asta. Treptat, a început însă să aprecieze că Buddha se îndepărta prea mult de practicile ascetice tradiționale și un număr considerabil de călugări făceau aprecieri similare. Confruntând-ul pe Buddha în această privință, Devadatta a insistat ca anumite practici să fie făcute obligatorii pentru toți călugării (să fie obligatoriu ca aceștia să trăiască doar în pădure, să nu accepte niciodată invitații la masă din partea devoților și să mănânce doar mâncare adunată din cerșit, să poarte doar robe făcute din zdrențe, să trăiască doar sub cerul liber și nu în mănăstiri, iar vegetarianismul să fie obligatoriu). Propunerile lui Devadatta nu au fost acceptate, drept urmare, acesta și susținătorii lui s-au separat de Buddha și discipolii săi. Vinaya merge până acolo încât afirmă că Devadatta a încercat chiar să îl ucidă pe Buddha de două ori, însă despre asta nu se poate spune cu siguranță dacă este adevărat sau nu. Nu mai există alte informații despre Devadatta în Tipitaka însăși, dar tradiția spune că în cele din urmă discipolii lui l-au abandonat și s-au întors la Buddha. Sursa: http://www.buddhisma2z.com/content.php?id=98 (n.t.)

Satipatthana şi desenele animate

Biroul în care muncesc e aproape neschimbat de la o zi la alta. Mai apare, câte o hârtie, mai dispare câte una, mai schimb locul unei căni, al unui creion... nimic semnificativ. Şi pentru că geamul încăperii dă înspre curtea interioară a clădirii, stau tot timpul cu jaluzelele trase. Oricum acoperişul de plexiglas ce acoperă curtea nu lasă să treacă prea multă lumină, astfel încât chiar şi fără jaluzele, tot ar trebui să aprind neonul. Deci, până şi lumina e aceeaşi în fiecare zi, fie vară, fie iarnă, fie înnorat sau senin, zi sau noapte. În acest birou petrec cel puţin 8 ore, de luni până vineri – o perioadă deloc neglijabilă din viaţa mea. Câteodată aceste ore trec greu: sunt plictisit, munca îmi pare anostă, mă simt lipist de vlagă şi aş prefera să mă aflu în cu totul alt loc. Alte dăţi sunt vesel, am o atitudine pozitivă, spor la muncă şi cele 8 ore zboară. Şi într-una şi în cealaltă zi, biroul meu e la fel. Ceea ce face diferenţa e realitatea mea interioară. Dar cum se naşte ea?
Poi de exemplu mă gândeam azi că că trebuie să depun până la sfârşitul lunii martie o declaraţie la finanţe. Nu îmi place să fac treburi dintr-astea. În general opun o uşoară rezistenţă la lucrurile noi şi ori de câte ori am de făcut câte o „treabă” ca asta sunt puţin indispus. Gândindu-mă la sarcina respectivă am început să analizez şi alte detalii la fel de neatractive: trebuie să vorbesc cu un contabil, trebuie să merg la bancă, apoi undeva la un ghişeu va trebui să las o hârtie care deocamdată nici nu ştiu cum arată, şi nici ce trebuie să conţină. Reflectând în mod repetat în acest mod, am început să simt apăsarea neplăcută a acestei sarcini, ceea ce în final mi-a alterat semnificativ buna-dispoziţie. Această indispoziţie nu are o cauză în exteriorul meu. Stau exact în acelaşi loc, înconjurat de aceleaşi lucruri ca şi în alte zile în care am fost mai bine-dispus. Deci diferenţa o face povestea pe care mi-o spun despre mine, despre alţii, despre lume.
Nu cred că are vreun rost să mai insist asupra subiectivităţii acesteia. Mintea este obişnuită să spună astfel de poveşti încontinuu. O poveste despre cine sunt, una despre ce am făcut, despre ce fac în prezent, întotdeauna mintea spune ce e realitatea, ca atunci când asculţi la radio comentariul unul meci de fotbal.
Când am reuşit pentru prima dată să opresc aceste comentarii, când am avut primul moment de claritate, am descoperit un spaţiu vast, în care orice comentarii sunt de prisos. Am început să caut această experienţă şi după ce am reuşit să obţin în mod repetat astfel de momente scurte de „prezenţă pură”, de claritate, ceva s-a schimbat ireversibil în mine. A urmat o perioadă de panică, pentru că am simţit că s-a produs o ruptură în identitatea mea. Toate lucrurile cu care mă identificasem până atunci mi se păreau ireale, lipsite de consistenţă, ca un desen animat. Îmi era frică că încep să dezvolt o afecţiune de natură psihiatrică. Eram atât de speriat încât mă gândeam să renunţ la meditaţie, la studiul buddhismului, însă ceea ce făcusem înainte, ceea ce îmi dorisem, felul în care mă raportasem la realitate mi se părea atât de stupid încât îmi era cu neputinţă să mă întorc la vechiul meu fel de a fi. E ca şi atunci când descoperi că Moş Crăciun e tata cu un palton întors pe dos şi o barbă din vată. Chiar dacă nu îţi place realitatea nu mai poţi să revii la credinţa copilărească de dinainte.
Aşa că, neavând de ales, am continuat de atunci drumul ăsta. Deşi oferă satisfacţii nebănuite, nu e un drum uşor de urmat şi mai dau uneori prin şanţuri, dar nu există pentru mine nimic altceva mai bun de făcut.
Cum obţinem însă aceste momente de claritate?
Trebuie să ancorăm mintea de ceva solid, ca să nu poată să o ia pe arătură. Aici intervin cele patru cadre de referinţă predate de Buddha în Satipatthana sutta http://theravada.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11:dn-22-mahasatipatthana-sutta-cele-patru-cadre-de-referin&catid=8:dihga-nikaya&Itemid=5. Primul şi cel mai eficient pentru începători este corpul, senzaţiile fizice din corp, respiraţia, postura corpului, realitatea compoziţiei lui... Aceste lucruri ţin mintea ancorată în „aici și acum” şi pot să o oprească să mai suprapună alte „realităţi”, alte comentarii. În acest mod ne oprim şi putem vedea lucrurile aşa cum sunt ele. E un alt mod de cunoaştere decât cel al deducției logice, al raționamentului. La fel ca atunci când îți e foame. Știi asta fără să fie nevoie de vreun silogism. Dacă am reuși să rămânem suficient în acest spaţiu al clarităţii în care orice filozofie sau dogmă este inutilă am putea înţelege Adevărul. Nu trebuie şi probabil e imposibil să îl citim undeva.
Dincolo de aparenţa dogmatică, buddhismul – în esenţa lui – este o metodă care pusă în aplicare creează accesul către o altă modalitate de cunoaştere. Sigur, dacă nu o practici, poţi să faci din ea un subiect de polemică, o altă filozofie cu nimic mai bună sau mai rea decât altele. Însă în acest caz, ai deturnat-o de la scopul cu are a fost oferită.
Atunci când e practicată consecvent şi corect, meditaţia aduce beneficii imense. Obiceiul de a observa felul în care mintea creează realitatea ne ajută să ne distanţăm suficient de desenul animat, încât fericirea noastră să nu mai depindă de el. Aici îşi spune cuvântul practicarea celorlalte 3 cadre de referinţă din Satipatthana sutta, cu ajutorul cărora ne obişnuim să conştientizăm faptul ca o senzaţie plăcută, neplăcută sau neplăcută e doar o senzaţie, că un gând e doar un gând, o dorinţă doar o dorinţă, că toate sunt trecătoare, schimbătoare, inconstante, nesatisfăcătoare şi putem alege să nu ne identificăm cu ele şi să nu le lăsăm să ne controleze viaţa.
Când vrem să medităm însă, trebuie să avem grijă, căci probabil mintea va începe să ne spună o poveste despre ce facem noi, despre ce este meditaţia, ce efecte produce... şi în loc să vedem realitatea vom vedea doar un alt desen animat ce ne este oferit ca surogat al realităţii.