În limba engleză (limba în care a fost scrisă cartea n.t.) cuvântul „love” (a iubi, a place - în romană n.t.) se referă la ceva ce îmi place. De exemplu „iubesc mâncărurile cu orez”, „iubesc fructele dulci de mango”. Ceea ce intenţionăm să spunem este faptul că aceste lucruri ne plac. A place înseamnă a te ataşa de ceva, precum mâncarea preferată pe care ne face plăcere să o mâncăm. Însă nu o iubim. Metta înseamnă să îţi iubeşti duşmanul, nu înseamnă să îl placi. Dacă cineva vrea să te ucidă şi tu spui „Îmi place de el”, este stupid. Însă putem să îl iubim, asta însemnând că ne abţinem de la a avea gânduri neplăcute şi răzbunătoare în privinţa lui, de la orice dorinţă de a îl răni sau anihila. Chiar dacă duşmanii tăi nu îţi plac şi crezi despre ei că sunt nişte nemernici mizerabili, cu toate acestea poţi să fi blând, generos şi binevoitor cu ei. Dacă un beţivan ar intra în această încăpere şi ar fi murdar, degustător, urât şi infect, într-o atare măsură încât nu ai putea găsi nimic atrăgător în el – să spui „Îmi place acest om” ar fi ridicol. Însă este posibil să îl iubeşti, să nu îi fi ostil, să nu reacţionezi la aspectele lui neplăcute. Asta e ceea ce noi numim mettā .
Câteodată sunt lucruri ce nu ne plac la noi înşine, însă mettā înseamnă să nu lăsăm purtaţi de gândurile, atitudinile, problemele noastre, de gândurile şi sentimentele minţii. Aceasta devine o practică imediată a atenţiei conştiente. Să practici atenţia conştientă înseamnă să ai mettā faţă de frica din tine, faţă de furie şi gelozie. Mettā înseamnă să nu creezi probleme în jurul condiţiilor existente, să le permiţi să se stingă, să înceteze. De exemplu, atunci când frica apare în minte, poţi să ai mettā pentru frică – aceasta însemnând că nu acumulezi aversiune faţă de ea, ci îi accepţi prezenţa şi îi dai voie să înceteze. De asemenea, poţi să minimalizezi frica, recunoscând că este acelaşi fel de frică de care are parte fiecare, chiar şi animalele. Nu este nici frica mea, nici a altei persoane – e impersonală. Începem să avem compasiune pentru alte fiinţe atunci când, observându-ne propria viaţă, înţelegem suferinţa rezultată din reacţia faţă de frică – durerea, durerea fizică de a fi lovit, atunci când cineva te loveşte. Această durere este exact aceeaşi durere pe care o simte şi un câine atunci când este lovit, astfel că poţi să ai mettā pentru durere, adică bunătatea şi răbdarea unei stări de spirit lipsită de aversiune. Putem lucra cu mettā în noi înşine, cu toate problemele noastre emoţionale: gândeşti „Vreau să scap de această stare, e groaznică!”. Asta înseamnă cu nu ai deloc mettā pentru tine însuţi, nu-i aşa? Recunoaşteţi dorinţa de a vă debarasa. Nu cultivaţi stări de aversiune cu privire la condiţiile emoţionale existente. Nu trebuie să pretinzi că îţi aprobi defectele. Nu trebuie să spui „Îmi plac defectele mele”. Unii oameni sunt atât de naivi să spună „Defectele mele mă fac interesant. Sunt o persoană fascinantă datorită slăbiciunilor mele”. Mettā nu presupune că trebuie să te condiţionezi în aşa fel încât să crezi că îţi place ceva ce nu îţi place deloc, ci doar să nu te laşi dus de aversiune. E uşor să ai mettā pentru ceva ce îţi place – copii mici şi frumoşi, oameni arătoşi, plăcuţi şi manieraţi, căţeluşi, flori minunate – putem să simţim mettā pentru noi înşine atunci când ne simţim bine. „Sunt fericit acum cu mine însumi!”. Când lucrurile merg bine este uşor să simţi bunăvoinţă faţă de ceea ce este bun, drăguţ, frumos. În acest punct putem să ne rătăcim. Mettā nu este doar urări de bine, sentimente frumoase, gânduri înalte, ci e întotdeauna foarte practică.
Dacă eşti idealist şi urăşti pe cineva, atunci gândeşti „Nu ar trebui să urăsc pe nimeni. Buddhiştii ar trebui să aibă mettā pentru toate fiinţele vii. Ar trebui să iubesc pe toată lumea. Dacă aş fi un bun buddhist ar trebui să îmi placă toată lumea”. Toate astea vin dintr-un idealism deloc practic. Trebuie să ai mettā pentru aversiunea pe care o simţi, pentru meschinăria minţii, pentru gelozie şi invidie – adică coexistenţă paşnică, a nu crea noi probleme şi dificultăţi din acelea care apar în timpul vieţii, în trupurile şi în mintea noastră. În Londra, obişnuiam să mă supăr atunci când călătoream prin subteran. Uram staţiile oribile din subteran, cu groaznicele lor afişe publicitare şi mulţimile imense de oameni din trenurile acelea întunecoase şi groteşti, ce goneau zgomotoase prin tuneluri. Eram într-un deficit total de mettā (blândeţe răbdătoare). Aveam o stare generală de aversiune în privinţa lor. Apoi m-am hotărât ca practica mea în timp ce călătoresc prin subteranul Londrei să fie una a blândeţii – răbdătoare. În loc să am resentimente, a început să îmi placă. Am început să simt blândeţe pentru oamenii de acolo. Aversiunea şi atitudinea critică au dispărut în totalitate.
Când simţi aversiune faţă de cineva, poţi observa tendinţa de a adăuga: „A făcut asta şi asta. E o astfel de persoană şi nu ar trebui să fie aşa!” Iar atunci când cineva îţi place: „Poate să facă asta şi asta. E o persoană aşa de blândă şi bună!” Dacă atunci altcineva îţi spune „Această persoană este foarte rea!” te înfurii. Dacă urăşti pe cineva şi altcineva îl laudă, de asemenea te înfurii. Nu vrei să auzi cât de buni îţi sunt inamicii. Când eşti plin de ură nu poţi să îţi imaginezi cum ar putea o persoană pe care o deteşti să aibă astfel de virtuţi; chiar dacă are unele calităţi, nu reuşeşti să îţi aminteşti niciuna. Poţi să îţi aminteşti doar lucrurile rele. Când cineva îţi place, chiar şi defectele lor îţi par duioase – „mici imperfecţiuni inofensive”.
Deci, recunoaşte aceste lucruri în propria ta experienţă; observă forţa plăcutelor şi neplăcutelor tale. Blândeţea – răbdătoare, mettā, este un instrument foarte folositor şi eficient pentru a trata meschinăriile şi trivialităţile pe care mintea le construieşte în jurul experienţelor neplăcute. Mettā este de asemenea o metodă foarte utilă celor ce au o minte excesiv de discriminativă şi critică, celor ce găsesc defecte peste tot, fără a se uita la ei înşişi, ci doar în exteriorul lor.
Este foarte comun în prezent să te plângi de vreme sau de guvern. Aroganţa personală dă naştere acestor comentarii urâte la adresa tuturor lucrurilor. Ori, un alt exemplu, te apuci să vorbeşti despre cineva care nu este de faţă, să îl faci una cu pământul în mod inteligent şi obiectiv. Eşti atât de analitic încât ştii exact de ce are acea persoană nevoie, ce ar trebui să facă şi ceea ce nu ar trebui să facă, şi de ce este în starea în care este. E foarte impresionant să ai o minte atât de ascuţită şi critică, încât să ştii ceea ce alţii ar trebui şi nu ar trebui să facă. Şi îţi spui „Adevărul e că sunt cu mult mai bun decât ei”.
Nu trebuie să ignori defectele şi imperfecţiunile. Trebuie doar să trăieşti în mod paşnic alături de ele. Să nu pretinzi să fie altfel. Deci mettā, câteodată presupune să nu ţii seama de ceea ce este greşit în tine şi în ceilalţi – însă asta nu înseamnă că nu observi aceste lucruri, ci doar că nu mai dai naştere altor probleme în jurul lor. Opreşti astfel de tendinţe fiind blând şi răbdător – prin coexistenţă paşnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu