CE ESTE NIBBĀNA/NIRVĀṆA?

Dhammadāsa Bhikkhu nu ne-a uitat şi din ne-a trimis din nou un articol, transcrierea unei cuvântări ţinută pe data de 5 septembrie 2010 la World Buddhist University WBU, Bangkok, Thailand.

Subiecte tratate:
‣ O scurtă definiție pentru Nibbāna;
‣ Care este relația dintre Nibbāna, individ și ceilalți?
‣ Ce este Nibbāna parțială?
‣ Care este calea către Nibbāna?

Articolul (putin cam "tehnic" pentru incepatori) poate fi citit aici: http://idisk.mac.com/d_ignat-Public/Articole/Ce_este_Nirvana.pdf

mai multe articole aici:
http://web.me.com/d_ignat/Articole/articole.html

Viaţa lui Buddha - Documentar BBC

Pentru cei care nu l-au vazut deja, documentarul BBC Viaţa lui Buddha se găseşte tradus în limba Română pe "google videos". Nu ştiu exact cine l-a subtitrat în română însă îi adresez sincere mulţumiri.
Mulţi oameni, după o zi de muncă preferă să vadă un film decât să citeasca, aşa că pentru cei interesaţi de astfel de subiecte e bine că există şi documentare bine făcute. Pentru cei ce înţeleg limba engleză există multe surse sin care pot să îşi satisfacă nevoia de Dhamma, ca de exemplu următoarele canale de youtube:
Buddhist Society of Western Australia  Dhammatube   Begintosee (Bhante Vimalaramsi) Alliance for Bhikkhunis Ven. Yuttadhammo Bodhitv.com şi altele.
Vizionare plăcută!

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite (continuare)

Cu privire la articolul anterior, câteva precizări se impun a fi făcute. Aşa cum am arătat intenţia mea nu a fost aceea de a defăima şcolile Mahayana, ci de a împărtăşi felul în care eu, personal înţeleg anumite concepte buddhiste, conţinutul şi evoluţia lor. O părere este doar o părere şi ca toate lucrurile  şi părerile sunt schimbătoare (sabbe sankhara anicca) aşa că a face prea mult caz despre o părere înseamnă să ne agăţăm inutil de ceva efemer, ceea ce nu este deloc înţelept. Adevărul ultim (Dhamma) se află dincolo de aceste păreri efemere. Totuşi, pe calea către adevăr trebuie să pornim de la păreri. Doar descoperirea realităţii ultime risipeşte aceste păreri schimbătoare, însă până atunci trebuie să lucrăm cu ceea ce avem. Nu întâmplător primul element în Nobila Cale în Opt Părţi este Sammaditthi adică vederi, opinii corecte. Înţelegerea mea este că opiniile corecte nu se identifică de la început cu realitatea ultimă, nobila cale fiind un antrenament gradual, un proces dinamic, în care factorii componenţi se sprijină reciproc unii pe alţii, îndreptându-se treptat înspre perfecţiune, astfel că iniţial Sammaditthi înseamnă să te abţii de la a avea vederi, opinii greşite. Suttele sunt explicite în acest sens, prezentându-ne consecinţele nefaste ale adoptării vederilor nihiliste sau eternaliste ce se vehiculau şi acum 2500 de ani, la fel ca şi acum. În final, când toate elementele Căii au ajuns la maturitate, când antrenamentul a ajuns la final, toate instrumentele pot fi abandonate, studentul fiind ferm ancorat în Adevăr. Buddha compara disciplina pe care a predat-o cu o plută cu ajutorul căreia putem traversa râul învolburat al Samsarei, de pe malul pe care ne pândesc tot felul de pericole, înspre malul sigur al Eliberării. Şi oferindu-le spre reflecţie această comparaţie şi-a întrebat discipolii ce cred că ar trebui să facă un discipol după ce a traversat râul, să care pluta cu el gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, ar trebui să o duc cu mine” ori să o abandoneze gândind „această plută mi-a fost de mare ajutor, însă acum, că am trecut râul, ar fi bine să o leg la mal sau să o îngrop în nisip”. Este, cred, evident că odată ce am traversat râul Samsarei nu vom mai avea nici un motiv să ne agăţăm de opiniile şi vederile noastre. Aşa că vederile şi practicile diferitelor şcoli buddhiste, chiar dacă diferă între ele, servesc aceluiaşi scop – sunt plute de care să ne ţinem când traversăm râul învolburat al Samsarei. Religiile sunt vehicule, ceea ce contează este destinaţia.

Buddha, Dumnezeu, Bodhisattva, Nirvana, sunt pentru un om de rând, aşa ca noi, doar nişte concepte abstracte, nişte opinii ce variază în conţinut de la individ la individ, în funcţie de experienţa, educaţia şi cultura la care am fost expuşi. Atâta timp cât nu am experimentat ca realităţi în noi înşine aceste lucruri, vor rămâne doar nişte presupuneri.

În concluzie, a discuta contradictoriu pe marginea interpretărilor şi idealurilor diverselor tradiţii buddhiste şi nu numai, înseamnă a deturna aceste instrumente de la scopul pentru care ele există. Idealurile trebuie urmate şi instrumentele folosite.

Adepţi ai diferitelor tradiţii spirituale discută în contradictoriu, fiecare afirmând superioritatea căii sale. Ce cred eu că este esenţial este modul în care practicăm. Dacă prin modul nostru de practică creăm discordie, suferinţă pentru alţii sau pentru noi înşine, acea cale fie că nu este una bună, fie nu o practicăm corect. O cale de factură buddhistă, atunci când este practicată duce la bunăstare, armonie, compasiune, acceptare, pace şi înţelegere. Să nu uităm că în numele buddhismului nu s-a purtat nici un război, nu s-a vărsat nici o picătură de sânge.

Şcoli buddhiste diferite – idealuri diferite

Chiar dacă în România buddhismul este foarte slab reprezentat şi nu este un fenomen de amploare, problema pe care diferenţele dintre doctrinele considerate a aparţine familei buddhiste prezintă importanţă. În general aceste diferenţe aprind spiritele celor care abia l-au descoperit şi nu au apucat să îşi formeze o vedere de ansamblu asupra evoluţiei în timp şi spaţiu a buddhismului.

Cea mai semnificativă dintre ele şi care cu siguranţă dă naştere la multe discuţii contradictorii printre proaspeţii studenţi ai variatelor şcoli este antagonismul Mahayana – Hinayana. Mahayana – aşa cum foarte bine ştim înseamnă „Marele vehicul” şi mai este numit şi „bodhisattvayana” - Vehiculul bodhisattvaşilor. Hinayana, în cele mai blânde traduceri este înţeles ca fiind vehiculul mic, însă termenul sanscrit „hina” înseamnă „de slabă calitate”, „deficient”, „abject” şi era folosit cu conotaţii depreciative, desemnând sectele non-Mahayana. În prezent termenul este folosit cu referire la şcoala Theravada, cu înţelesul de „micul vehicul” pentru a sublinia diferenţele doctrinare (cu toate că există voci ce susţin că nu ar exista identitate şi chiar în 1950 World Fellowship of Buddhists a stabilit în unanimitate că termenul nu trebuie folosit cu referire la Theravada).

Şi totuşi ce face ca aceste tradiţii buddhiste să fie atât de diferite – idealurile pe care le arborează. Mahayaniştii aspiră să devina buddha şi astfel să ajute toate fiinţele sensibile să se elibereze din ciclul naşterii şi al morţii, iar Theravadinii aspiră să devină arahaţi, adică pur şi simplu să se elibereze. O persoană ce asipră să devină un buddha se numeşte un bodhisattva.

Pentru a nu ne lansa în discuţii dogmatice aprinse şi inutile, sugerez să abordăm problema aşa cum însuşi Buddha a recomandat în Kalama sutta (AN 3.65), apelând la propriul nostru bun simţ, la raţiune şi la înţelegerea dobândită prin observarea naturii umane, a evoluţiei diverselor curente şi filozofii în timp.

Ce este cert cred, pentru toată lumea, e că faptul că Buddha nu a predat buddhismul. El a (re)descoperit un drum, şi l-a arătat celor interesaţi. Nu era un drum uşor de găsit: un drum către un oraş antic, cum se spune într-o sutta, şi ne putem imagina cam cum ar arăta un drum neumblat de mult, uitat în întunericul junglei tropicale. De fapt, acest drum era atât de greu de detectat prin vegetaţia luxuriantă, încât însuşi Buddha, după iluminare a ezitat să îl arate altora, gândind: „Această Doctrină ce am dobândit-o este profundă, greu de văzut, greu de realizat, aducătoare de pace, rafinată, dincolo de orizontul presupunerilor, subtilă, destinată celor înţelepţi ... Aceasta Doctrină nu este ușor de realizat de către acei copleșiți de aversiune și pasiune.” (SN 6.1). Văzând însă că există şi oameni cu puţin praf în ochi, oameni care sunt capabili să o intuiască şi astfel să se elibereze, a decis totuşi să predea lumii Calea de Mijloc. Asta este ceea ce a predat Buddha: calea de mijloc între complacerea în plăcerile senzoriale şi automutilare. Calea prin care putem depăşi suferinţa şi iluzia egoului, a sinelui permanent şi imuabil.

Buddhismul, pe de altă parte este modul în care oamenii au înţeles să conserve şi să transmită posterităţii descoperirea şi învăţăturile lui Buddha. Şi totuşi, dacă Buddha a predat o singură cale, Calea de Mijloc, de unde atâtea diferenţe, de unde atâtea căi subsecvente. Poi, să ne uităm nu foarte departe, la prietenii noştri creştini. Nici una dintre multele secte creştine nu susţine că practică învăţăturile unui alt Iisus, ori că au o altă biblie, cu toate astea susţin că diferenţele dintre ele sunt ireconciliabile. Este evident că, unul dintre factorii ce produc o schismă este interpretarea diferită a unor practici, concepte sau texte sacre. După moartea lui Buddha, a urmat o perioadă de aproximativ 100 de ani de buddhism nesectarian. Ulterior, diferenţele în interpretarea anumitor concepte sau reguli monastice au făcut obiectul analizei în cadrul conciliilor buddhiste. Primul astfel de conciliu a avut loc la aproximativ 100 de ani după moartea (parinibbana) lui Buddha şi cu această ocazie discipolii de frunte ai săi au recitat din memorie cuvântările ţinute în diverse locuri şi cu variate ocazii şi corectându-se reciproc au stabilit forma finală ce avea să fie transmisă posterităţii oral, până în secolul I î.e.n. când, cu ocazia celui de al IV-la conciliu, acestea au fost scrise pentru prima dată. Este rezonabil a crede că în această perioadă, unele texte au putut fi alterate sau adăugate noi texte, însă comparând diversele versiuni ale sutrelor din Canonul Pali, corpul canonic al Tradiţiei Theravada şi singura colecţie care s-a păstrat în întregime, cu omonimele lor din corpul canonic al altor secte timpurii precum şi cu agamele traduse în limba chineză, s-a ajuns la concluzia că textele din Canonul Pali, în special Sutta Pitaka şi Vinaya Pitaka reprezintă cu suficientă acurateţe ceea ce Buddha a predat efectiv acum 2500 de ani. Drept urmare, toate tradiţiile buddhiste recunosc autenticitatea canonului Pali, chiar dacă şcolile Mahayana îl consideră incomplet. Astfel, ca orice căutători ai adevărului ce doresc să evite superstiţiile şi miturile nefundamentate pe fapte istorice, putem să ne sprijinim cu încredere pe Canon, considerându-l, daca nu tocmai cuvintele Celui Binecuvântat, cel mai apropiat lucru posibil.

În Canonul Pali, cuvântul „bodhisattva” apare ocazional, cu referire la cel care avea să devină Buddha anterior Iluminării sale, adesea în formula „înainte, pe când nu eram decât un bodhisattva neiluminat”. Povestea celui ce avea să devină Buddha începe cu mult timp în urmă: 4 eoni şi 100.000 de kalpa (potrivit cosmologiei buddhiste un univers are o durată de existenţă de un kalpa) când, în prezenţa precedentului Buddha, Dipankara, eroul din poveştile Jataka este inspirat de prezenţa magnifică a acestuia şi ia hotărârea de a ajunge un buddha la rândul său, refuzând astfel să atingă Iluminarea şi să se elibereze din ciclul renaşterii. În multele vieţi ce au urmat, bodhisattvaşul a cultivat cele 10 paramita aducându-le la perfecţiune, până când, născându-se ca Siddhattha Gotama a atins buddheitatea. Aşadar, idealul de a deveni un buddha nu este incompatibil cu buddhismului timpuriu, deşi în Tipitaka nu se relatează nimic despre astfel de aspiranţi sau despre modul de practică specific unui bodhisattva.

Buddhiştii din toate timpurile au spus că un Buddha apare rar în lume şi că apare doar atunci când Dhamma a dispărut complet. Buddha însuşi nu i-a îndemnat pe discipolii lui să devină buddha, ci i-a îndemnat să practice diligent pentru a se elibera, pentru a atinge stadiul de arahaţi.

Dacă stăm să ne gândim, să ajungi un buddha nu e o treabă uşoara, iar o persoană care încă se luptă încă cu meschinăriile caracterului său, cu ataşamentele, aversiunea şi iluziile ce îl înrobesc nu pare a fi foarte realistă atunci când refuză eliberarea şi se ambiţionează să devină un buddha. Cu totul cufundaţi în ignoranţă şi iluzie putem face tot felul de aspiraţii către idealuri ce sună frumos, şi despre care avem doar nişte idei vagi şi nerealiste. O abordare mai realistă îmi pare aceea de a muncii pentru propria eliberare şi în tot acest timp să îi ajuţi pe ceilalţi, în măsura posibilităţilor: să îi inspiri, să îi sfătuieşti, ca ei înşişi să înceapă să lucreze pentru propria lor eliberare. Nimeni nu poate face această muncă în locul lor. Buddha însuşi nu a putut face această muncă în locul nimănui şi nici nu este consemnat în suttele buddhiste timpurii că ar fi susţinut că o poate face, ba chiar a afirmat în mod constant contrariul. Un astfel de aspirant nerealist ar putea fi asemănat cu un invalid într-un imobil incendiat, care deşi abia se târăşte şi este foarte posibil să nu apuce să iasă el însuşi din foc, urlă în gura mare că vrea să îi salveze pe toţi bolnavii. Este un ideal frumos, însă nerealist.

Unul dintre jurămintele unui bodhisattva este acela de a a salva, de a aduce pe calea iluminării toate fiinţele sensibile, chiar dacă acestea sunt nenumărate. Scrierile buddhiste ale tuturor tradiţiilor spun că următorul Buddha, ce va urma este Metteyya (Maitreya, Japma, Ajita Bodhisattva) şi care în prezent aşteaptă în Paradisul Tusita. Deci aspiranţii la buddheitate vor avea încă mult timp de aşteptat, pentru că şi Dharma lui Maitreya Buddha va trebui să dispară înainte ca un alt buddha să apară în lume. Şi dacă tot am adus discuţia în sfera idealului, nu ar fi mai simplu să devină toate fiineţele arahaţi şi astfel să nu mai fie nevoie de un şir interminabil de bodhisattva care să aştepte iluminarea pentru a le salva? Nu ar fi minunat ca toată lumea să atingă pacea absolută a nibbanei? Doar cu toţii facem astfel de aspiraţii atunci când practicăm Metta sau cand facem dedicaţii de merite...

Evident, pentru a rezolva aceste mici dileme dogmatice, bodhisattva au fost transformaţi în fiinţe celeste, asemănători sfinţilor creştini, care veghează asupra practicanţilor, îi ocrotesc şi le ascultă rugăciunile.

Între cel de-al 2-lea şi cel de-al 3-lea conciliu buddhist s-a produs prima mare schismă, apărând sectele Sthaviravada şi Mahasanghika, cea de a doua sectă aducând noi idealuri care să răspundă preferinţelor intelectualilor vremii printre care şi superioritatea idealului de bodhisattva faţă de acela al arahatului. Pentru a dovedi această presupusă superioritate şi imperfecţiunea unui arahat, s-au afirmat „cele 5 erezii”: 1 că un arahat poate avea poluţii nocturne, fiind vizitat în somn de alte fiinţe; 2 că poate avea dubii; 3 că poate avea ignoranţă; 4 că poate fi făcut de alţii să înţeleagă şi 5 că poate da naştere Căii, văicărindu-se „O! Agonie...!”. Deşi formularea e ambiguă şi nu există prea multe informaţii cu privire la înţelesul acestor afirmaţii, încercarea de denigrare este evidentă. Ulterior, una din sectele ce s-au desprins din Mahasanghika a formulat şi ideea că bodhisattvaşii sunt fiinţe celeste, idei care au fost preluat mai apoi de şcolile Mahayana.

Nu mi se pare nejustificat să ne imaginăm că anumite noi idealuri au fost fundamentate ulterior pe sutre compuse de discipoli şi atribuite lui Buddha (asta ar explica şi apariţia unor sutre aberante în care se descrie cum Buddha şi-a înfăşurat penisul de trei ori în jurul muntelui Meru pentru a-şi dovedi virilitatea http://sdhammika.blogspot.com/2010/08/strangest-sutra-of-them-all.html ). Dacă am aduna toate cuvântările ce îi sunt atribuite lui Buddha am consta probabil că ar fi fost cu neputinţă ca un om să rostească atâtea cuvinte într-o singură viaţă, decât dacă ar fi vorbit în continuu. În momentul în care argumentăm că puterile speciale ale lui Buddha i-ar fi putut permite acest lucru am păşit deja în sfera arbitrariului, orice text putându-i fi atribuit ulterior cu condiţia să fim dispuşi să credem că a fost păstrat ascuns şi revelat de către fiinţe celeste anumitor persoane speciale.

Poate că încercarea mea de a face un scurt rezumat din punct de vedere istoric al evoluţiei idealurilor buddhiste nu este una dintre cele mai exacte, eu nefiind nici pe departe un expert în astfel de probleme delicate. În cele de mai sus, însă m-am străduit să creionez imaginea pe care eu însumi mi-am făcut-o, adunând informaţii din studiile altora, aşa că informaţiile oferite pot conţine unele erori pe care mi le asum şi pentru care îmi cer scuze. Totodată îmi cer scuze şi faţă de aceia care se vor simţii lezaţi, care vor simţii că idealurile lor au fost întinate, depreciate. Credeţi-mă, ştiu cum e... Mai ştiu însă şi că orice om care, practicând o cale buddhistă încearcă să devină ceva, un arahat, un bodhisattva, nu a înţeles cu adevărat calea. Pe această cale nu devii nimic. Pe această cale distrugi iluzia devenirii, te eliberezi de tendinţa de a te identifica cu emoţiile, cu ideile cu trupul tău. Realitatea ultimă e că nu există nimeni înăuntru – Anatta – vidul – şi asta e valabil şi pentru un Buddha şi pentru un arahat.

De multe ori, oamenii, prietenii, fac şi spun lucruri revoltătoare, lucruri care poate te fac să tremuri de furie. Când m-am „convertit” la buddhism am crezut că o sa devin un om mai bun şi o vreme chiar m-am comportat ca şi cum aş fi fost. Zâmbitor şi răbdător... Aşa credeam că trebuie să fie un buddhist. Credeam că trebuie să devin aşa. Ne uităm la marii maeştrii tibetani, Zen sau Theravadini şi citind pe chipul lor pacea şi compasiunea ne închipuim că un buddhist nu trebuie să simtă aversiune sau dorinţă.. Acea pace, însă, nu vine din absenţa acestor emoţii negative, ci din cunoaşterea faptului că acele emoţii nu sunt „eu”, „al meu”. Când ştii acest lucru, acel gând, acea emoţie se stinge. A apărut datorită unor condiţii şi a dispărut urmând aceleaşi legi, nu îţi aparţine, aşa că nu e nevoie să faci caz de ea. În acest mod, nu vei mai crea condiţii pentru ca dorinţa, aversiunea şi ignoranţa să apară şi atunci vei atinge nirvana. În sfârşit, vei înţelege că nu poţi devenii nimic...

Motivul pentru care am scris acest text nu este acela de a oferi nişte răspunsuri ci de a ridica nişte întrebări. Rog cititorii cărora le-am trezit interesul să cerceteze de unii singuri aceste probleme din surse mai de încredere şi să nu mă creadă pe cuvânt.

Vidul şi forma. Ajahn Sumedho. Atenţia conştientă: Calea spre nemurire

Când mintea îţi este tăcută, ascultă şi vei putea auzi sunetul vibrant al minţii – „sunetul tăcerii”. Ce est acest sunet? Este un sunet al urechii sau unul exterior? Este sunetul minţii, al sistemului nervos ori ce este? Orice ar fi este acolo în permanenţă şi poate fi folosit în meditaţie, drept ceva înspre care să ne întoarcem atenţia.

Recunoscând că tot ceea ce apare va şi dispărea, începem să ne uităm la ceea ce nu apare şi dispare, ci este întotdeauna prezent. Dacă începi să te gândeşti la acest sunet, să îi pui un nume, să pretinzi orice fel de realizări derivate din el, atunci, bineînţeles, îl foloseşti în mod greşit. Nu este decât un standard de referinţă pentru atunci când ai atins limitele şi sfârşitul minţii, atât cât o poţi tu observa. Deci, din această perspectivă poţi începe să îl urmăreşti. Poţi gândi şi cu toate astea să auzi acest sunet (asta dacă gândeşti deliberat), însă odată ce te pierzi în gânduri, uiţi de el şi nu îl mai auzi. Aşa că, dacă te pierzi în gânduri, de cum realizezi acest lucru, întoarce-te la acest sunet şi ascultă-l pentru o perioadă îndelungată. Dacă înainte te lăsai dus de emoţiile, de obsesiile ori de obstrucţiile ce apar, acum însă poţi practica, gentil, reflectând cu răbdare asupra condiţiilor particulare ale minţii, ca fiind anicca, dukkha, anattā şi poţi să le abandonezi. E o abandonare gentilă, subtilă, nu o respingere violentă a acestora. Deci atitudinea, înţelegea corectă, este mai importantă decât orice altceva. Nu faceţi prea mare caz în legătură cu „sunetul tăcerii”. Oamenii se entuziasmează crezând că au atins, că au descoperit ceva, însă acest fapt este doar o altă condiţie creată în jurul tăcerii. Aceasta este o practică foarte „rece”, nu una excitantă; folosiţi-o cu îndemânare şi gentileţe pentru abandonare, în loc de a vă agăţa de părerea că aţi atins ceva. Dacă există ceva care să blocheze meditaţia, acel lucru este părerea că prin meditaţie ai atins ceva!

Acum puteţi reflecta asupra condiţiilor minţii şi trupului şi vă puteţi concentra asupra lor. Puteţi „scana” prin corp şi recunoaşte senzaţii, precum vibraţii în mâini sau picioare şi vă puteţi concentra asupra oricărui punct din trup. Simţiţi senzaţia produsă de limbă atingând cerul gurii, a buzei superioare pe buza inferioară sau doar aduceţi în conştiinţă umiditatea cavităţii bucale ori presiunea exercitată de haine pe corpul vostru – aceste senzaţii subtile pe care nu ne sinchisim niciodată să le observăm. Reflectând, concentrându-vă asupra lor, corpul vostru se va relaxa. Corpului uman îi place să fie observat. Apreciază faptul că vă concentraţi asupra lui într-un mod gentil şi paşnic, însă dacă sunteţi nepăsători şi îl detestaţi, începe să devină de nesuportat. Ţineţi minte că trebuie să trăiţi în această structură pentru tot restul vieţii, aşa că ar fi bine să o faceţi cu o atitudine benefică. Spuneţi: „O, trupul nu contează, este doar un lucru dezgustător ce îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Trupul nu contează, mintea e aceea care contează.” Aceasta este o atitudine comună în rândul buddhiştilor! În realitate este nevoie de răbdare pentru a te concentra asupra corpului, atunci când nu o faci din vanitate. Vanitatea vine dintr-o întrebuinţare greşită a corpului, însă această scanare conştientă a corpului este una înţeleaptă. Nu este o fortificare a ego-ului, ci doar un act de bunăvoinţă şi consideraţie pentru un trup viu – care oricum nu îţi aparţine.

Deci, acum meditaţi asupra celor cinci khanda* şi asupra vidului minţii. Investigaţi aceste lucruri, până când înţelegeţi că tot ce apare va dispărea şi este lipsit de sine. Atunci nu vă veţi mai agăţa de nimic despre care să spuneţi că sunteţi voi înşivă şi vă veţi fi eliberat de dorinţa de a vă identifica cu o calitate sau cu o substanţă. Aceasta este eliberarea de naştere şi moarte.

Această cale a înţelepciunii nu este una prin care să cultivaţi concentrarea pentru a intra într-o stare de transă şi să scăpaţi de lucruri. Trebuie să fiţi foarte sinceri în privinţa intenţiilor voastre. Meditaţi că să fugiţi de lucruri? Încercaţi să intraţi într-o stare în care să suprimaţi toate gândurile? Practica înţelepciunii este una deosebit de gentilă ce presupune să permiteţi până şi celor mai oribile gânduri să apară, iar apoi să le abandonaţi. Aveţi o ieşire de urgenţă, o valvă de siguranţă prin care puteţi lăsa să iasă aburii atunci când este prea multă presiune. În mod normal, dacă dormi mult, poţi lăsa din aburi să iasă atunci când visezi. În acest mod însă nu creşti în înţelepciune, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi un animal prostuţ. Te obişnuieşti să faci ceva, apoi te extenuezi şi te prăbuşeşti, apoi te ridici, mai faci ceva şi te prăbuşeşti din nou. Această cale însă este o investigare şi o înţelegere completă a limitărilor condiţiei muritoare a minţii şi a trupului. Prin asta, cultivaţi aptitudinea de a vă întoarce de la condiţionat şi de a vă elibera identitatea din mortalitate.

Străpungeţi astfel iluzia că sunteţi ceva muritor – dar nici nu spun sunteţi creaturi nemuritoare pentru că vă veţi agăţa de această idee! „Adevărata mea natură este una cu Adevărul ultim şi absolut. Sunt una cu Domnul. Adevărata mea natură este Nemurirea, o eternitatea atemporală de extaz.” Observaţi că Buddha s-a abţinut să folosească formule poetice şi inspiraţionale; nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ne ataşam de ele. Ne-am opri la identitatea cu realitatea ultimă, la identitatea cu Dumnezeu sau la extazul etern al Tărâmului Nemuririi şi aşa mai departe. Devii visător când spui astfel de lucruri. E mult mai înţelept însă să urmăreşti tendinţa de a încerca să numeşti, să concepi, ceea ce e de neconceput, pentru a putea să povesteşti cuiva, să descrii, toate astea doar pentru a simţii că ai atins ceva. Este mult mai important să urmăreşti această tendinţă decât să o urmezi. Nu spun nici că nu aţi atins nimic, însă fiţi foarte grijulii şi vigilenţi să nu vă ataşaţi de acestea realizări, pentru că dacă o faceţi, bineînţeles, o să va aducă din nou în pragul disperării.

Dacă sunteţi luaţi de val, din momentul în care aţi realizat asta, opriţi-vă. Bineînţeles nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi sau descurajaţi, ci doar opriţi-vă. Calmaţi-vă şi abandonaţi-o. Aţi observat că oamenii religioşi au unele intuiţii şi devin foarte entuziaşti. Creştinii neoprotestanţi lucesc de fervoare. Foarte impresionant! Trebuie să admit că e impresionant să vezi oameni aşa de radianţi. În buddhism însă, această stare este numită „ saññāvipallāsa” - „nebunia meditaţiei”. Când un învăţător bun te vede în această stare, te pune într-o colibă în pădure şi îţi spune să nu te apropii de nimeni! Îmi aduc aminte că am păţit aşa ceva când eram în Nong Khai, în primul an, înainte să merg la Ajahn Chah. Stând în coliba mea, credeam că sunt deplin iluminat. Credeam că le ştiu pe toate, că le înţeleg pe toate. Eram atât de radiant... însă nu aveam pe nimeni cu cine să vorbesc. Nu vorbeam thailandeză, aşa că nu puteam să îi hărţuiesc pe călugării thailandezi. Dar într-o zi s-a întâmplat să vină în vizită consulul britanic din Vientiane şi cineva l-a adus la coliba mea... şi l-am servit din plin! Stătea stupefiat şi fiind englez, era foarte politicos, iar de fiecare dată când se ridica să plece, nu îl lăsam. Nu mă puteam opri. Eram precum Cascada Niagara – o putere enormă ce se revărsa – şi îmi era cu neputinţă să mă opresc. În cele din urmă a plecat, reuşind cumva să scape. Nu l-am mai văzut niciodată, mă întreb de ce?!

Aşa că atunci când treceţi printr-o astfel de experienţă este important să o recunoaşteţi. Nu e nimic rău în ea dacă ştiţi despre ce e vorba. Aveţi răbdare cu ea, nu o credeţi şi nu vă complaceţi în ea. Puteţi observa că niciodată călugării buddhişti nu povestesc despre „nivelul lor de iluminare” - astfel de lucruri nu se povestesc. Când oamenii ne cer să îi învăţăm, nu predăm despre Iluminare, ci despre Cele Patru Adevăruri Nobile, calea către propria lor iluminare. În zilele noastre sunt tot felul de oameni ce susţin că sunt iluminaţi, că sunt Buddha Maitreya, avatare şi toţi au mulţi discipoli; oamenii sunt foarte creduli. Ceea ce Buddha a subliniat însă, este aceea că trebuie să recunoaştem adevărata natură a lucrurilor, în loc să credem ceea ce ne spun alţii. Aceasta este calea înţelepciunii, pe care explorăm şi investigăm limitele minţii. Priviţi şi vedeţi că „sabbe sańkhara aniccā” - „toate lucrurile condiţionate sunt impermanente”, „sabbe dhammā anattā” - „toate fenomenele sunt lipsite de sine”.

______________________________

* Khanda: cele cinci categorii prin care Buddha a rezumat fiinţa umană şi anume corpul (rūpa), senzaţiile (vedanā), percepţia (saññā), formaţiunile mentale (sańkhārā) şi conştiinţa (viññāņa). În termeni simplii „mintea şi trupul”

Obstrucţiile şi încetarea lor. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Pe măsură ce ascultăm înăuntrul nostru, începem să recunoaştem vocea şoptită a vinovăţiei, remuşcărilor şi a dorinţei, a geloziei şi a fricii, a senzualităţii şi a lăcomiei. Câteodată putem asculta vocea senzualităţii spunând „Vreau! Trebuie să am! Trebuie să am! Vreau! Vreau!” Câteodată nici nu are un obiect anume. Putem doar să simţim dorinţa, lipsită de obiect şi atunci găsim un obiect. Dorinţa de a obţine ceva „Vreau ceva! Vreau ceva! Trebuie să obţin ceva! Vreau…”! Putem auzi aceste lucruri dacă ne ascultăm mintea. De obicei găsim un obiect al dorinţei precum sexul ori pierdem vremea adânciţi în fantezii.

Dorinţa poate lua forma căutării unei gustări de mâncat sau orice altceva în care să ne lăsăm absorbiţi, să devenim ceva, să ne unim cu ceva. Dorinţa este întotdeauna la pândă, întotdeauna caută ceva. Poate fi un obiect atractiv permis călugărilor, precum o robă frumoasă, un bol de pomene sau o mâncare delicioasă. Poţi observa tendinţa de a-l dori, a-l atinge, de a încerca într-un fel sau altul să îl obţii, să îl posezi, să îl faci să fie al tău, să îl consumi. Şi aceasta e dorinţa, o forţă a naturii pe care trebuie să o recunoaştem, nu să o condamnăm spunând „sunt o persoană groaznică pentru că doresc” – pentru că asta ar fi o altă consolidare a egoului, nu-i aşa? …ca şi cum nu ar trebui să avem dorinţă, ca şi cum ar exista vreun om care să nu îşi fi dorit vreodată ceva!

Acestea sunt condiţii naturale pe care trebuie să le recunoaştem, să le vedem; nu să le condamnăm, ci să le înţelegem. Deci trebuie să cunoaştem, în mintea noastră, mişcarea dorinţei, a lăcomiei, a căutării – şi a dorinţei de a ne debarasa. Puteţi să observaţi şi asta – dorinţa de a vă debarasa de ceva ce aveţi, de o situaţie în care vă aflaţi sau de însăşi durerea. „Vreau să scap de această durere ce mă încearcă, vreau să scap de această slăbiciune, vreau să scap de lene, vreau să scap de nelinişte, de dorinţă. Vreau să scap de toate lucrurile care mă enervează. De ce a creat Dumnezeu ţânţarii? Vreau să scap de belele.”

Dorinţa senzuală este prima dintre obstrucţii (nīvarana). Aversiunea este a doua; mintea îţi este bântuită de „ne-vrute”, de iritaţii meschine şi resentimente, pe care apoi încerci să le anihilezi. Toate acestea sunt un obstacol în calea viziunii tale mentale, o obstrucţie. Eu nu spun că ar trebui să scăpăm de această obstrucţie – aversiunea – ci să o cunoaştem, să îi cunoaştem forţa, să o înţelegem aşa cum o trăim. Atunci veţi înţelege dorinţa de a scăpa de lucruri din voi înşivă, dorinţa de a scăpa de lucruri aflate în jurul vostru, dorinţa de a nu fi aici, dorinţa de a nu fi în viaţă, dorinţa de a nu exista. De aceea ne place să dormim, nu-i aşa? Atunci putem să nu existăm pentru o vreme. În timpul somnului nu avem conştienţa faptului că existăm, pentru că nu e prezentă acea senzaţie de a fi viu. Aceasta este anihilare. Deci, unora le place aşa de mult să doarmă, pentru că viaţa li se pare prea dureroasă, sau prea plictisitoare, prea neplăcută. Devenim deprimaţi, plini de dubii şi disperaţi şi atunci încercăm să găsim o scăpare prin somn; încercăm să anihilăm problema, să o evacuăm forţat din conştiinţă.

Cea de a treia obstrucţie este somnolenţa, letargia, lâncezeala, lenea, amorţeala, toropeala, la care avem tendinţa de a reacţiona cu aversiune, însă şi aceasta poate fi înţeleasă. Lenea poate fi cunoscută – această îngreunare a trupului şi a minţii, mişcările încete şi fără vlagă. Observaţi aversiunea pe care o stârneşte, dorinţa de a scăpa de ea. Observaţi senzaţia de lene în trup şi în minte. Chiar şi cunoaşterea lenei este schimbătoare, nesatisfăcătoare şi lipsită de sine (anicca, dukkha şi anattā).

Agitaţia este opusul lenei şi este ce-a de a patra obstrucţie. Nu eşti leneş deloc, nu eşti somnoros, ci eşti agitat, nervos, tensionat şi anxios. Nici în acest caz, agitaţia nu trebuie neapărat să aibă un obiect anume. În comparaţie cu senzaţia de somnolenţă, agitaţia e o stare cu un caracter mai obsesiv. Vrei să faci ceva, să alergi aici… să faci asta… aia… să vorbeşti, să te învârţi, să te suceşti. Şi dacă trebuie să stai puţin nemişcat, eşti agitat, te simţi captiv, încarcerat; nu poţi să te gândeşti decât la sărit, la fugit, la lucruri de făcut. Deci puteţi observa şi asta, mai ales atunci când sunteţi conţinuţi într-un recipient ce nu prea vă permite să daţi pur şi simplu curs agitaţiei. Robele pe care le poartă călugării nu sunt deloc favorabile săritului prin copaci şi legănatului pe crengi. Nu putem da curs acestor scăpări ale minţii, aşa că trebuie să le privim.

Îndoiala este ce de-a cincia obstrucţie. Câteodată, dubiile noastre pot părea foarte importante şi ne place să le acordăm multă atenţie. Suntem înşelaţi de calitatea lor, pentru că par a fi atât de substanţiale: „Unele dubii sunt ridicole, într-adevăr, însă acestea de acum sunt dubii importante. Trebuie să găsesc răspunsul. Trebuie să ştiu cu certitudine. Ar trebui să fac asta sau cealaltă. Procedez corect? Oare ar trebui să merg acolo sau să mai stau puţin aici? Nu e asta o pierdere de vreme? Oare mi-am irosit viaţa? Este buddhismul calea potrivită? Poate că nu este religia bună!” Acestea sunt dubiile. Poţi să îţi petreci tot restul vieţii întrebându-te dacă ar trebui să faci una sau alta, însă de un lucru poţi fi sigur şi anume că dubiile sunt o condiţie a minţii. Câteodată pot fi destul de subtile şi înşelătoare. Din poziţia noastră de „cel care cunoaşte” ştim că dubiile sunt doar dubii. Fie că sunt importante sau ridicole, sunt doar dubii, atâta tot. „Ar trebui oare să stau aici sau să merg în altă parte?” „Ar trebui să îmi spăl hainele azi sau mai bine mâine?”. Acestea sunt dubii. Nu foarte importante, însă mai sunt şi cele importante. „Am atins oare stadiul de «intrat în curent»? Şi dacă tot a venit vorba, ce un «intrat în curent»? Este Ajahn Sumedho un arhat (un iluminat)? Există arhaţi în zilele noastre?” Apoi oameni aparţinând altor religii vin şi spun „Religia voastră e greşită. A noastră e cea bună” şi tu te gândeşti „Poate că au dreptate. Poate într-adevăr a noastră este greşită”. Ceea ce putem să ştim este că există în minte dubii. Asta înseamnă să fim „cel care cunoaşte”, să cunoaştem ceea ce poate fi cunoscut, să cunoaştem că nu cunoaştem. Chiar şi atunci când eşti ignorant într-o anumită privinţă, dacă realizezi faptul că nu cunoşti, această realizare este cunoaştere.

Deci asta înseamnă să fii „cel care cunoaşte”, să cunoşti ceea ce poate fi cunoscut. Cele cinci obstrucţii sunt profesorii tăi, pentru că nu sunt acei guru radioşi şi plini de inspiraţie din cărţile cu poze. Pot fi destul de triviali, meschini, prosteşti, enervanţi şi obsesivi. Ne îmbrâncesc întruna, ne înghiontesc, ne doboară la pământ neîncetat, până când le acordăm atenţia şi înţelegerea potrivită, până când nu mai sunt o problemă. Din această cauză trebuie să avem foarte multă răbdare, toată răbdarea din lume şi modestia necesare pentru a învăţa de la aceşti cinci profesori.

Şi ce învăţăm? Că acestea sunt doar condiţii în mintea noastră; ele apar şi dispar; sunt nesatisfăcătoare şi lipsite de sine. Unele dintre ele au câteodată un mesaj important de transmis. Avem tendinţa de a crede aceste mesaje, dar ceea ce putem cunoaşte, e faptul că acestea sunt doar condiţii schimbătoare. Şi dacă le îndurăm cu răbdare, lucrurile se vor schimba de la sine şi vom avea deschiderea şi claritatea minţii necesare pentru a acţiona spontan, în loc de a reacţiona doar condiţiilor. Cu atenţie pură, cu atenţie conştientă, lucrurile curg de la sine; nu trebuie să scapi de ele, pentru că tot ce are un început are şi un sfârşit. Nu există nimic de care să trebuiască să scapi, trebuie doar să ai răbdare cu toate şi să permiţi lucrurilor să îşi urmeze cursul normal către încetare.

Când ai răbdare şi le permiţi lucrurilor să se oprească, atunci începi să cunoşti încetarea – tăcerea, vidul, claritatea – mintea devine limpede şi nemişcată. Cu toate astea este încă vibrantă şi nicidecum nu este reprimată sau adormită, astfel că vei putea asculta tăcerea minţii.

Să permitem încetarea, înseamnă că trebuie să fim foarte blânzi, gentili, răbdători, modeşti, imparţiali cu privire la cele bune şi rele, plăcute şi dureroase. Recunoaşterea gentilă permite lucrurilor să se schimbe în conformitate cu natura lor fără să interfereze. În acest mod învăţăm să nu mai căutăm să fim absorbiţi în obiectele senzoriale. Ne găsim pacea în vidul din minte, în claritatea şi liniştea ei.

Ascultarea gândurilor. Atenția Conștientă: Calea spre nemurire. Ajahn Sumedho

Atunci când ne deschidem mintea, când ne abandonăm, ne concentrăm atenţia asupra unui singur lucru, asupra observării – suntem martorul tăcut ce cunoaşte tot ceea ce apare şi dispare. În meditaţia vipassanā (meditaţia cunoaşterii intuitive), folosim cele trei caracteristici anicca (însuşirea de a fi schimbător, inconstant), dukkha (însuşirea de a fi nesatisfăcător) şi anatta (însuşirea de a fi lipsit de un sine imanent), pentru a observa fenomenele fizice şi mentale. Eliberăm mintea de tendinţa de a reprima orbeşte, astfel că, dacă devenim obsedaţi de vreun gând trivial, frică, dubii, griji sau furie nu este nevoie să le mai analizăm. Nu mai e nevoie să aflăm de ce sunt prezente aceste lucruri, ci trebuie doar să fim pe deplin conştienţi de prezenţa lor.

Dacă eşti îngrozit de ceva, fii îngrozit în mod conştient. Nu îţi întoarce atenţia de la acest lucru, ci observă tendinţa de a încerca să scapi de el. Adu în centrul atenţiei ceea ce te înspăimântă, gândeşte-ţi deliberat spaima şi ascultă-ţi gândurile. Nu pentru a o analiza, ci pentru a o conduce la absurdul final, acolo unde devine atât de ridicolă încât te face să izbucneşti în hohote. Ascultă-ţi dorinţa, nebunescul „Vreau asta! Vreau aia! Trebuie să obţin! Nu ştiu ce o sa fac dacă nu obţin asta…”

Citeam despre confruntările în care ţipi unul la celălalt şi spui toate lucrurile pe care le-ai reprimat în mintea ta; e un fel de catharsis, însă lipseşte reflecţia înţeleaptă. Îi lipseşte talentul de a asculta acest strigăt mai degrabă ca pe o condiţie, decât ca pe o răbufnire, când spui tot ce îţi vine la gură. Îi lipseşte fermitatea unei minţi dispuse să îndure şi cele mai oribile gânduri. Procedând în acest mod, nu considerăm că acestea sun problemele noastre personale, ci conducem frica şi mânia, mental, într-o poziţie absurdă din care le putem vedea ca pe nişte progresii naturale ale gândurilor. În mod deliberat gândim toate lucrurile pe care ne este frică să le gândim; nu orbeşte, ci ascultându-le ca şi condiţii ale minţii şi nu ca eşecuri sau probleme personale.

Aşadar, în această practică începem să dăm drumul lucrurilor. Nu trebuie să te apuci şi să scotoceşti pentru a găsi lucruri anume, ci atunci când lucrurile care te obsedează continuă să apară, să te deranjeze deşi tu încerci să scapi de ele, scoate-le la iveală, evidenţiază-le. Gândeşte-le deliberat şi ascultă-le, ca şi cum ai asculta pe cineva vorbind peste gard – o nevastă bătrână şi bârfitoare: „Am făcut asta şi asta.. iar apoi am făcut asta…” şi baba continuă să hodorogească. Încearcă doar să asculţi această voce, fără să judeci spunând: „O, nu! Sper că nu sunt eu ăsta! Aceasta nu poate fi adevărata mea natură!” şi fără să încerci să o faci să tacă spunându-i „Taci odată hodoroagă bătrână! Aş vrea să dispari!”. Toţi avem asta în noi. Până şi eu am această tendinţă. E doar o condiţie a naturii, nu-i aşa? Nu e o persoană. Deci această tendinţă cicălitoare din noi – „Muncesc din greu şi nimeni nu îmi e recunoscător!” – e o condiţie, nu o persoană. Câteodată, atunci când eşti morocănos, ţi se pare că nimeni nu face nimic bine – chiar şi atunci când lucrurile sunt bune le vezi rele. Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii şi nu o persoană. Indispoziţia, starea morocănoasă a minţii, este cunoscută ca o condiţie: este anicca – se schimbă; dukkha – este nesatisfăcătoare; este anatta – nu este o persoană. Un alt exemplu este frica de ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre tine; dacă întârzii, să zicem că nu te-ai trezit la timp, intri în încăpere şi începi să îţi faci griji despre ceea ce vor crede ceilalţi despre tine din cauză că ai întârziat: „Ei cred că sunt un leneş.” Grijile despre ceea ce oamenii ar putea gândi despre tine sunt o condiţie a minţii. Sau, în cazul în care suntem întotdeauna punctuali, atunci când cineva întârzie gândim: „Întotdeauna întârzie, nu poate veni măcar odată la timp?!” Aceasta, de asemenea, este o condiţie a minţii.

Toate aceste lucruri triviale sunt conştientizate, lucruri ce altfel ar fi împinse la o parte, pentru că nimeni nu vrea să se sinchisească de trivialităţile vieţii, însă ignorându-le acestea sunt reprimate şi astfel devin o problemă. Începem să simţim anxietate, aversiune faţa de noi înşine sau faţă de alţii ori depresie; toate aceste lucruri vin din faptul că nu permitem acestor condiţii, acestor trivialităţi ori acestor lucruri oribile să intre în sfera conştientului.

Apoi mai este şi îndoiala minţii, starea în care aceasta nu este niciodată sigură ce să facă, marcată de frică şi îndoială, incertitudine şi ezitare. Evidenţiaţi deliberat această nesiguranţă pentru a vă putea relaxa cu starea în care se află mintea atunci când nu îmbrăţişează o temă anume. „Ce ar trebui să fac, să stau, să plec, să fac asta sau aia, ar trebui să fac ānāpānasati sau vipassanā? Examinaţi-o. Puneţi-vă întrebări fără răspuns precum „Cine sunt eu?”. Observaţi acel spaţiu gol dinainte de a începe să o gândiţi – „cine?” – fiţi alerţi, închideţi ochii şi chiar înainte de a gândi „cine” priviţi; mintea e destul de goală, nu-i aşa? Apoi întrebarea „Cine-sunt-eu?” şi spaţiul de după semnul de întrebare. Acest gând vine şi pleacă din nimic, nu-i aşa? Atunci când eşti prins în gândirea habituală nu ai cum să observi apariţia unui gând. Poţi să îl prinzi după ce realizezi faptul că gândeşti; aşa că încercaţi să gândiţi deliberat, pentru a putea prinde începutul gândului înainte de a îl gândi efectiv. Puteţi folosi gânduri deliberate precum întrebarea „Cine este Buddha?” Gândiţi asta pentru a putea vedea începutul, naşterea gândului, sfârşitul şi spaţul din jurul său. Astfel veţi privi gândul, conceptul, în perspectivă şi nu veţi reacţiona doar orbeşte la el.

Dacă sunteţi nervoşi pe cineva, gândiţi „A spus asta… şi asta…iar apoi a făcut asta… şi nu a făcut bine ce a făcut, le-a făcut toate pe dos… e atât de egoist. Îmi amintesc ce i-a făcut lui X, iar apoi…” Un lucru se leagă de altul, nu-i aşa? Şi vă treziţi prinşi în acest lanţ al aversiunii. Deci, în loc să vă lăsaţi prinşi în acest torent de gânduri asociate, de concepte, gândiţi în mod deliberat: „Este cea mai egoistă persoană pe care am întâlnit-o vreodată” Şi apoi vidul de la sfârşitul gândului. „Este un împuţit, o javră, a făcut asta… şi asta…” şi poţi să vezi [vidul de la sfârşitul gândului – n.t.]; e amuzant, nu-i aşa? Cu ocazia primei mele şederi la Wat Pah Pong, obişnuiam să sufăr de accese îngrozitoare de aversiune şi furie. Câteodată eram atât de frustrat pentru că niciodată nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplă şi nu aş fi vrut să mă conformez atât de mult regulilor cât trebuia să o fac acolo. Fumegam de-a dreptul, Ajahn Chah continua să vorbească – putea să ţină cuvântări de câte două ore în limba Lao – iar eu aveam dureri teribile în genunchi. Astfel de gânduri apăreau în mintea mea: „De ce nu te opreşti niciodată din vorbit? Am crezut că Dhamma este simplă, de ce îi trebuie două ore să spună ceva?” Devenisem foarte critic în privinţa tuturor şi mai apoi am început să reflectez la acest aspect, am început să mă ascult cum mă enervez, cum devin critic, meschin, indignat. „Nu vreau asta, nu vreau aia, nu îmi place asta, nu văd de ce trebuie să stau aici, nu vreau să fiu bătut la cap cu acest lucru prostesc, nu ştiu…” şi aşa mai departe. Apoi mă gândeam „Persoana ce gândeşte aşa ceva e o persoană drăguţă? Aşa vrei să fii, ca şi chestia asta ce se plânge şi critică întruna, ce găseşte defecte încontinuu? Acesta e felul de persoană ce vrei să fii?” „Nu! Nu vreau să fiu aşa.”

Dar a trebuit să gândesc aceste lucruri pe deplin conştient pentru a le vedea cu adevărat în loc să le cred doar. Mă simţeam foarte îndreptăţit în mine însumi să gândesc astfel, iar atunci când te simţi îndreptăţit să fii indignat, simţi că ei se înşeală şi este foarte uşor să dai crezare unor astfel de gânduri: „Nu văd necesitatea unor astfel de gânduri, doar Buddha a spus… Buddha însuşi nu ar fi permis aşa ceva. Eu ştiu ce este buddhismul.” Adu astfel de gânduri în formă conştientă, ca să le poţi vedea bine, fă-le absurde, astfel o să ai o perspectivă mai largă asupra lor şi devine chiar amuzant. Vei vedea unde rezidă comedia. Ne luăm prea în serios: „Sunt o persoană atât de importantă… viaţa mea e teribil de importantă aşa că trebuie să fiu tot timpul extrem de serios în privinţa ei”. Fiecare se percepe ca fiind foarte important, aşa că gândeşte în mod deliberat: „Sunt o persoană foarte importantă, problemele mele sunt importante şi serioase.” Când gândeşti asta sună amuzat, stupid, fiindcă realizezi că nu eşti teribil de important – nici unul dintre noi nu e, iar problemele pe care ni le creăm sunt lucruri triviale. Unii oameni pot să îşi distrugă toată viaţa creându-şi neîncetat probleme şi luându-le prea în serios.

Dacă gândeşti despre tine că eşti o persoană importantă şi serioasă, atunci lucrurile triviale ori prosteşti sunt lucruri pe care nu ţi le doreşti. Dacă doreşti să fii un om bun, un sfânt, atunci aceste condiţii rele sunt lucruri pe care vrei să le alungi din conştiinţă. Dacă vrei să fi genul de om generos şi bun, atunci orice răutate, gelozie sau zgârcenie trebuie să fie reprimată, anihilată în mintea ta. Atunci, orice lucru ţi-ar fi frică să fii în viaţa ta, gândeşte-l, observă-l. Fă o confesiune: „Vreau să fiu un tiran!” „Vreau să fiu un traficant de heroină!” „Vreau să fiu un membru al mafiei!” „Vreau să fiu…” orice ar fi. Nu ne mai preocupă calitatea, ci doar caracteristica impermanenţei acestor condiţii; faptul că nu este nimic în ele care vreodată să te satisfacă cu adevărat. Vin şi pleacă şi sunt lipsite de sine.