(fragment)
Majoritatea acestor instrucţiuni pot fi puse în aplicare fie şezând, fie în mers. Tehnica conştientizării respiraţiei (ānāpānasati) menţionată în primele capitole este în general practicată în poziţia şezând, întrucât nemişcarea îi sporeşte eficacitatea. Pentru această poziţie este important ca şirea spinării să fie erectă, fără a fi însă tensionată, gâtul aliniindu-se cu aceasta şi capul într-o poziţie echilibrată, astfel încât să nu alunece înainte. Multe persoane găsesc poziţia lotusului (şezând pe o pernă sau o saltea cu una sau ambele tălpi ale picioarelor orientate în sus şi aşezate pe coapsa opusă) ca fiind echilibrul perfect între efort şi stabilitate – după câteva luni este bine ca practicantul să se antreneze, încet, puţin câte puţin, înspre această postură. Însă dacă aceasta apare ca fiind prea dificilă poate fi folosit un scaun cu spătar drept.
Odată ce aţi dobândit un oarecare echilibru şi stabilitate a posturii, mâinile şi muşchii feţei trebuie relaxaţi, palmele aşezate în poală, una peste cealaltă. Lăsaţi ochii să se închidă, destindeţi-vă mintea.. şi abordaţi obiectul meditaţiei.
'Jongrom' (un cuvânt thailandez derivat din caṅkama, în limba Pāli, limba scripturilor) înseamnă a păşi înainte şi înapoi pe o cărare dreaptă. Aceasta (ideal ar fi să aibă cam douăzeci, treizeci de paşi) trebuie să fie delimitată de două obiecte vizibile, astfel încât să nu fie nevoie să numeri paşii. Mâinile trebuie să fie împreunate uşor în faţă, sau la spate, cu braţele relaxate. Privirea trebuie direcţionată în jos, cam la 10 paşi înainte fără a fixa ceva anume, menţinând însă un unghi confortabil pentru gât. Mersul se execută într-o manieră liniştită şi odată ajunşi la capătul cărării face-ţi o pauză pe durata unui ciclu sau două de respiraţie, după care întoarceţi-vă şi continuaţi mersul în acelaşi fel.
Investigaţie
Ce este meditaţia?
Meditaţia este un cuvânt des folosit în zilele noastre şi care acoperă o plajă întinsă de practici. în buddhism, acest cuvânt desemnează două practici meditative – una numită 'samatha' şi cealaltă 'vipassanā'. Meditaţia samatha este o practică de concentrare a minţii asupra unui obiect în loc de a o lăsa să rătăcească la la întâmplare. Alegi un obiect precum senzaţia produsă de respiraţie şi îţi concentrezi întreaga atenţie asupra senzaţiilor produse de inspiraţie şi expiraţie. În cele din urmă, prin această practică mintea ajunge la o stare de calm şi te linişteşti, ca şi consecinţă a faptul că ai întrerupt toate celelalte influenţe care vin prin simţuri.
Obiectele folosite pentru a liniştii mintea sunt liniştitoare (bineînţeles). Dacă vrei să ai o minte excitată, du-te şi fă ceva excitant. Nu te du la o mănăstire buddhistă, du-te la o discotecă. Este uşor să te concentrezi asupra lucrurilor excitante, nu-i aşa? Acestea emit o vibraţie care te absoarbe imediat. Dacă mergi la cinematograf şi rulează un film captivant eşti fermecat imediat. Nu trebuie să depui nici un efort pentru a urmări ceva excitant, romantic sau aventuros. Dar dacă nu eşti obişnuit, să urmăreşti ceva liniştitor poate fi extrem de plictisitor. Ce poate fi mai plictisitor decât să îţi urmăreşti respiraţia, atunci când eşti obişnuit să faci lucruri mai excitante? Aşa că pentru a dezvolta o astfel de abilitate trebuie să depui un efort mental, pentru că respiraţia nu e nici interesantă, nici romantică, nici aventuroasă sau sclipitoare, este aşa cum este. În consecinţă, trebuie să depui efort pentru că nu primeşti nici o stimulare din exterior.
În acest tip de meditaţie, nu încerci să creezi o imagine, ci doar să te concentrezi asupra unor senzaţii obişnuite produse de corpul tău, aşa cum este el acum: să îţi susţii atenţia asupra respiraţiei. Când reuşeşti să faci asta, respiraţia ta devine din ce în ce mai rafinată şi prin urmare te linişteşti. Cunosc oameni care recomandă meditaţia samatha pentru hipertensiune arterială, întrucât calmează inima.
Deci, aceasta este practica de calmare. Puteţi alege diverse obiecte asupra cărora să vă concentraţi şi să vă antrenaţi pentru a vă susţine atenţia până când absorbiţi sau deveniţi una cu obiectul de meditaţie. Chiar veţi simţi un sentiment de unitate cu obiectul asupra căruia v-aţi concentrat şi asta numim noi absorbţie.
Cealaltă practică este 'vipassanā' sau 'meditaţia intuitivă'. Cu meditaţia intuitivă îţi deschizi mintea către toate fenomenele. Nu alegi un anumit obiect asupra căruia să te concentrezi sau în care să te absorbi, ci priveşti pentru a înţelege cum sunt lucrurile în realitate. Ceea ce putem observa în această privinţă este că toată experienţa noastră senzorială este impermanentă. Tot ce vedem, auzim, mirosim atingem sau gustăm, toate condiţiile mentale – sentimentele, amintirile şi gândurile – sunt schimbătoare, ele apar şi dispar. În vipassanā, luăm această caracteristică a impermanenţei ca pe un mod de a vedea întreaga noastră experienţă senzorială pe care o trăim în meditaţie.
Aceasta nu este doar o atitudine filozofică sau o credinţă într-o anumită teorie buddhistă. Impermanenţa trebuie să fie cunoscută direct, intuitiv, dechizându-ţi mintea şi privind, fiind conştient de felul în care sunt lucrurile în realitate. Nu înseamnă să analizezi lucrurile pornind de la presupunerea că ele ar trebui să fie într-un anumit fel când nu sunt aşa, iar apoi să încerci să înţelegi de ce nu sunt aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Prin practica meditaţiei intuitive nu încercăm să ne analizăm pe noi înşine ori chiar să schimbăm lucrurile pentru a se potrivi cu dorinţele noastre. Prin această practică observăm cu răbdare că orice lucru apare este sortit dispariţiei, fie el de natură fizică sau mentală.
Aceasta include şi organele de simţ, obiectul simţurilor şi conştiinţa ce apare odată cu contactul dintre acestea. Mai sunt de asemenea, condiţiile mentale plăcute şi neplăcute, ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm sau atingem, numele pe care le dăm lucrurilor, ideile, cuvintele şi conceptele pe care le creem în jurul experienţei noastre senzoriale. Mare parte din viaţa noastră este bazată pe presupuneri greşite, făcute neînţelegând şi neinvestigând cu adevărat adevărata natură a lucrurilor. Astfel că viaţa unuia ce nu este trezit şi conştient tinde să fie deprimantă sau năucitoare, în special atunci când sunt dezamăgiţi sau se întâmplă vreo tragedie. Atunci, acela devine copleşit, tocmai pentru că nu a observat adevărata natură a lucrurilor.
În termeni buddhişti folosim cuvântul 'Dhamma' sau 'Dharma' ce înseamnă 'aşa cum este' sau 'legile naturii'. Când observăm şi practicăm Dhamma, ne deschidem mintea înspre adevărata natură a lucrurilor. în acest mod nu reacţionăm orbeşte la experienţa noastră senzorială, ci o înţelegem şi prin această înţelegere începem să o abandonăm. începem să ne eliberăm din a fi robii împovăraţi, orbiţi, înşelaţi de aparenţe. Acum, să fii trezit şi conştient nu e o problemă de devenire, ci o chestiune de a fi aşa. Astfel, observăm felul în care sunt lucrurile acum, în prezent, în loc să facem ceva pentru a le putea observa în viitor. Observăm corpul aşa cum este el, şezând aici. Aparţine naturii, nu-i aşa? Corpul uman aparţine pământului, este întreţinut de lucruri ce cresc din pământ. Nu putem să trăim doar cu aer sau să importăm hrană crescută pe Venus sau Marte. Trebuie să mănânci lucruri care cresc şi trăiesc pe acest pământ. După ce corpul moare se întoarce înapoi în pământ, putrezeşte, se descompune şi devine din nou pământ. Urmează legile naturii, ale creării şi distrugerii, ale naşterii şi morţii. Nimic din ceea ce se naşte nu rămâne permanent în aceeaşi stare, ci creşte, îmbătrâneşte şi moare. Toate lucrurile din natură, chiar şi universul însuşi are o durată de existenţă, naştere şi moarte, început şi sfârşit. Tot ceea ce este în puterea noastră de a percepe şi concepe este schimbător, este impermanent. Deci nu îţi va putea oferi o satisfacţie permanentă.
Practicând Dhamma, observăm de asemenea cât de nesatisfăcătoare este experienţa noastră senzuală. Puteţi observa în viaţa voastră că ori de câte ori încercaţi să găsiţi plăcere în experienţa senzorială, nu puteţi fi satisfăcuţi decât temporar, nu găsiţi decât o bucurie de scurtă durată, apoi experienţa se schimbă. Aceasta pentru că nu există nici un punct în conştiinţa senzorială care să aibă o calitate sau o esenţă permanentă. Astfel, experienţa simţurilor este întotdeauna schimbătoare şi doar din cauza ignoranţei şi necunoaşterii avem aşteptări mari de la ea. Avem tendinţa de a pretinde, spera şi de a inventa tot felul de lucruri, doar ca mai apoi să ne simţim teribil de dezamăgiţi, disperaţi, trişti şi înspăimântaţi. Tocmai aceste aşteptări şi speranţe ne duc la disperare, chin, tristeţe şi durere, tânguire, bătrâneţe, boală şi moarte.
Acesta este o modalitate de a investiga experienţa senzorială. Mintea poate gândi în abstracţiuni, poate crea diverse idei şi imagini, poate face lucruri foarte rafinate sau foarte grosiere. Există o gamă foarte largă de posibilităţi, de la stări foarte rafinate de fericire extatică, până la stări mizerabile, brute şi dureroase; de la rai până la iad, ca să folosim nişte termeni pitoreşti. Însă nu există nici un rai sau iad permanent. Nici o stare permanentă care să poată fi percepută sau concepută. În meditaţie, odată ce vedem cât de limitată şi schimbătoare este experienţa noastră senzorială, începem de asemenea să realizăm că nu este a noastră, că e „anatta”, lipsită de sine.
Aşa că, înţelegând asta, începem să ne eliberăm de povara identificării cu condiţiile senzoriale. Acum, aceasta nu se realizează stârnind aversiune faţă de ele, ci înţelegând adevărata lor natură. Acesta este un adevăr care trebuie realizat nu crezut. Anatta nu e o credinţă buddhistă, e o realizare concretă. Dacă nu vei încerca niciodată să investighezi şi să înţelegi aceste lucruri, probabil că vei trăi toată viaţă cu presupunerea că eşti trupul tău. Chiar dacă atunci când ai citi vreo poezie frumoasă sau vreo filozofie mai nouă ai putea gândi: „O, nu sunt corpul meu..”, ai putea crede că este o teorie bună că omul nu este corpul său, însă nu ai realiza cu adevărat asta. Chiar dacă unii oameni, intelectuali şi aşa mai departe spun: „Noi nu suntem corpurile noastre, corpul nu este sinele”, asta e uşor de zis, să cunoşti cu adevărat acest lucru însă, este cu totul altceva. Prin această practică meditativă, prin investigare şi înţelegere a realităţii, începem să ne eliberăm de ataşamente. Când nu mai avem aşteptări, când nu mai pretindem nimic, atunci bineînţeles că nu mai simţim disperarea, supărarea şi frustrarea de a nu primi ceea ce vrei. Aşa că acesta este ţelul ultim, Nibbana – realizarea detaşării de orice lucru ce are un început şi un sfârşit. Atunci când renunţăm la aceste ataşamente insidioase, habituale către ceea ce se naşte şi moare, începem să realizăm Nemurirea.
Unii oameni trăiesc reacţionând la viaţă pentru că aşa au fost condiţionaţi, precum câinele lui Pavlov. Atâta timp cât nu te-ai trezit la adevărata realitate atunci nu eşti decât o creatură inteligentă condiţionată, nu chiar un câine prost şi condiţionat. Ai putea să te uiţi cu superioritate la câinele lui Pavlov care salivează atunci când aude clopoţelul, însă observă cum la rândul nostru facem lucruri similare. Asta pentru că în ceea ce priveşte experienţa senzorială totul este condiţionare, nu există o persoană, un suflet, o esenţă personală. Aceste trupuri, aceste sentimente, amintiri şi gânduri sunt percepţii ce apar în minte condiţionate de durere, de faptul că ne-am născut oameni, în familiile în care ne-am născut, că aparţinem unei clase, unei rase, unei naţionalităţi; în funcţie de faptul că avem un corp bărbătesc sau femeiesc atrăgător sau neatrăgător şi aşa mai departe. Toate acestea sunt condiţii care nu sunt ale noastre, nu sunt „Eu”, „Al Meu”. Aceste condiţii urmează legile naturii, legile naturale. Nu putem spune „Eu nu vreau ca trupul meu să îmbătrânească” - adică putem să o spunem, dar indiferent cât de insistenţi am fi, trupul tot o să îmbătrânească. Nu ne putem aştepta ca trupul nostru să nu simtă niciodată durere, să nu se îmbolnăvească, să aibă pentru totdeauna auz şi văz perfect. Însă sperăm, nu-i aşa? „Sper să fiu întotdeauna sănătos, să nu ajung niciodată invalid şi să am întotdeauna vederea bună, să nu orbesc; să am urechi bune şi să nu ajung niciodată ca şi acei oameni la care trebuie să ţipi ca să te audă; şi că nu voi ajunge niciodată senil şi că voi avea întotdeauna controlul facultăţilor mele, până la nouăzeci şi cinci de ani când voi muri pe deplin alert, luminos şi vesel, în somn, fără nici un pic de durere”. Aşa ne-ar place la toţi. Unii ar putea să o ducă mult şi să moară într-o astfel de manieră idilică, în timp ce restul dintre noi am putea să ne pierdem toţi vederea mâine. Este puţin probabil, dar nu imposibil. Totuşi, povara vieţii se diminuează considerabil atunci când reflectăm la limitările existenţei noastre. Atâta mizerie vine din faptul de a avea aşteptări mari şi a nu putea niciodată primi atât cât ai sperat.
Astfel că, în meditaţia noastră şi în înţelegerea intuitivă a realităţii vedem că frumuseţea, rafinamentul şi plăcerea sunt condiţii impermanente – la fel ca şi durerea, mizeria şi urâţenia. Dacă înţelegi cu adevărat asta, vei putea să te bucuri şi să înduri orice ţi se va întâmpla. De fapt, multe dintre lecţiile pe care viaţa ni le predă sunt învăţate îndurând ceea ce nu ne place în noi înşine şi în lumea din jurul nostru; să poţi să ai răbdare şi să fi bun, să nu faci caz de imperfecţiunile experienţei senzoriale. Putem să ne adaptăm, să îndurăm şi să acceptăm natura schimbătoare a ciclului senzorial al naşterii şi al morţii abandonând ataşamentul faţă de el. Când ne eliberăm de identificarea cu acesta, atunci trăim adevărata noastră natură, care este cunoaşterea clară şi luminoasă; însă aceasta nu mai este ceva personal, nu mai este „Eu” sau „Al Meu”, nu mai există dobândire sau ataşament. Ne putem ataşa doar de ceea ce nu este al nostru.
Învăţăturile lui Buddha nu sunt decât nişte instrumente de ajutor, o modalitatea de a privi experienţa senzorială ce ne ajută a o înţelege. Nu sunt nişte porunci, o dogmă religioasă pe care trebuie să o acceptăm, în care trebuie să credem. Sunt nişte indicatoare ce ne îndrumă către adevărata natură a lucrurilor. Deci nu vom folosi învăţăturile lui Buddha pentru a ne agăţa de ele ca de un scop ultim, ci pentru a ne aduce aminte să fim treji, vigilenţi şi conştienţi că tot ceea ce apare va dispărea.
Aceasta este o observaţie, o reflecţie continuă, constantă asupra lumii senzoriale, pentru că ea are o influenţă extrem de puternică. Faptul că avem un trup ca acesta, în această societate în care trăim, ne expune la o presiune fantastică. Totul se mişcă atât de repede – televiziunea şi tehnologia modernă, maşinile – totul are tendinţa de a se mişca într-un ritm accelerat. Este atractiv, excitant, interesant şi ne incită simţurile. Observaţi spre exemplu, atunci când mergeţi la Londra, cum toate panourile publicitare îşi canalizează atenţia înspre sticle de whisky şi ţigări. Atenţia ta se îndreaptă către lucrurile pe care le poţi cumpăra, întotdeauna renăscând în experienţa senzorială. Societatea materialistă încearcă să îţi trezească lăcomia, pentru ca să cheltui banii şi cu toate astea să nu fi niciodată satisfăcut cu ceea ce ai. Întotdeauna există ceva mai bun, ceva mai nou, ceva mai delicios decât ceea ce era ieri cel mai delicios... şi continuă aşa la nesfărşit, trăgându-te astfel afară, în obiectele simţurilor.
Dar când venim în camera altarului, o facem nu ca să ne uităm unii la alţii sau ca să fim atraşi de vreunul din obiectele din cameră, ci ca să le folosim pentru aducere aminte. Ca să ne amintim fie să ne concentrăm asupra unui obiect liniştitor, fie să ne deschidem mintea, să reflectăm şi să investigăm adevărata natură a lucrurilor. Trebuie să facem asta fiecare dintre noi. Iluminarea unuia nu ne va ilumina şi pe restul dintre noi. Deci este vorba despre o mişcare înspre interior, nu să cauţi în exterior pe cineva iluminat care să te ilumineze. Vă oferim această oportunitate de a beneficia de încurajare şi ajutor, pentru ca cei interesaţi să o poată folosi. Aici cel puţin poţi fi aproape sigur că nu va încerca nimeni să îţi fure poşeta. Zilele astea nu mai poţi fi sigur de nimic, însă cu siguranţă sunt mai puţine şanse decât dacă ai sta în Piccadilly Circus. Mănăstirile buddhiste sunt refugii pentru astfel de deschideri ale minţii. Ca fiinţe umane, aceasta este oportunitatea voastră.
Ca fiinţe umane avem o minte ce poate observa şi reflecta. Poţi observa dacă te simţi fericit sau mizerabil. Poţi observa furia sau gelozia sau confuzia din minte. Când şezi şi te simţi foarte confuz şi supărat există în tine ceva care ştie. Poate că deteşti această stare şi reacţionezi orbeşte la ea, dar dacă ai mai multă răbdare, poţi observa că nu este decât o condiţie temporară, schimbătoare, un puseu trecător de confuzie, furie sau lăcomie. Un animal însă nu poate face asta. Când este furios este doar atât, este pierdut complet în furie. Spune-i unei pisici furioase să îşi observe furia. Nu am reuşit să ajung nicăieri cu pisica noastră. Nu poate reflecta asupra furiei. Dar eu pot şi sunt convins că şi voi puteţi. Dacă văd în faţa mea o farfurie de mâncare delicioasă, mişcarea din mintea mea este identică cu cea din mintea lui Doris, pisica noastră. Însă noi putem observa atracţia animalică faţă de lucrurile care miros şi arată bine.
Asta înseamnă să foloseşti înţelepciunea, urmărind acel impuls şi înţelegându-l. Acel lucru care observă lăcomia nu este lăcomia. Lăcomia nu se poate observa pe sine. Ceea ce nu este lăcomie însă poate să o observe. Această observare o numim noi „Buddha” sau „Înţelepciunea lui Buddha” - conştientizarea adevăratei naturi a lucrurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu